ICCJ. Decizia nr. 1427/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1427/2015
Dosar nr. 12285/3/2013
Şedinţa publică din 22 mai 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 12285/3/2013, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, reclamanţii N.V., N.L.M., N.C.E. şi C.D.O. au chemat-o în judecată pe pârâta SC C.A. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata, în favoarea reclamantei N.V., a sumei de 78.005 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale, iar în favoarea reclamanţilor N.L.M., N.C.E. şi C.D.O. a sumei de 500.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 194/ C din 23 mai 2014, tribunalul a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei N.V. suma de 4.398 lei, reprezentând daune materiale şi suma de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale, iar reclamanţilor N.L.M., N.C.E. şi C.D.O., fiecăruia, suma de 40.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii; a respins restul pretenţiilor reclamanţilor şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 8.214,4 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în urma accidentului rutier, produs din culpa conducătorului auto I.L.D. la 21 iunie 2011, a decedat numitul N.C.M., soţul, respectiv tatăl reclamanţilor.
Prin decizia dată în Dosarul nr. 20000/107/2011 s-a dispus încetarea procedurii de cercetare din motivul decesului persoanei suspecte.
Poliţa de asigurare de răspundere civilă auto R.C.A. din 18 aprilie 2011, emisă de societatea pârâtă, pentru autovehiculul cu număr de înmatriculare x condus de către I.L.D. era valabilă la 21 iunie 2011, data producerii evenimentului rutier.
Potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului rutier, în asigurarea de răspundere civilă asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
În conformitate cu art. 42 din acelaşi act normativ, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
Conform art. 43 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv (art. 50 din Legea nr. 136/1995).
Potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier, pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.
Conform art. 49 pct. 2 lit. a) şi d) din acelaşi act normativ, la stabilirea despăgubirilor se au în vedere, în caz de deces, cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative, precum şi daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
În speţă, referitor la suma de 78.005 lei, solicitată cu titlu de daune materiale reprezentate de cheltuielile legate de înmormântare şi ritualurile religioase, prima instanţă a constatat că a fost dovedită în parte, la dosar fiind depuse documente justificative, constând în facturi şi chitanţe, pentru suma de 4.398 lei, argument în considerarea căruia cererea a fost admisă în aceste limite.
Referitor la cuantumul daunelor morale solicitate, raportat la prejudiciul moral efectiv suferit, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate (sentimentele de dragoste şi afecţiune existente între membrii familiei), măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către aceştia, precum şi măsura în care Ie-a fost afectată situaţia familială sau profesională. în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamanţilor, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens, având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au evidenţiat relaţiile apropiate existente între defunct şi reclamanţi, precum şi impactul pe care l-a avut decesul soţului, respectiv tatălui asupra membrilor familiei, raportat la criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit, tribunalul a apreciat cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte şi, ca urmare, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a admis cererea pentru suma totală de 170.000 euro.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, toate părţile litigante criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor acordate.
Prin decizia civilă nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte apelul declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva sentinţei civile nr. 194/C/2014 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit nivelul daunelor morale la sumele de 30.000 euro pentru reclamanta N.V. şi la câte 20.000 euro pentru reclamanţii N.L.M., N.C.E. şi C.D.O. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii N.V., N.L.M., N.C.E. şi C.D.O. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de prim control judiciar, cu privire la apelul reclamanţilor, a reţinut următoarele:
Referitor la prejudiciul material, curtea a notat că prima instanţă a reţinut în mod corect că nu pot fi acordate despăgubiri peste limita a ceea ce s-a dovedit prin înscrisurile prezentate, respectiv documente justificative constând în facturi şi chitanţe.
