ICCJ. Decizia nr. 1494/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1494/2015
Dosar nr. 3316/1285/2011*
Şedinţa publică din 2 iunie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. 3316/1285/2011, reclamanta SC F.D.C.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii G.P. şi H.A. a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogăţirii fără cauză, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. 3316/1285/2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâţii G.P. şi H.A., care au fost obligaţi să plătească, în solidar, reclamantei suma de 127.372,3 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 9.163,44 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 88/2006 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7434/117/2005 a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii G.P. şi H.A. împotriva pârâţilor L.D.R., L.R. şi SC F.D.C.I. SRL şi, în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M., pârâtul L.R., autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003 de BNP K.A.B. cu privire la imobilul construcţie situat în Cluj-Napoca, str. I., jud. Cluj înscris în CF Cluj x1 nr. top x2; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M. şi L.R. autentificat sub nr. 1048/ 21 aprilie 2004 de BNP C.D.C. având ca obiect dreptul special de folosinţă asupra imobilului înscris în CF Cluj x1 nr. top x2 compus din curte şi grădină în suprafaţă de 369 stjp, echivalentul a 1328 mp; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. şi pârâta SC F.D.C.I. SRL, autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 de BNP M.L. având ca obiect imobilul înscris în CF Cluj x1 nr. top x2, constând din construcţie şi drept de superficie pe teren; s-a dispus rectificarea CF Cluj x1 Cluj prin radierea înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C şi restabilirea situaţiei anterioare.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL pentru constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003, precum şi a mandatului acordat de L.R. mamei sale L.D.R., pentru înstrăinarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I.
Prin Decizia civilă nr. 317/A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii L.R. şi SC F.D.C.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 88 din 26 februarie 2008, astfel încât la momentul pronunţării acestei hotărâri, soluţia primei instanţe a rămas definitivă. Prin Decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse recursurile declarate de pârâţii L.R. şi SC F.D.C.I. SRL împotriva hotărârii pronunţate în stadiul procesual al apelului.
A mai reţinut instanţa că, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a avut calitatea de proprietar al imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I. de la data de 8 iulie 2003, când a cumpărat imobilul de la L.R. şi până la momentul soluţionării definitive a litigiului având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, respectiv 19 noiembrie 2008.
În intervalul de timp în care imobilul s-a aflat în proprietatea reclamantei, aceasta a asigurat servicii de pază ale imobilului, fiind încheiate cu SC T.S. SA contractele privind prestarea serviciilor de pază nr. 1004 din 11 mai 2004 şi nr. 1188 din 27 iulie 2005. Conform art. 5 din contractul nr. 1004 din 11 mai 2004 preţul serviciilor de pază a fost stabilit la 936 euro/lună + TVA, ulterior, prin actul adiţional din 1 martie 2005 preţul fiind modificat la suma de 756 euro/lună + TVA. Obiectul acestui contract l-a reprezentat asigurarea serviciilor de pază prin asigurarea unui post de pază cu program de lucru 24 ore din 24. Conform art. 5 din contractul din 27 iulie 2005 preţul serviciilor prestate a fost stabilit la 42 euro/lunar + TVA, iar obiectul acestui din urmă contract l-a reprezentat numai monitorizarea imobilului şi intervenţia rapidă în vederea legitimării şi reţinerii persoanelor aflate în perimetrul supravegheat.
Faţă de aceste considerentele, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este fondată în parte, numai în ceea ce priveşte pretenţia constând în restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru paza bunului şi pentru plata impozitelor. Restul pretenţiilor formulate, deşi conform clauzelor contractuale încheiate cu prestatorul serviciului de pază, au legătură cu paza imobilului, totuşi în cauză nu s-a dovedit în mod efectiv că toate cheltuielile pretinse, aferente utilităţilor, au avut o legătură cu paza bunului, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 1345 C. civ. s-a dispus obligarea pârâţilor G.P. şi H.A. să plătească, în solidar, reclamantei numai suma de 127.372,3 lei cu titlu de despăgubiri.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj au declarat apel H.A. şi G.P. solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei instanţei de fond, prin admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj, iar pe fondul cauzei, admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Cluj-Napoca, iar prin Decizia nr. 2113 din 10 iunie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei SC F.D.C.I. SRL, fiind casată decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015 a respins apelul declarat de apelanţii-pârâţi H.A. şi G.P. împotriva Sentinţei civile nr. 1929 din 02 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3316/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care i-a obligat să plătească intimatei-reclamante SC F.D.C.I. SRL suma de 5580 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a fost evinsă, respectiv a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I. şi, în acelaşi timp a luat naştere obligaţia de garanţie a vânzătorului.
Ca efect al obligaţiei de garanţie, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut în legătură cu acel bun, obligaţie care este impusă de dispoziţiile art. 1345 C. civ. Deoarece de aceste cheltuieli profită terţul evingător, în cazul de faţă pârâţilor, aceştia sunt ţinuţi să-l despăgubească pe cumpărător cu valoarea acestor cheltuieli, chiar dacă între aceştia nu a existat un raport juridic direct.
Cheltuielile necesare sunt cele făcute pentru conservarea bunului, astfel că, pentru a intra în categoria acestor cheltuieli este necesar ca în lipsa acestora conservarea bunului să nu poată fi realizată. Cheltuielile utile sunt acelea care, deşi nu sunt necesare, au ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului, iar din această perspectivă instanţa de apel a apreciat că sumele pretinse de reclamantă se încadrează în categoria cheltuielilor necesare.
