ICCJ. Decizia nr. 1453/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1453/2015
Dosar nr. 3992/96/2012
Şedinţa publică de la 27 mai 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4014 din 20 septembrie 2013, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamantul I.J., în contradictoriu cu pârâţii L.F.C., L.T., SC L.S. SRL, prin lichidatorul judiciar RVA M.I.S. SPRL şi SC P.P. SRL.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
- simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea - care intervine ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de validitate cu ocazia încheierii unui act juridic civil -, ci cu inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin actul juridic secret; în cauză, nu s-a dovedit existenţa a două acte juridice civile (public şi secret), ci, numai a unui singur act juridic civil încheiat în formă autentică (nr. 237 din 1 martie 2011, BNP L.I.), în cuprinsul căruia părţile au declarat situaţii de fapt necorespunzătoare adevărului, deşi aveau obligaţia să nu facă asemenea declaraţii, conform art. 292 C. pen.; în cauză nu s-a dovedit nerespectarea unor condiţii de validitate la încheierea actului juridic civil;
- pe de altă parte, reclamantul nu se poate prevala de propria incorectitudine la încheierea actelor juridice pentru a obţine protecţia juridică a dreptului, cunoscutul principiu "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o garanţie a respectării regulilor sociale; principiul este recunoscut de doctrină ca fiind o excepţie de la regulile ce guvernează sancţiunea nulităţii absolute sau relative, presupunând că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a pretinde recunoaşterea unui drept, fiind imoral ca teza contrară să fie acceptată şi valorificată în prezenta cauză, legea neprotejând acţiunile care au un scop imoral.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa anulării hotărârii primei instanţe şi a trimiterii cauzei, spre rejudecare, în subsidiar, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 198/A din 28 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins apelul formulat de I.J., împotriva Sentinţei nr. 4014 din 20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele: Instanţa de apel a reţinut ca prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, reclamantul-apelant, I.J., a vândut societăţii L.S. SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în calitate de asociat unic şi de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, „proprietatea imobilului situat în comuna Feliceni sat Oţeni fr. nr., judeţul Harghita, format din teren arabil în intravilan în suprafaţă de 4.500 mp, cuprins în c.f. nr. .... Feliceni (C.F. vechi nr. 1330/Feliceni/Oţeni), A1 ordin având nr. cad. x, nr. top. 609/1, 629/2/1, dobândit prin reconstituire, conform Legii nr. 18/1991 de sub B.1.1., conform încheierii c.f. nr. 17744 din 21 octombrie 2008", preţul imobilului fiind de 250.000 euro, reprezentând, la cursul de schimb valutar al zilei .., contravaloarea sumei de 1.053.750 RON.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 587 din 25 mai 2011, societatea L.S. SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în calitate de asociat unic şi de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, a vândut societăţii P. SRL, reprezentată de I.Z., în calitate de asociat unic şi de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, „proprietatea imobilului situat în comuna Feliceni sat Oţeni fr. nr., judeţul Harghita, format din teren arabil în intravilan în suprafaţă de 1.500 mp, cuprins în c.f. nr. 50125 Feliceni (C.F. vechi nr. 1330/Feliceni/Oţeni), având nr. cad. y, dobândit prin cumpărare de sub B.3.1., conform încheierii c.f. nr. 3995 din 2 martie 2011, respectiv prin dezmembrare", preţul imobilului fiind de 15.000 RON + TVA.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 878 din 11 iulie 2011, societatea L.S. SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în calitate de asociat unic şi de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, a vândut societăţii P. SRL, reprezentată de I.Z., în calitate de asociat unic şi de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, „proprietatea imobilului situat în comuna Feliceni sat Oţeni fr. nr., judeţul Harghita, format din teren arabil în intravilan în suprafaţă de 1.000 mp, cuprins în c.f. nr. 50771 Feliceni, având nr. cad. z, dobândit prin cumpărare de sub B.2.1., conform încheierii c.f. nr. 10725 din 26 mai 2011, respectiv prin dezmembrare", preţul imobilului fiind de 594.957,12 RON + TVA.
Dreptul de proprietate al cumpărătorilor din cele trei contracte anterior menţionate - respectiv SC L.S. SRL şi SC P. SRL - a fost înscris, în mod corespunzător clauzelor contractuale, în C.F. nr. 50125 Feliceni, în C.F. nr. 50772 Feliceni şi în C.F. nr. 50829 Feliceni.