În considerarea acestui argument, a înlăturat critica reclamanţilor privind imposibilitatea morală de preconstituire a dovezilor în astfel de situaţii, apreciind că nu poate avea aplicabilitate în speţă, întrucât darurile oferite în tradiţia ceremoniilor de pomenire nu pot crea raporturi obligaţionale între părţi, cu excepţia celor afective de recunoştinţă; mai mult, a reţinut că asemenea acte juridice nu pot fi opuse unui terţ, respectiv societăţii de asigurări, care nu a participat la încheierea lor şi care nu le poate recunoaşte pentru cuantificarea prejudiciilor în lipsa dovedirii acestora cu mijloace adecvate, respectiv, înscrisuri. In acest sens, a menţionat dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. a) din Ordinul C.S.A. 5/2010, care prevăd expres necesitatea probării cu documente justificative a despăgubirilor materiale acordate în caz de deces. în consecinţă, curtea a menţinut cuantumul daunelor materiale acordate în primă instanţă.
Referitor la prejudiciul material constând în costurile ocazionate de organizarea ceremoniilor creştineşti de pomenire în următorii 6 ani de la decesul victimei accidentului, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu poate avea o existenţă sigură, neîndoielnică şi evaluabilă în prezent. Respectarea în viitor a unor ritualuri religioase nu poate fi apreciată ca fiind sigură din punct de vedere legal şi, cu atât mai mult, nu poate fi opusă unei terţe părţi, nici ca existenţă viitoare, nici ca întindere. Faţă de acest raţionament, curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut legal şi temeinic că astfel de prejudicii viitoare nu pot fi încadrate în categoria celor pentru care pot fi acordate despăgubiri materiale.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor morale suferite, curtea, apreciind că ambele apeluri vizează această situaţie, deşi din puncte de vedere contrare, a realizat o analiză comună a criticilor formulate.
Astfel, curtea a notat că pârâta - societate de asigurare a fost chemată în judecată în temeiul art. 42 din Legea nr. 136/1995, iar despăgubirea a fost acordată în temeiul art. 43 din aceeaşi lege; că prejudiciul moral se evaluează în condiţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A nr.5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Instanţa de apel a reţinut că, în cuantificarea daunelor morale, trebuie avute în vedere toate circumstanţele şi împrejurările cauzei, în acest sens, în ceea ce o priveşte pe soţia supravieţuitoare, faţă de materialul probator administrat, curtea a reţinut suferinţele morale majore provocate de pierderea partenerului de viaţă, cu care se afla într-o relaţie de viaţă şi sprijin armonioasă şi îndelungată şi agravarea afecţiunilor acesteia de natură psihică din cauza psihotraumei generate de decesul acestuia; referitor la ceilalţi membri ai familiei, curtea a reţinut ataşamentul celor care locuiau cu tatăl lor şi problemele de readaptare socială inerente, precum şi sentimentele de dragoste şi respect şi contactul des al celor care aveau alte domicilii. De asemenea, curtea a subliniat importanţa valorilor morale lezate şi consecinţele importante ale lezării aduse personalităţii afective ale victimelor indirecte, precum şi dificultăţile majore de reintegrare socială.
Astfel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, pentru cuantificarea despăgubirilor morale, curtea a raportat prejudiciile anterior menţionate la jurisprudenţa specifică, afirmată drept criteriu obligatoriu prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.
În acest scop, cu caracter orientativ, a avut în vedere datele statistice reprezentând media despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătoreşti în cazuri similare conform concluziilor Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii.
În continuare, curtea a enumerat o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii similare, prin care despăgubirile acordate persoanelor prejudiciate indirect au fost semnificativ mai mici.
Astfel, având în vedere că practica judiciară în materie a relevat media despăgubirilor acordate în cauze similare ca fiind inferioară valorii celor acordate în speţă de prima instanţă, curtea a redus cuantumul acestora prin raportare la particularităţile speţei pentru reclamanta soţie supravieţuitoare despăgubirile la 30.000 euro, iar pentru cei trei copii majori, la 20.000 euro pentru fiecare.
