ICCJ. Decizia nr. 1233/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1233/2015
Dosar nr. 5077/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 12 mai 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 octombrie 2013 la Tribunalul Vaslui, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâta SC C.T. SRL Râşeşti, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 24.945 lei, compusă din 14.280 lei reprezentând salariu neîncasat pentru perioada 7 iunie 2012 până la data promovării acţiunii şi 10.665 lei, reprezentând deplasare neachitată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de salariat la societatea pârâtă, ca şofer, angajat în baza contractului individual de muncă cu un salariu de 840 lei lunar, iar în baza raporturilor de serviciu cu angajatorul, a efectuat mai multe curse externe, transport de marfă.
Reclamantul a susţinut că pentru activitatea de transport efectuată în interes de serviciu avea dreptul la o diurnă de 20 euro pe zi, totalizându-se astfel o sumă de 2.370 euro pentru cele 135 de zile, perioadă în care s-a aflat în cursă, sumă echivalentă cu 10.665 lei.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 159 alin. (2) şi 253 alin. (1) C. muncii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, precizând că nu s-a respectat procedura prealabilă a medierii prevăzută de Legea nr. 192/2006. Totodată, a arătat că reclamantul a fost informat telefonic şi în scris că i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 1 februarie 2013, după data de 4 ianuarie 2013 când s-a întors din cursă acesta nemaiprezentându-se nicio zi la serviciu, motiv pentru care nu are temei să solicite salariul până la data promovării acţiunii.
Pârâta a formulat şi cererea reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2.475 lei reprezentând prejudiciul cauzat societăţii, constând în amenda contravenţională achitată de către aceasta, deoarece la data de 8 iunie 2012, şoferul a fost surprins în localitatea Călugăreni circulând fără rovinietă valabilă, fapt ce i se datorează în exclusivitate, întrucât nu a anunţat conducerea societăţii despre expirarea rovinietei.
La termenul din data de 9 ianuarie 2014, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vaslui, raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii şi la art. 208 şi 210 din Legea nr. 62/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vaslui şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Vaslui a reţinut că dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii şi ale art. 208 şi 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora conflictele de muncă se adresează instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, instituie o competenţă teritorială exclusivă de la care niciuna dintre părţi şi nici instanţa nu poate deroga. Astfel, s-a avut în vedere că domiciliul reclamantului se află în Bucureşti, acesta neindicând vreo altă adresă pe teritoriul României la care să locuiască efectiv.
Investit cu soluţionarea cauzei prin hotărârea de declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a invocat din oficiu în şedinţa publică din 26 noiembrie 2014 excepţia necompetenţei teritoriale, având în vedere locul de muncă al reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 989 din 4 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Bucureşti a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut prin considerentele sentinţei menţionate că regimul juridic al competenţei teritoriale în soluţionarea conflictelor de muncă a fost modificat esenţial prin Legea dialogului social (art. 210), legiuitorul român înlocuind astfel competenţa teritorială absolută în soluţionarea conflictelor de muncă cu o competenţă alternativă, ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.
S-a avut, astfel, în vedere faptul că în cauză locul de muncă al reclamantului este situat în com. Râşeşti, judeţul Vaslui, unde se află sediul pârâtei şi de unde fostul angajat pleca în cursele auto, astfel cum acesta a arătat în cererea de chemare în judecată şi cum rezultă şi din înscrisurile aflate la dosar.
Investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va constata că, în speţă, competenţa soluţionării cauzei revine Tribunalului Vaslui pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii formulate de reclamantul S.D., obiectul acesteia îl constituie solicitarea de a i se plăti de către pârâtă drepturi salariale restante şi cheltuieli de deplasare neachitate.
Astfel, având în vedere că obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente normele de competenţă instituite prin dispoziţiile art. 269 C. muncii şi art. 210 din Legea nr., 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esenţial regimul juridic al competenţei teritoriale a tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă, înlocuind astfel competenţa teritorială absolută cu o competenţă alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.
Şi într-o situaţie şi în cealaltă reglementarea competenţei teritoriale a tribunalului în materia conflictelor de muncă se realizează prin norme derogatorii de la dreptul comun, care prin prevederile art. 107 Noul C. proc. civ. dispun că cererea se adresează instanţei de la domiciliul pârâtului, cu scopul creării unei facilităţi pentru salariat care, de regulă, are calitatea de reclamant.
Având în vedere că locul de muncă al reclamantului este situat în com. Râşeşti, judeţul Vaslui, unde se află sediul pârâtei, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Vaslui, ca instanţă pe care acesta (reclamantul) a înţeles să o sesizeze, făcând alegerea între cele două instanţe deopotrivă competente teritorial.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1228/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1234/2015. Civil → |
|---|