Reclamantul a susţinut (atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel) că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, a fost determinată de faptul că L.F.C. - fost administrator al SC L.S. SRL, până la data de 15 decembrie 2010, când a cesionat părţile sociale - şi soţia acestuia, L.T. - asociat unic al SC L.S. SRL, calitate dobândită prin efectul cesiunii - au contractat, iniţial, în nume personal, împrumuturi de la diverse persoane, în condiţii neavantajoase, cu dobânzi exagerat de mari, fiind ameninţaţi de cămătari şi trebuind să restituie urgent aceste împrumuturi.
În acest scop, s-a încheiat, apoi, Contractul de împrumut înregistrat la SC L.S. SRL sub nr. 40 din 24 februarie 2011, potrivit căruia B.C., în calitate de împrumutător, a predat societăţii L.S. SRL, în calitate de împrumutată, suma de 300.000 euro, cu obligaţia restituirii „până la data de 1 martie 2013", contractul fiind semnat atât de pârâta-intimată L.T. (asociat unic al SC L.S. SRL), de pârâtul-intimat L.F.C., cât şi de reclamantul-apelant I.J. Dar, întrucât suma de 300.000 euro a intrat în patrimoniul SC L.S. SRL, aceasta nu a putut fi utilizată de soţii L.T. şi L.F.C. pentru restituirea împrumuturilor luate de ei de la cămătari.
În acest context, a fost încheiat, aşadar, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011 (având ca obiect terenul intravilan în suprafaţă de 4.500 mp, preţul fiind de 250.000 euro) - şi apoi, Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 587 din 25 mai 2011 şi nr. 878 din 11 iulie 2011 (prin care reclamantului-apelant i-au fost restituite terenurile intravilane în suprafaţă de 1.500 mp şi 1.000 mp - f. 83, 93 - din totalul de 4.500 mp), astfel cum a afirmat reclamantul.
De asemenea, reclamantul-apelant a menţionat expres că suma de 250.000 euro a putut fi scoasă din contul societăţii în mod aparent legal, printr-un contract de vânzare-cumpărare fictiv.., suma primită ca „preţ" fiind predată de reclamant soţilor L. pentru a fi folosită în scopul arătat mai sus, adică pentru restituirea împrumuturilor contractate de la cămătari.
Prin întâmpinarea depusă la 30 mai 2013, pârâta L.T. a achiesat la pretenţiile reclamantului, confirmând susţinerile acestuia şi menţionând, în plus, că terenul proprietatea reclamantului, în suprafaţă totală de 4.500 mp, a fost transcris în cartea funciară în favoarea SC L.S. SRL, fără ca reclamantul să primească vreo sumă de bani în schimbul terenului, iar, în vederea restituirii terenului, s-au încheiat două Contracte de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 587 din 25 mai 2011 şi nr. 878 din 11 iulie 2011, de către B.N.P. L.I.I.
Susţineri similare au fost cuprinse şi în întâmpinarea depusă de pârâtul L.F.C.
Prin urmare, părţile care au încheiat Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, nr. 587 din 25 mai 2011 şi nr. 878 din 11 iulie 2011 au confirmat, în mod expres, faptul că acestea au reprezentat operaţiuni juridice fictive, conform voinţei reclamantului şi celor doi pârâţi, încă de la data încheierii actelor juridice, scopul lor fiind scoaterea din patrimoniul SC L.S. SRL a sumei de 250.000 euro, pentru a putea fi folosită, în interes personal, de asociatul unic L.T. şi de soţul acesteia, L.F.C.
Concluzia a fost confirmată, odată în plus, prin cererea de apel, I.J. menţionând expres: contractele în cauză au fost semnate de mine şi de soţii L. numai pentru a-i ajuta pe aceştia să scoată nelegal o sumă de bani din patrimoniul societăţii SC L.S. SRL - lucru recunoscut prin întâmpinare (erau ameninţaţi de cămătari şi trebuiau să restituie urgent împrumuturi mai vechi).
Prin urmare, părţile au încheiat, concomitent cu contractele de vânzare-cumpărare precizate, potrivit acordului lor de voinţă, convenţii secrete prin care au confirmat caracter fictiv al actelor publice, iar potrivit dispoziţiilor art. 1175 C. civ., aceste convenţii secrete au putere doar între părţile contractante şi succesorii lor universali.
Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în simulaţie nu se confundă cu acţiunea în nulitatea actului secret, simulaţia, prin ea însăşi, fiind, în principiu, valabilă, sancţiunea acesteia nefiind nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret faţă de terţi. Deci, în situaţiile în care actul secret a fost valabil încheiat, îşi produce efectele între părţi, fiind menţinut, dar, atunci când simulaţia este ilicită, acţiunea în simulaţie este dublată de acţiunea în nulitate, în sensul că simulaţia este sancţionată cu nulitatea întregii operaţii, atât a actului aparent, cât şi a celui secret (ICCJ, secţia I civilă, Decizia nr. 5782 din 12 decembrie 2013).
Circumstanţele concrete ale speţei nu îngăduie, însă, aplicarea sancţiunii nulităţii.
Astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, anterior analizate, Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, nr. 587 din 25 mai 2011 şi nr. 878 din 11 iulie 2011 au urmărit un scop ilicit, şi anume scoaterea sumei de 250.000 euro din patrimoniul SC L.S. SRL, pentru a fi utilizată de asociatul unic în interes personal - în mod concret, pentru restituirea împrumuturilor scadente, contractate în condiţii vădit dezavantajoase, de L.T. şi L.F.C.
Acest scop ilicit, ale cărui efecte se răsfrâng asupra creditorilor societăţii, este cu atât mai evident cu cât SC L.S. SRL este subiectul procedurii concursuale a insolvenţei, deschisă prin Încheierea civilă nr. 3963 din 30 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 3749/96/2012, la cererea debitoarei SC L.S. SRL, formulată de reprezentanta acesteia, L.T., în calitate de administrator, judecătorul sindic constatând: debitoarea a arătat că societatea are o datorie considerabilă faţă de furnizori comerciali şi faţă de bănci. Din lipsa de disponibilităţi băneşti societatea se află în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile din sumele de bani disponibile, în sensul prevederilor art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 221 din 25 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3749/96/2012 al Tribunalului Harghita, judecătorul sindic a dispus intrarea debitoarei SC L.S. SRL în procedura falimentului, reţinând, în esenţă, pe de o parte, că administratorul judiciar desemnat în cauză (RVA I.S. SPRL - n.n.), prin raportul depus în temeiul art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a propus intrarea debitoarei în faliment prin procedura simplificată, întrucât aceasta nu prezintă posibilităţi de reorganizare a activităţii şi, pe de altă parte, adunarea creditorilor a aprobat propunerea privind intrarea în faliment a debitoarei, prevăzută la art. 59 alin. (2) din Lege, niciun creditor nu şi-a anunţat intenţia de a depune, în termenul legal un plan de reorganizare, conform art. 60 alin. (2) din Lege, iar creditoarea BT SA - Sucursala Miercurea-Ciuc, creditor garantat, deţinător al unei creanţe reprezentând 52,36% din totalul creanţelor asupra averii debitoarei, a arătat că este de acord cu propunerea de deschidere a procedurii simplificate a falimentului asupra debitoarei.
Prin urmare, s-a constatat că susţinerea apelantului referitoare la faptul că nimeni nu a avut de suferit din cauza actelor fictive, cu excepţia lui este infirmată de înscrisurile dosarului, în contextul punctual în care, patrimoniul societăţii (în faliment) SC L.S. SRL a fost diminuat cu 250.000 euro, în schimbul acestei sume considerabile, folosită de asociatul unic în scop personal, rămânând, în prezent, terenul în suprafaţă 2.000 mp (nerestituit reclamantului-apelant), rezultând, aşadar, că societatea a vândut 1 mp cu suma de 125 euro, adică mult peste preţul pieţii practicat în zona comunei Feliceni, judeţul Harghita, cu consecinţa prejudicierii societăţii şi a creditorilor acesteia.
Este adevărat că reclamantul-apelant nu a beneficiat de suma de 250.000 euro şi că, din terenul de 4.500 mp şi-a recuperat doar suprafaţa de 2.000 mp, dar, în aceeaşi măsură, este adevărat - prin prisma actelor dosarului mai înainte evocate - că el a participat, în mod deliberat, la aceste operaţiuni ilicite, concluzie susţinută şi de dubla calitate pe care a avut-o în cele trei contracte: i) în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, reclamantul-apelant, I.J., a avut atât calitatea de vânzător, cât şi de reprezentant al cumpărătoarei SC L.S. SRL, fiind administratorul acestei societăţi; ii) în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 587 din 25 mai 2011, reclamantul-apelant, I.J., a avut atât calitatea de reprezentant (administrator) al vânzătoarei SC L.S. SRL, cât şi al cumpărătoarei SC P. SRL; iii) în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 878 din 11 iulie 2011, reclamantul-apelant, I.J., a avut atât calitatea de reprezentant (administrator) al vânzătoarei SC L.S. SRL, cât şi al cumpărătoarei SC P. SRL.