De asemenea şi cheltuielile pentru plata impozitului reprezintă cheltuieli necesare, deoarece în lipsa plăţii acestora conservarea bunului nu ar fi fost posibilă, existând posibilitatea ca, în vederea executării silite a obligaţiei de plată a acestor impozite, bunul să facă obiectul unei executări silite care este incompatibilă cu conservarea bunului, ori împrejurarea că în raport de calitatea proprietarului imobilului valoarea impozitului este diferită, această împrejurare deşi reală nu poate fi opusă reclamanţilor.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că prin declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al restituirii prestaţiilor şi repunerii părţilor în situaţia anterioară se impune restituirea cheltuielilor avansate cu plata impozitului imobilului, ori din perspectiva transpunerii juridice a părţilor în situaţia anterioară perfectării actului anulat se impune restituirea cheltuielilor legate de plata impozitului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâţii G.P. şi H.A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Criticile recurenţilor se referă la faptul că cele două instanţe au avut în vedere obligaţia de garanţie reglementată de dispoziţiile art. 1345 C. civ., constatând că aceste cheltuieli profită pârâţilor, în calitate de terţi evingători, fiind astfel ţinuţi să-l despăgubească pe cumpărătorul evins, iar instanţa de apel a reţinut şi îmbogăţirea fără justă cauză legat de plata impozitului, constatând că intimata a fost de bună-credinţă şi a avansat cheltuielile necesare conservării bunului.
În opinia recurenţilor această motivare este contradictorie, subzistând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că, pe de o parte, reţine că pârâţii s-au îmbogăţit fără justă cauză, iar pe de altă parte reţine că plata impozitului era necesară pentru ca intimata - proprietar aparent - să nu fi fost executată silit, astfel că, din motivarea hotărârilor nu rezultă în ce constă îmbogăţirea fără justă cauză.
O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel nu a analizat critica privind obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 127.372,3 lei, deşi intimata a solicitat instanţei - prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 1 noiembrie 2011 - obligarea la plata despăgubirilor în cote egale şi nici nu a arătat care este motivul pentru care intimata, în calitate de creditor, ar fi îndreptăţită să ceară oricărei părţi executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei raportat şi la faptul că pârâţii au devenit coproprietari asupra imobilului în cote egale.
În acest sens, recurenţii consideră că instanţa trebuia să soluţioneze procesul raportându-se la obiectul acestuia, astfel cum a fost precizat de către reclamantă prin acţiunea sa, instanţa neputând depăşi limitele cadrului procesual stabilit de către reclamantă, în scopul de a acorda mai mult sau mai puţin decât s-a cerut, după cum nu poate da nici altceva decât s-a cerut, motiv de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
O altă critică vizează pretenţia reclamantei constând în restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru paza bunului şi pentru plata impozitelor, în condiţiile în care actul de dobândire al intimatei a fost desfiinţat retroactiv, constatându-se astfel că nu a fost niciodată proprietar, iar în ceea ce priveşte obligarea la plata impozitului, instanţa de apel în mod greşit a menţinut această soluţie, în contextul în care recurenţii erau scutiţi de la plata impozitului.
Prin întâmpinarea depusă la data de 28 mai 2015, intimata-reclamantă SC F.D.C.I. SRL a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii G.P. şi H.A. este fondat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâţii consideră că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel cumulează condiţiile celor două temeiuri evocate, respectiv obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Observând considerentele deciziei atacate se constată că aceasta cuprinde motive contradictorii, întrucât cele două instanţe şi-au fundamentat soluţiile pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune prevăzută de dispoziţiile art. 1345 C. civ., care este o obligaţie contractuală, iar îmbogăţirea fără justă cauză este întotdeauna subsidiară acţiunii contractuale, iar coexistenţa celor două temeiuri este exclusă şi prin urmare, trebuia analizată acţiunea pe temeiul indicat, care presupunea verificarea unor condiţii de admisibilitate.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a fost vizată ipoteza a doua a motivului de nelegalitate menţionat.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii consideră că instanţa de apel nu a analizat critica formulată în apel cu privire la obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 127.372,3 lei, deşi intimata a solicitat instanţei - prin precizarea de acţiune - obligarea la plata despăgubirilor în cote egale.
Din analiza considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că într-adevăr instanţa de apel nu şi-a fundamentat temeiul solidarităţii, nefiind cercetat acest motiv de apel, instanţa nearătând de unde rezultă obligaţia solidară pasivă instituită în sarcina pârâţilor.
În acest sens, se apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, având în vedere că din considerentele deciziei pronunţate se constată că soluţia de respingere a apelului pârâţilor nu este susţinută de probele din dosar, instanţa de apel nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile dezvoltate de recurenţi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sens în care se impune completarea probatoriului în vederea unei interpretări judicioase şi coroborate a întregului material probator administrat în raport de normele legale incidente, urmând ca celelalte critici evocate de părţi să fie analizate de către instanţa de trimitere.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâţii G.P. şi H.A. împotriva Deciziei civile nr. 85 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii G.P. şi H.A. împotriva Deciziei civile nr. 85 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 154/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1495/2015. Civil → |
|---|
