ICCJ. Decizia nr. 111/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 111/2015
Dosar nr. 486/54/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 15 ianuarie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 19 martie 2014 reclamantul R.A., ofiţer activ în cadrul M.A.N., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.A.N.-Bucureşti, în numele şi pentru U.M. X Ploieşti, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.P.N., U.M. X Ploieşti anularea Deciziei de imputare nr. A/3115 din 19 iunie 2013 emisă de comandantul I.J.M. Ploieşti, consemnată în Ordinul de zi pe unitate din 19 iunie 2013 şi procesului-verbal de cercetare administrativă din 17 iunie 2013 prin care s-a înregistrat paguba la U.M. X Craiova şi a actelor subsecvente acesteia respectiv Hotărârea de soluţionare a contestaţiei din 5 august 2013 precum, Decizia administrativ jurisdicţională nr. 156/CJ/921/2013 din 2 octombrie 2013 şi exonerarea sa de la plata sumei de 17.926,24 lei.
Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 191 din 30 mai 2014 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, Secţia conflicte de muncă.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că obiectul litigiului - anularea unei decizii de imputaţie - constituie un conflict de drepturi în sensul art. 5 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Potrivit acestui act normativ, respectiv art. 72, instanţa de drept comun competentă să soluţioneze conflictul de drepturi, este tribunalul în circumscripţia căruia îşi are sediul unitatea cea emis decizia de imputare.
Curtea a statuat că, întrucât aceste dispoziţii sunt abrogate, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 208 şi urm. din Legea privind dialogul social nr. 62/2011, conform cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2251 din 9 octombrie 2014 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi, pentru regulator de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că temeiul juridic al cererii introductive formulate de reclamantul R.A. este O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Din analiza dispoziţiilor acestui act normativ rezultă că legiuitorul a instituit două faze de contestare administrativă a deciziilor de imputare: o primă fază în care se poate contesta decizia de imputare, recurs administrativ ce se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia contestată şi o a doua fază, reprezentată de plângerea formulată împotriva soluţiei recursului administrativ, plângere soluţionată printr-o hotărâre definitivă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor care figurează la nivelul ministerului de resort.
Tribunalul a mai reţinut că hotărârea pronunţată de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor are natura juridică a unui act administrativ jurisdicţional, comisia realizând o activitate de jurisdicţie administrativă specială. Această hotărâre se poate ataca, de cel lezat într-un drept legitim, la instanţa judecătorească competentă.
Astfel, prin raportare la art. 6 din Legea nr. 554/2004 şi având în vedere rangul central al Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, tribunalul a considerat că instanţa competentă să soluţioneze litigiul este Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 96 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, p ersoana care consideră că imputarea sau reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată, iar potrivit alin. (2) contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.
Contestaţia se soluţionează printr-o hotărâre care poate fi atacată, aşa cum prevăd dispoz. art. 31 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat, prin plângere ce se soluţionează de către Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor prin hotărâre definitivă - alin. (4).
Este de reţinut că Tribunalul Prahova a apreciat corect că hotărârea definitivă, potrivit art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 are caracterul unui act administrativ jurisdicţional adoptat într-o activitate de jurisdicţie specială.
După parcurgerea acestei proceduri jurisdicţionale speciale, cel ce se consideră lezat într-un drept legitim poate ataca hotărârea definitivă a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în faţa instanţelor judecătoreşti competente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998.
În aprecierea sintagmei „ instanţă judecătorească competentă” se reţine că dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998 nu prevăd în mod explicit care este instanța competentă să soluționeze contestația formulată de persoanele interesate, norma legală în discuție fiind una de trimitere la dreptul comun în materie, care este Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 1 alin. (1) din acest din urmă act normativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice și, respectiv, criteriul valoric.
În cauza de față este aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat.
Așa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel central, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a curţii de apel, competenţa de soluţionare a litigiului de faţă fiind determinată de rangul central al Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, care a pronunţat Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 156/CJ/921/2013 din 2 octombrie 2013, comisie ce funcţionează în cadrul M.A.N.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 11/2015. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 18/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
