ICCJ. Decizia nr. 1446/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1446 /2015
Dosar nr. 7154/117/2013
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1067/A din data de 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva sentinţei civile nr. 504 din 11 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pe care a menţinut-o.
În motivare, instanța de apel a reţinut că acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, stabilindu-se că imobilul revendicat a fost naţionalizat în favoarea Statului Român în baza Decretelor nr. 106/1948 şi nr. 266/1948, astfel că face obiectul reglementării printr-o lege specială reparatorie, respectiv Legea nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu a depus notificare în baza acestei legi, ci a formulat acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea de apel a avut în vedere cele reţinute prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Curtea de apel a reţinut că situaţia de fapt prezentată pe larg de reclamantă, în sensul că nu a avut cunoştinţă despre situaţia imobilului, respectiv despre faptul că antecesorul ei a testat imobilul în litigiu în favoarea Eparhiei Reformate din Ardeal a cărei acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile legii speciale a fost respinsă şi că în aceste condiţii nu a putut formula notificare, nu justifică o derogare de la obligaţia de a urma procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, atâta timp cât legea prevede că se aplică şi cetăţenilor străini şi apatrizilor.
Repunerea în termenul de formulare a notificării trebuie solicitată de parte interesată, neputând fi dispusă de instanţă din oficiu şi trebuie să îndeplinească cerinţele prev. de art. 103 C. proc. civ., acelea ca partea să fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să urmeze această procedură.
Curtea de apel a reţinut şi că atâta vreme cât reclamanta nu a uzat de posibilitatea oferită de a-şi valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul instituit de Legea nr. 10/2001, nu se poate vorbi despre o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În speţă, reclamanta nu justifică existenţa unui bun actual, astfel că soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de instanţa de fond este legală.
Cu privire la cererea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti reprezentând echivalentul în RON a valorii imobilului de la data naţionalizării actualizată la zi şi daune morale pentru privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra acestui imobil, instanţa a reţinut că este nefondată, faţă de considerentele pentru care a fost respinsă acţiunea principală.
Împotriva acestei decizii reclamanta B.J.K. a formulat, la data de 29 decembrie 2014, recurs.
În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra completării motivelor de apel și nici nu a analizat toate motivele de apel. A arătat că instanța de fond, în mod greşit, nu a repus reclamanta în termenul de formulare a notificării. Ca urmare, s-a pronunţat o hotărâre nelegală, prin care a fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă. Această greșeală de judecată s-a perpetuat şi de către Curtea de apel, care a aplicat greșit prevederile deciziei nr. 33/2009, pronunțată în recurs în interesul legii de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin hotărârile pronunţate în cauză au fost încălcate atât prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale Constituţiei României, precum și ale art. 1 din Primul Protocol la Convenție, pentru că reclamanta are un bun, în sensul Convenției.
Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 483, art. 486 şi art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 ianuarie 2015.
În raport de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., la data de 27 ianuarie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca şi Universitatea B.B Cluj-Napoca, conform dovezilor aflate la dosar.
Cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., intimata pârâtă Universitatea B.B. Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, comunicată celorlalte părţi la data de 19 februarie 2015, conform dovezilor, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii recursului şi lipsa domiciliului recurentei şi excepţia nulităţii recursului pentru că sunt invocate motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat şi respingerea recursului, ca nefondat, faţă de cele reţinute prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat problema raportului dintre legea specială şi dreptul comun, în cazul acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
La data de 5 martie 2015 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost însuşit de membrii completului de judecată, iar la data de 12 martie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părţile în litigiu.
Conform dovezilor aflate la dosar, raportul a fost comunicat recurentei reclamante B.J.K. şi intimaţiilor pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice D.G.R.F.P. Cluj Napoca şi Universitatea B.B. Cluj Napoca la data de 18 martie 2015.
Părţile nu au depus punct de vedere la raport.
În raport de dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., constatând expirat termenul pentru depunerea punctelor de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi act normativ, completul de filtru, prin încheierea din camera de consiliu din 14 mai 2015, a admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă.
Prin aceeaşi încheiere, a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2015, când a constatat caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente:
Ca o chestiune preliminară, reclamanta susţine, în cuprinsul motivelor de recurs, că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra completării motivelor de apel.
Înalta Curte constată că, prin completarea motivelor de apel, reclamanta a susţinut că instanţa de fond nu a soluţionat şi capătul de cerere privind constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului, astfel că a încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
Curtea de apel a reţinut, prin decizia recurată, că scriptul cuprinzând completarea motivelor de apel nu a fost semnat de reclamantă sau de reprezentantul acesteia, deşi în cauză s-a acordat un termen pentru complinirea acestei deficienţe.
Din analiza lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul de apel se află depusă completarea motivelor de apel semnată de avocatul reclamantei, în copie, fiind înregistrată la data de 3 noiembrie 2014.
Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 mai 2013 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta B.J.K. a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român, respectiv a Decretelor de naţionalizare nr. 106/1948 şi nr. 266/1948 referitoare la naţionalizarea imobilului situat în Cluj-Napoca str. I.C.B., rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară naţionalizăţii acestuia, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reclamantei, iar în subsidiar, în cazul nerestituirii în natură, obligarea pârâţilor la plata către reclamantă de despăgubiri băneşti, echivalentul în RON a valorii imobilului la data naţionalizării.
Reclamanta şi-a precizat primul capăt de cerere, solicitând constatarea nulităţii celor două decrete de naţionalizare şi a titlului de proprietate al pârâtei, precum şi restabilirea situaţiei anterioare naţionalizării.
Prin sentinţa civilă nr. 504 din 11 octombrie 2013 Tribunalul Cluj a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă legea specială. Această soluţie a fost menţinută şi prin decizia recurată, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Aşadar, faţă de soluţia pronunţată în cauză, de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod legal, nu a răspuns criticilor formulate privind nevalabilitatea sau nulitatea titlului Statului român asupra imobilului.
Mai mult, Înalta Curte are în vedere şi propria jurisprudenţă, care este constantă în privința recunoaşterii nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, care, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului, nu conferă reclamantului un „bun actual” sau o „speranţă legitimă”, singura speranţă legitimă a acestuia fiind aceea de a obţine un titlu în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că nici criticile cu privire la respingerea acţiunii reclamantei, ca inadmisibilă, nu sunt fondate.
Aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul raportului asupra admisibilităţii recursului, prin jurisprudența constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că acţiunea în revendicare, prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Golder contra Regatului Unit, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.”
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
S-a arătat că în situaţia în care reclamanţii nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării, aceştia nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, nici din perspectiva Convenţiei Europene a Dreptului Omului, reclamanţii care nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, nu au vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană, instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamanţii se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
S-a apreciat nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, în sensul restituirii imobilului.
În prezenta cauză, s-a reţinut ca situaţie de fapt că reclamanta nu a uzat de legea specială şi nici nu a întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire. În consecinţă, reclamanta nu are un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J.K.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1445/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 145/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