Împotriva deciziei civile nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, au declarat recurs reclamanţii N.V., N.L.M., N.C.E. (căsătorită B.) şi C.D.O., criticând-o pentru lipsa de temei legal şi greşita aplicare a legii, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, autorii căii de atac au susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de diminuare a cuantumului daunelor morale stabilite de instanţa de fond pe dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în condiţiile în care norma legală nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
În acest sens, au arătat că evocatul text legal nu constituie norma specială în materie, forţa sa juridică fiind inferioară întrucât Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, ca autoritate emitentă, este organism guvernamental cu rol în emiterea normelor de punere în aplicare a legislaţiei din domeniul asigurărilor.
Astfel, în opinia recurenţilor, dispoziţiile Ordinului C.S.A. îşi găsesc aplicabilitatea doar în soluţionarea amiabilă a cazurilor de daună R.C.A., judecătorului neputându-i-se impune jurisprudenţa ca şi criteriu obligatoriu de cuantificare a daunelor morale de vreme ce - potrivit Constituţiei României - aceasta nu este izvor de drept.
În continuare, au susţinut că Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii cuprinde decizii alese de asigurători şi nu se raportează la întreaga jurisprudenţă în materie din România; nu menţionează nivelul daunelor morale solicitate de victime în cazurile inserate în selecţia făcută, în condiţiile în care instanţele sunt ţinute de principiul disponibilităţii; studiul se bazează pe media aritmetică a sumelor acordate de instanţe (sume ce variază în mod indubitabil), în timp ce jurisprudenţă specifică nu implică un simplu calcul matematic, ci din contră, implică circumstanţierea atentă a particularităţilor fiecărei speţe; constituie cel mult o lucrare de specialitate utilă asigurătorilor, în etapa soluţionării amiabile a cererilor de despăgubiri, în demersul de fundamentare a unor eventuale oferte de despăgubiri pentru prejudiciul moral, înaintate victimelor accidentelor rutiere, în scopul de a crea astfel premise obiective pentru negocieri viabile, în vederea evitării căii judecătoreşti; studiul este depăşit, având în vedere că priveşte soluţii de la nivelul anilor 2006 - 2010.
Au mai arătat că nu exclud de plano raportarea cu caracter orientativ la soluţii de speţă, pronunţate în cazuri ce prezintă suficiente elemente de similitudine într-un domeniu caracterizat prin lipsa criteriilor legale de cuantificare a prejudiciului moral suferit, însă au subliniat că hotărârea judecătorească se pronunţă şi produce efecte numai faţă de părţile din litigiul dedus judecăţii.
Au mai menţionat recurenţii că în sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept, astfel că o hotărâre nu se poate fundamenta pe soluţia dată într-un alt caz considerat a fi similar, jurisprudenţă având caracter pur consultativ, cu rol de informare, fără să poată constitui fundament valabil şi exclusiv pentru motivarea unei decizii judecătoreşti.
Totodată, au susţinut că decizia atacată nu se află în concordanţă cu soluţiile jurisprudenţiale pronunţate în cazuri similare, pe de o parte pentru că în materie nu există o practică unitară, iar pe de altă parte pentru că în mod nelegal instanţa de apel a valorificat exclusiv exemplele invocate de asigurător, cu ignorarea totală a soluţiilor de speţă pe care recurenţii le-au amintit.
De asemenea, autorii căii de atac au evocat ca fiind unanim recunoscut faptul că întinderea prejudiciului moral se analizează în concret, pe baza solicitărilor părţilor şi pe baza împrejurărilor de fapt, rezultate din probele administrate în cazul dedus judecăţii, determinarea cuantumului despăgubirilor fiind exclusiv atributul instanţei de judecată.
Ultima dintre susţinerile recurenţilor a vizat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul reţinerii ca argument al cuantificării daunelor deduse judecăţii modul de rezolvare a cererilor de despăgubiri formulate de persoane prejudiciate în acelaşi accident rutier, tranşate pe cale extrajudiciară, prin tranzacţii încheiate între societatea de asigurări şi victimele respective, rodul acordului de voinţă al acestora, care nu au fost supuse cenzurii instanţelor de judecată.