În condiţiile punctuale relevate, nu se poate da eficienţă cererii de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată), la care au achiesat pârâţii (persoane fizice), având în vedere că această cerere - în sensul constatării simulaţiei/nulităţii celor trei contracte de vânzare-cumpărare - este fundamentată pe culpa vădită a părţilor ce le-au încheiat, reclamantul însuşi arătând că părţile au disimulat total realitatea creând aparenţa existenţei unui contract care, însă, nu există. Singurul scop al încheierii contractului arătat a fost acela de a justifica scoaterea sumei de 250.000 euro din contul SC L.S. SRL, respectiv că semnarea contractelor, de el şi de soţii L.T. şi L.F.C., a avut loc numai pentru a-i ajuta pe aceştia să scoată nelegal o sumă de bani din patrimoniul societăţii SC L.S. SRL - lucru recunoscut prin întâmpinare (erau ameninţaţi de cămătari şi trebuiau să restituie urgent împrumuturi mai vechi).
În consecinţă, în calitatea sa de administrator al SC L.S. SRL, în perioada 6 ianuarie 2011 - 15 octombrie 2012, reclamantul-apelant a ignorat dispoziţiile art. 72, 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/990, republicată, prin raportare la actele juridice analizate - iar faptul că, din punct de vedere moral, a urmărit să îşi ajute prietenii nu poate anihila efectul culpei, din perspectiva efectelor operaţiunilor juridice cuprinse în Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, nr. 587 din 25 mai 2011 şi nr. 878 din 11 iulie 2011, pentru SC L.S. SRL şi pentru creditorii acesteia.
Prin urmare, curtea de apel a respins apelul ca nefondat, păstrând hotărârea primei instanţe - art. 296 teza I C. proc. civ. - care, contrar susţinerilor apelantului, a făcut referiri la instituţia nulităţii contractelor (nedându-i eficienţă juridică) şi, pe de altă parte, faptul că instanţa a reţinut „frauda la lege", cum susţine apelantul, dar nu a constatat nulitatea contractelor, nu constituie o motivare contradictorie, de vreme ce tribunalul a avut în vedere tocmai argumentul dezvoltat de instanţa de apel, şi anume propria culpă a reclamantului, respectiv faptul că reclamantul nu se poate prevala de propria incorectitudine la încheierea actelor juridice pentru a obţine protecţia juridică a dreptului, cunoscutul principiu „nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o garanţie a respectării regulilor sociale, principiul fiind o excepţie de la regulile care guvernează sancţiunea nulităţii absolute sau relative, presupunând că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a pretinde recunoaşterea unui drept.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.J., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat:
Recurentul-reclamant susţine următoarele critici:
1. Consideră recurentul că prima instanţă a soluţionat cauza în lipsa contractelor pentru care reclamantul a cerut să se constate simulaţia şi nulitatea, iar instanţa de apel deşi a observat că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, neavând la dosar contractele, a greşit prin aceea că nu a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare.
2. Mai susţine că deşi prima instanţă a analizat întâmpinările pârâţilor L.F.C. şi L.T. nu a ţinut cont de achiesarea acestora. Instanţa de apel, deşi a constatat că pârâţii au achiesat la pretenţiile reclamantului a lipsit de eficienţă această achiesare încălcând principiul disponibilităţii.
3. Recurentul arată că argumentul pentru care curtea de apel a respins apelul său a fost că deşi nu a avut nici un beneficiu din aceste operaţiuni fictive, reclamantul a fost de rea credinţă, motiv pentru care nu se poate constata nulitatea, fiind aplicabil principiul nemo auditur propriam turpitudine allegans. Susţine că în concluziile scrise depuse la instanţa de apel a prezentat extrase din literatura de specialitate şi din practica judiciară de unde rezultă contrariul celor stabilite de instanţa de apel, astfel că soluţia firească era să se constate nulitatea actelor juridice încheiate în aceste condiţii şi nu să se menţină ca fiind valabile. Invocă şi practica judiciară, respectiv Decizia civilă nr. 681/R din 18 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
4. Recurentul consideră că Sentinţa civilă nr. 4014 din 20 septembrie 2013, mai poate fi criticată şi pentru că cererea de constatare a simulaţiei a fost respinsă pe motiv că nu există un contraînscris secret, care să conţină adevărata intenţie a părţilor semnatare.
