ICCJ. Decizia nr. 1137/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1137/2015
Dosar nr. 12382/3/2012
Şedinţa publică din 29 aprilie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 525/ A din 02 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanţii – reclamanţi C.C.L. şi C.C. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 11 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul București, secția V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au criticat sentinţa atacată sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a C.E.D.O., în privinţa art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., precum şi sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii, prin neexaminarea capătului doi de cerere.
În privinţa primului motiv de critică, Curtea a constatat că reclamanţii susţin ignorarea jurisprudenţei instanţei europene, care a statuat în sensul că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în temeiul Legii nr. 112/1995, este protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Deşi sunt juste statuările Curţii Europene, instanţa de apel a constatat că nu suntem în situaţia incidenţei acestora în speţa de faţă, deoarece protecţia pe care jurisprudenţa C.E.D.O. o recunoaşte contractelor de vânzare-cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 porneşte de la premisa unui drept de proprietate legal dobândit, potrivit legislaţiei interne. Or, examinând considerentele hotărârilor pronunţate în procesul de revendicare imobiliară, intentat de fostul proprietar reclamanţilor, Curtea a constatat că această premisă nu este îndeplinită. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5776/2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea în revendicare, pârâţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul fostului proprietar, respingându-se capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Din motivarea primei instanţe, reiese că s-a examinat, prin prisma deciziei civile nr. 33/2008 a instanţei supreme, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, dar nu s-a examinat pe fond şi capătul de cerere ce viza valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, acesta fiind respins ca prescris. În considerente, s-a reţinut că admiterea revendicării nu se poate face dacă se aduce atingere principiului stabilităţii raporturilor juridice, ceea ce presupune ca imobilul să fi fost dobândit în asemenea condiţii încât să fie exclusă reaua-credinţă. Judecătoria a mai reţinut că reclamanţii din prezenta cauză, în calitate de chiriaşi cumpărători, cu minime diligenţe ar fi putut afla de formularea notificării în baza Legii nr. 112/1995, de către fostul proprietar, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, contract perfectat înainte de soluţionarea cererii de retrocedare în natură a imobilului în litigiu. În egală măsură se reţine de către prima instanţă, că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plata unei despăgubiri, modalitate de etatizare calificată de instanţă drept preluare fără titlu valabil, fiind încălcate tratatele internaţionale la care România este parte.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel, care a fost admis, fiind respinsă acţiunea în revendicare a fostului proprietar, în motivare reţinându-se că titlul de proprietate al reclamanţilor din prezenta cauză, constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este preferabil, în temeiul Legii nr. 10/2001, reţinându-se în completare faptul că înstrăinarea imobilului s-a realizat în condiţii de legalitate, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului în termen de un an.
Decizia din apel a fost recurată, calea de atac fiind soluţionată prin decizia civilă nr. 1475/2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, în sensul admiterii recursului, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor promovate de reclamanţii din prezenta cauză. În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs reţine că instanţa de apel a interpretat greşit principiul stabilităţii circuitului juridic civil, în condiţiile în care fostul proprietar a formulat notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, cerând restituirea în natură, iar faptul că actul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză nu a fost desfiinţat, nu înseamnă că aceştia au un drept de proprietate legal dobândit, deoarece asupra unui bun nu pot coexista doi proprietari exclusivi, ci doar pot exista două titluri de proprietate. Se mai arată că, pornind de la distincţia între titlu ca act juridic şi dreptul propriu-zis, nu există contradicţie între situaţia menţinerii titlului foştilor chiriaşi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 şi constatarea că aceştia nu au un drept de proprietate asupra imobilului, deşi actul juridic nu a fost desfiinţat. Vânzarea imobilului către chiriaşi reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al fostului proprietar, iar prin preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 statul nu avea un titlu, astfel că ingerinţa în dreptul fostului proprietar este lipsită de baza legală.
Din examinarea considerentelor deciziei instanţei de recurs, Curtea a constatat că s-a tranşat în mod irevocabil chestiunea dobândirii în mod legal a dreptului de proprietate imobiliară de către reclamanţi, în calitate de chiriaşi cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se cu putere de lucru judecat că reclamanţii din prezenta cauză nu sunt titularii legali ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, astfel că nu se pot prevala de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi, pe cale de consecinţă, nici nu pot pretinde valoarea reală de circulaţie a imobilului, a cărui posesie au pierdut-o în urma admiterii, în mod irevocabil, a revendicării formulate de fostul proprietar.
Potrivit prevederilor art. 501 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se desprind două cerinţe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deşi textul de lege foloseşte noţiunea de desfiinţare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea a apreciat că, de fapt, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerinţele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în toate situaţiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsa de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
În privinţa primei condiţii, relative la respectarea cerinţelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, Curtea a arătat că, întrucât singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situaţiile în care există îndreptăţirea foştilor chiriaşi cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a primi preţul de piaţă, de situaţiile în care aceştia sunt îndreptăţiţi să primească doar preţul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce recompensează legiuitorul prin acordarea preţului de piaţă este legala dobândire a imobilului. În speţa de faţă, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost în mod irevocabil respinsă ca prescrisă, astfel că, fără a repune în discuţie această chestiune, reţinerea făcută de instanţa de recurs în procesul de revendicare al fostului proprietar, în sensul că dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanţii din prezenta cauză nu s-a făcut în mod legal, face ca această cerinţă să nu fie îndeplinită din perspectiva dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă al imobilului, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, relativă la nepronunţarea asupra capătului al doilea de cerere, Curtea a apreciat-o, ca nefondată, în condiţiile în care instanţa de fond a examinat aceste pretenţii, argumentând pe larg soluţia de respingere a acestora.
Astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, faptul că nu operează evicțiunea de drept comun, reglementată de prevederile art. 1337 – art. 1344 C. civ, deoarece, în materia imobilelor preluate abuziv s-a adoptat o lege specială, care derogă de la normele dreptului comun şi nu se completează cu acestea. În mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 constituie o aplicaţie a instituţiei răspunderii vânzătorului pentru evicţiune în ipoteza în care fostul chiriaş pierde imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare, deoarece evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar în situaţia în care se constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii.
S-a mai reţinut că restituirea prestaţiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, care se subsumează efectelor nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante însă, în materia imobilelor preluate abuziv, legea specială derogă de la această regulă instituind, prin dispoziţiile art. 50, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au formulat următoarele critici:
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză sunt îndeplinite ambele condiţii impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Astfel, considerentul din sentinţa pronunţată în acţiunea în revendicare, privitor la reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a fost înlăturat de instanţa de recurs care a reţinut că buna-credinţă nu prezintă relevanţă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor opuse de părţi.
În contextul neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în procesul de revendicare, a poziţiei subiective a chiriaşilor-cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, înseamnă că reclamanţii au fost de bună-credinţă la contractare, în cauză urmând a se face aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Interpretarea sistematică a art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 impune concluzia că termenul de „desfiinţare” a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 501, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acţiuni în anulare, ci şi a unei acţiuni în revendicare.
Se impune admiterea recursului şi obligarea pârâtelor la plata preţului de circulaţie a apartamentului şi a îmbunătăţilor aduse acestuia, inclusiv cheltuielile suportate de reclamanţi în procesul în care au fost evinşi, precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.
Instanţele de fond au interpretat eronat prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. cu privire la faptul că reclamanţii nu au un „bun”.
În mai multe cauze, C.E.D.O. a reţinut că în sfera de protecţie a art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. intră şi un interes patrimonial de rangul creanţei, atunci când acesta dispune de o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Invocarea de către reclamanţi, în mod expres, ca temei de drept, prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., învestea instanţa să verifice corespondentul în legea naţională şi să facă aplicarea acestuia.
Instanţele trebuiau să soluţioneze cererea şi pentru al doilea petit, subsidiar, şi să oblige pârâtele la plata preţului reactualizat şi a îmbunătăţirilor aduse imobilului.
În mod greşit s-a arătat că reclamanţii trebuiau să parcurgă o altă procedură judiciară, prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Această cerere nu mai poate fi formulată întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a acţiunii.
2.2. Analiza recursului
Recursul este întemeiat, în sensul următoarelor considerente:
Conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
La rândul său, art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege, prevede că cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
Interpretarea sistematică a acestor texte conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii-cumpărători au fost învinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, urmare a comparării titlurilor, ei au dreptul la restituirea prețului de piață cu condiția ca, în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.
Or, în speță, nu se poate reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață).
Astfel, în considerentele deciziei pronunțate în recurs, în cadrul acțiunii în revendicare, s-a reținut că imobilul în litigiu a „trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza Decretului nr. 223/1974”; „faptul că actul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost desfiinţat, nu semnifică faptul că pârâţii au un drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului”; „prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, statul nu avea un titlu”.
Împrejurarea că, în cadrul prezentului proces nu s-ar mai putea face verificarea condiţiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţi, operaţiune circumscrisă acţiunii în constatarea nulităţii care, în speţă, nu a fost formulată, şi, în plus, o asemenea acţiune nici nu ar mai putea fi promovată, faţă de art. 45 din Legea nr. 10/2001, termenul prescripţiei fiind împlinit, nu înseamnă că cele statuate prin decizia civilă nr. 1475/ R din 22 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu exprimă cât se poate de clar faptul că imobilul în litigiu nu era susceptibil de vânzare în sistemul Legii nr. 112/1995.
Drept urmare, instanţele de fond au făcut interpretarea corectă a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Faptul că, aşa cum au susţinut prin motivele de recurs, reclamanţii nu mai pot exercita o acţiune conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că dreptul la acţiune s-a prescris, nu le este imputabil decât lor, urmare a modului în care au înţeles să-şi construiască strategia procesuală. Or, la data de 15 februarie 2012, reclamanţii au depus o cerere precizatoare prin care, practic, au limitat obiectul procesului numai la pretenţii întemeiate pe art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În fine, faptul că reclamanţii şi-au întemeiat în drept acţiunea şi pe prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., nu însemna că instanţele trebuiau să facă aplicarea, „în subsidiar”, a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, principiul disponibilităţii limitându-le la analiza aspectelor pretinse de părţi. Pe de altă parte, instanţele au arătat de ce reclamanţii nu au, nici potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., un „bun” în sensul Convenţiei, de natură să justifice admiterea acţiunii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au făcut interpretarea corectă a cerinţelor art. 501 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care criticile formulate, sub acest aspect, nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Însă, instanţele nu au observat, probabil şi în lipsa unei cereri explicite în acest sens, care să fi fost întemeiată în drept, deşi, inclusiv în etapa apelului, reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat, că prin cererea precizatoare s-a solicitat, „în cadrul” preţului de circulaţie al apartamentului, să fie avute în vedere şi îmbunătăţirile aduse de reclamanţi apartamentului. Or, acest aspect nu a mai fost analizat, în condiţiile statuate prin art. 48 din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului că singura critică din apel constă în aceea că „cu privire la capătul II de cerere instanţa de fond nu l-a analizat în nici un fel încălcând astfel principiul disponibilităţii”.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele art. 48 din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D I S P U N E
Admite recursul declarat de reclamanţii C.C.L. şi C.C. împotriva deciziei civile nr. 525/ A din 02 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi în consecinţă:
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1125/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1154/2015. Civil → |
|---|