În considerarea celor anterior expuse, recurenţii-reclamanţi au solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă şi admiterii apelului lor, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.
La 15 mai 2015, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 22 mai 2015, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimata-pârâtă, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ..
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.
Cu prioritate, instanţa supremă subliniază că autorii căii de atac, deşi au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat susţineri care nu se circumscriu rigorilor impuse de textul legal.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii sau în lipsa temeiului legal.
Prin criticile formulate, recurenţii, aparent, au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi greşita cuantificare a prejudiciilor morale pe care le-au suferit prin moartea soţului, respectiv tatălui lor, în funcţie de criteriul precedentului judiciar, respectiv al jurisprudenţei în materie.
Astfel', potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din O.C.S.A. nr. 5/2010, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cazul decesului unor persoane se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din perspectiva acestui text legal, ca şi a forţei juridice a actului normativ în care este cuprins, critica recurenţilor în sensul că nu ar fi aplicabilă în speţă, este făcută pur formal, pro causa, în condiţiile în care art. 8 din Legea nr. 136/1995 statuează că "avizarea şi constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii şi ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative.", iar art. 53 din aceeaşi lege prevede că: "Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată,(...)". Prin urmare, normele pretins greşit aplicate se impun instanţelor de judecată în puterea legii, judecătorul având nu facultatea, ci obligaţia de a le observa şi aplica.
Instanţa supremă constată că, în realitate, dincolo de pretinsa greşită aplicare a normelor stabilite prin Ordin C.S.A., susţinerile recurenţilor sunt formulări cu caracter de generalitate, fără să aibă în vedere în concret considerentele deciziei atacate, susţineri care, de fapt, vizează aprecierea şi interpretarea probelor administrate în cauză, înscrisuri şi declaraţii de martori, ceea ce constituie aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate şi care relevă doar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia pronunţată, de diminuare a cuantumului daunelor acordate, ceea ce nu poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
Înalta Curte impune aceeaşi concluzie ca în precedent referitor la critica recurenţilor privind motivarea deciziei date de instanţa de prim control judiciar în considerarea jurisprudenţei inserate în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, ceea ce constituie tot un element de apreciere, care scapă cenzurii în calea de atac a recursului. în plus, din verificarea considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel s-a raportat la ghidul respectiv doar orientativ, baza raţionamentului acesteia constituind-o împrejurările concrete ale cauzei, respectiv suferinţele generate de pierderea autorului lor şi consecinţele acestui eveniment repercutate în viaţa acestora.
În atare condiţii, înalta Curte reţine că simpla expunere a unor aspecte care se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, care reprezintă criterii de apreciere şi de cuantificare a prejudiciului material şi moral care îi nemulţumesc pe recurenţi, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de modificare indicat, face imposibilă exercitarea efectivă a controlului instanţei de recurs, control de legalitate şi nu de temeinicie a hotărârii atacate.
Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse decizii, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenţii nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.
Aşa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar conform alin. (1) al art. 3021 C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii^ motivele de nelegalitate pe care aceasta se sprijină şi dezvoltarea lor, înalta Curte, constatând că recurenţii nu s-au conformat acestor dispoziţii legale şi având în vedere, deopotrivă, inexistenţa în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidenţa prevederilor art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, urmează să admită excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi să constate nulitatea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.
Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurenţilor, care au căzut în pretenţii şi cererea dovedită a intimatei-pârâte privind natura şi cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate, instanţa supremă îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a sumei de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi N.V., N.L.M., N.C.E. (căsătorită B.) şi C.D.O. împotriva deciziei civile nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-reclamantă SC C.A. SA Sibiu a sumei de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1453/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1497/2015. Civil → |
|---|