Contraînscrisul trebuie să existe în mod necesar ca negotium, iar nu ca instrumentum, în cazul în care nu există contraînscrisul instrumentum existenţa celui în sens de negotium fiind o problemă de probatoriu, iar nu o condiţie pentru exercitarea acţiunii în simulaţie. Recunoaşterea expresă făcută de pârâţii semnatari ai tuturor actelor pe care Ie-a indicat ca fiind simulate, ar fi fost suficientă pentru instanţă să constate simulaţia.
De aceea, arată că reglementarea din art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ. nu numai că nu este imperativă, dar legiuitorul a şi prevăzut expres câteva excepţii de la aceste prevederi legale. Printre aceste excepţii este şi cea prevăzută de art. 1198 alin. (1) pct. 1 - 3 C. civ. potrivit căreia dovada cu martori este admisă şi în cazul imposibilităţii preconstituirii probei scrise. Practica judiciară a inclus în acest caz şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul datorita calităţii părţilor (rude, afini, prieteni etc).
Recurentul arată că între el şi pârâţii L. exista la data încheierii actelor o încredere desăvârşită bazată pe o prietenie de lungă durată (ca dovada este faptul că era administrator al firmei lor), astfel că nu se putea pune problema încheierii unor înscrisuri între aceştia decât dacă erau necesare în activitatea societăţii şi faţă de terţi sau organe de control, între ei fiind suficient cuvântul dat, nefiind necesară semnarea unor acte.
5. Recurentul mai susţine şi faptul că este greşită şi motivarea instanţei de apel cum că scopul ilicit urmărit de semnatarii înscrisurilor ce fac obiectul acţiunii se răsfrânge asupra creditorilor SC L.S. SRL întrucât suma de 250.000 euro a fost scoasă din patrimoniul societăţii şi astfel au fost fraudaţi creditorii. Arată că problema este falsă: creditorii nu au avut nici de pierdut şi nici de câştigat de pe urma contractelor fictive arătate în acţiune. Mai întâi împrumutul dat de B.C. către SC L.S. SRL era destinat în realitate asociatei unice şi soţului acesteia pentru a achita datorii mai vechi către cămătari. Faptul că s-a încheiat contractul cu SC L.S. SRL şi nu cu cei doi soţi L. ţine de dorinţa împrumutatorului B.C. care a considerat că astfel are o garanţie mai mare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege şi poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., motive care, după adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2009 se circumscriu exclusiv nelegalităţii hotărârii.
Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, instanţa de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate ca în cazul apelului, ci unul limitat la nelegalitate pentru motivele reglementate expres, legiuitorul înţelegând să excludă din atribuţiile instanţei de recurs controlul oricărei temeinicii, hotărârea pronunţându-se fără posibilitatea readministrării probelor şi fără o nouă judecată în fond, ce implică reanalizarea probelor administrate în cauză, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nemaiputând fi reapreciată în calea de atac a recursului.
De aceea, motivele faptice de recurs invocate de recurent şi care vizează lipsa contractelor de la dosar, greşita interpretare a probelor administrate în cauză sub aspectul aprecierii existenţei imposibilităţii morale de preconstituire a înscrisului ce constituie actul secret, în condiţiile în care au existat raporturi de strânsă prietenie între părţi în perioada ce a premers încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a căror simulaţie s-a cerut a se constata şi atitudinea subiectivă a părţilor, inclusiv achiesarea pârâţilor care au confirmat susţinerile reclamantului, reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate şi care intră în competenţa exclusivă a instanţelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecăţii.
Dacă se interpretează aceste susţineri ca referindu-se la sentinţa primei instanţe, ele nu pot fi analizate omisso medio, iar pe de altă parte, din examinarea deciziei recurate se constată că instanţa de apel a analizat integralitatea criticilor reclamantului referitoare la simulaţie şi s-a raportat la condiţiile acestei instituţii juridice, stabilind succesiunea actelor juridice încheiate între părţi.
În aceste condiţii, instanţa de recurs are de analizat, sub aspectul legalităţii, dacă asupra situaţiei de fapt determinată de instanţa de fond şi de apel, au fost corect aplicate normele de drept ce reglementează instituţia simulaţiei.
Potrivit art. 1175 C. civ., între părţile contractante produce efecte actul secret numai atunci când simulaţia este valabilă. Soluţia este în acord cu dispoziţiile art. 977 C. civ., care consfinţeşte principiul priorităţii voinţei interne a părţilor la încheierea contractului, voinţă exprimată în actul secret.
Instanţa de apel în mod legal a pornit de la premisa că simulaţia unui act juridic nu atrage sancţiunea nulităţii, ci pe cea a inopozabilităţii faţă de terţii de bună credinţă, astfel că, analizând cauza, a constatat că părţile au încheiat, concomitent cu contractele de vânzare-cumpărare, potrivit acordului lor de voinţă, convenţii secrete prin care au confirmat caracterul fictiv al actelor publice.
Important este faptul că intenţia de a simula actul public a existat din partea tuturor persoanelor implicate în operaţiunile juridice amintite, iar în cauză s-a făcut dovada că pârâţii au cunoscut şi au acceptat încheierea unui act public care să justifice scoaterea nelegală a unei sume de bani din patrimoniul SC L.S. SRL.
În consecinţă, în toate acele ipoteze în care actul secret a fost încheiat în mod valabil, el îşi va produce efectele între părţi, fiind menţinut. însă, atunci când simulaţia este ilicită, acţiunea în simulaţie este dublată de acţiunea în nulitate, în sensul că simulaţia este sancţionată cu nulitatea întregii operaţii, atât a actului aparent, cât şi celui secret.
Cu toate acestea, înainte de a se pronunţa nulitatea actelor ce compun acordul simulator, este necesar să se constate existenţa şi conţinutul simulaţiei, acţiunea în declararea simulaţiei primând în timp faţă de acţiunea în nulitate.
De aceea, simulaţia nu este prin ea însăşi o cauză de nulitate a vreunuia dintre actele încheiate, ea nu conferă niciun privilegiu părţilor, care nu sunt exonerate la încheierea actului secret de îndeplinirea condiţiilor pe care ar trebui să le satisfacă în cazul în care actul ar fi fost săvârşit în condiţii normale.
În cauză, instanţa de apel a constatat cu justeţe că nu se poate da eficienţă cererii de chemare în judecată, la care au achiesat pârâţii (persoane fizice), având în vedere că această cerere - în sensul constatării simulaţiei/nulităţii celor trei contracte de vânzare-cumpărare - este fundamentată pe culpa vădită a părţilor ce le-au încheiat, reclamantul însuşi arătând că părţile au disimulat total realitatea creând aparenţa existenţei unui contract, care însă, nu există.
Deci, constatarea simulaţiei nu se poate realiza, deoarece acordul simulatoriu ale cărui efecte se doresc a fi păstrate nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate, voinţa reală a părţilor fiind de a crea o falsă aparenţă, prin fictivitatea actului, cu consecinţa fraudării societăţii. Astfel, circumstanţele concrete ale speţei nu îngăduie aplicarea sancţiunii nulităţii, motiv pentru care acţiunea a fost corect respinsă.
În speţă părţile au confirmat faptul că prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au urmărit un scop ilicit, voinţa lor reală fiind aceea de a scoate suma de 250.000 euro din patrimoniul SC L.S. SRL, pentru a fi utilizată de asociatul unic L.T. şi soţul acesteia, L.F.C., în interes personal pentru restituirea unor împrumuturi scadente, contractate în condiţii vădit dejavantajoase.
Contrar susţinerilor recurentului, încheierea actelor fictive în scopuri ilicite a avut drept consecinţă diminuarea patrimoniului SC L.S. SRL, împotriva căreia, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel s-a deschis procedura insolvenţei şi s-a propus intrarea în faliment prin procedura simplificată, efectele răsfrângându-se asupra creditorilor societăţii.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în calitatea sa de administrator societăţii, recurentul-reclamant a ignorat dispoziţiile prevăzute de art. 72, 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată, prin raportare la actele juridice încheiate - iar faptul că, din punct de vedere moral, a urmărit să îşi ajute prietenii nu poate anihila efectul culpei, din perspectiva efectelor operaţiunilor juridice cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare.
De menţionat este că decizia recurată a făcut corecta aplicare a principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", în sensul că nimeni nu poate invoca propria incorectitudine în scopul obţinerii unui drept. Acest principiu este o excepţie de la regulile care guvernează sancţiunea nulităţii absolute sau relative, presupunând că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a pretinde recunoaşterea unui drept. Ar fi imoral ca teza contrară să fie acceptată şi valorificată în prezenta cauză, legea neprotejând acţiunile care au un scop ilicit.
Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, motiv pentru care nu este incident în cauză nici unul dintre motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.J. împotriva Deciziei nr. 198/A din 28 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1495/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1427/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
