ICCJ. Decizia nr. 147/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 147/2015
Dosar nr. 17306/271/2012*
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 191/C din 21 iunie 2013, Tribunalul Bihor a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta B.Z., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, şi Statul roman-municipiul Oradea prin primar.
La adoptarea soluţiei, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat pe calea dreptului comun, în temeiul dispoziţiilor art. 563 şi urm. C. civ., obligarea pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Oradea şi totodată să-i predea în deplină proprietate şi folosinţă această parte din imobil, precum şi rectificarea de C.F.
Astfel cum rezultă din copia de C.F. Oradea, imobilul reprezentând casă şi teren în suprafaţă de 840,96 mp a fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietarul S.M. al cărui drept a fost intabulat sub B16 din această coală.
La data de 15 decembrie 1966 s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra acestui imobil în favoarea F.Î.A. Oradea, imobilul fiind transcris în C.F. în favoarea SC C. SA.
Pârâta SC C. SA a dobândit dreptul de proprietatea asupra imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Industriei, acest drept fiind intabulat ca atare în cartea funciară în favoarea acestei pârâte.
Actele de stare civilă depuse la dosar fac dovada calităţii de succesoare a reclamantei faţă de proprietarul tabular S.M., de la care a fost preluat imobilul de către Statul român, aceasta fiind nepoata numitei S.A., fiica proprietarului iniţial.
Posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluat abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, în care se încadrează şi imobilul în speţă a fost analizată şi tranşată atât prin Decizia civilă nr. 33/2009 cât şi prin Decizia civilă nr. 27/2011, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Prin ambele decizii pronunţate în materie, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că legea specială se aplică cu prioritate şi este derogatorie de la dreptul comun, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. cât şi dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la convenţie, nu poate fi primită.
Prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană că s-a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, că în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, prin care au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte măsurile reparatorii şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Faţă de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii, în speţă fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţie care se aplică în mod prioritar.
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare, a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie a perfecţionat sistemul reparator subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin Norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios în alte temeiuri.
Reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, ori la o altă acţiune formulată pe calea dreptului comun, aceasta neputându-se prevala nici de dispoziţiile C.E.D.O., neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de convenţie câtă vreme, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin respingerea acesteia.
Acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun a imobilul în litigiu nu este admisibilă, iar din această perspectivă capătul de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul în discuţie a trecut în mod abuziv şi fără titlu valabil în proprietatea statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare.
În consecinţă, acţiunea formulată şi precizată de reclamantă a fost respinsă, ca nefondată.
Prin Decizia nr. 145/Ap din data de 11 martie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.Z. şi cererea de aderare la apel formulată de SC C. SA Cluj - Napoca în contradictoriu cu intimatul pârât Statul român -municipiul Oradea prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 191/C din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în tot.
La adoptarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Criticile formulate, atât prin apelul declarat de reclamanta B.Z., cât şi prin cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C. SA Cluj Napoca sunt nefondate.
Noţiunea de schimbare a hotărârii la care se referă art. 293 alin. (1) C. proc. civ., vizează şi modul de soluţionare a unor excepţii şi ca atare pârâtul intimat are dreptul de a invoca, în apelul său incident greşita soluţionare a unei excepţii, în speţă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.Z., care evident tinde spre schimbarea hotărârii primei instanţe.
Este neîntemeiată cererea de aderare la apel, instanţa de fond soluţionând în mod corect şi judicios excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.Z.
Corect s-a reţinut că actele de stare civilă depuse la dosarul de fond fac dovada calităţii de succesoare a reclamantei faţă de proprietarul tabular S.M. de la care a fost preluat imobilul de către Statul român, aceasta fiind nepoata proprietarului iniţial.
Această excepţie a fost invocată de pârâta SC C. SA şi în cadrul Dosarului civil nr. 1677/117/2010 al Tribunalului Cluj, prin sentinţa civilă nr. 1009/F/2011, irevocabilă, fiind respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.Z.
Criticile formulate de reclamanta B.Z. sunt nefondate pentru următoarele motive:
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se poate trimite cauza spre rejudecare dacă prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
Instanţa nu cercetează fondul cauzei atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.
În speţă nu este incidentă niciuna din aceste situaţii, instanţa intrând în cercetarea fondului, acţiunea formulată fiind respinsă ca nefondată.
Susţinerile reclamantei apelante potrivit cărora în lipsa administrării probei cu expertiză nu s-ar fi cercetat fondul cauzei nu poate fi reţinută, completarea probaţiunii neputând constitui un motiv pentru desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauze spre rejudecare.
Reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiza şi în faţa instanţei de apel, care în şedinţa publică din 11 martie 2014 a respins-o, ca fiind inutilă cauzei.
Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la faptul că s-ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare pe motiv că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, respectiv asupra constatării preluării fără titlu a imobilului casă şi teren de către Statul român şi asupra capătului de cerere referitor la rectificarea de carte funciară.
Din considerentele sentinţei rezultă că instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra acestor capete de cerere arătând: „ instanţa apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001), dispoziţie care se aplică în mod prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 563 C. civ., rectificare de C.F., ori succesiune, invocată printre altele de reclamantă în acţiune (…) instanţa apreciază că acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, a imobilul în litigiu nu este admisibilă, iar din această perspectivă capătul de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul în discuţie a trecut în mod abuziv şi fără titlu valabil în proprietatea statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare”.
Susţinerile apelantei reclamante B.Z. în sensul că decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are legătură cu obiectul cauzei, iar decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 a fost greşit interpretată nu sunt fondate.
Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanţă că în cazul acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta din urmă nu este prevăzut în legea specială.
Prin urmare, recurenta reclamantă B.Z. trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea specială a Legii nr. 10/2001. De menţionat că aceasta a solicitat retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, dar litigiul în baza legii speciale s-a soluţionat prin respingerea, ca tardivă, a notificării reclamantei.
Este adevărat că prin decizia mai sus - evocată (R.I.L. nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), se mai arată că atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., convenţia are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dar numai în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Această menţiune vizează restituirea în natură a bunului, ori sub acest aspect rezultă din probele administrate că acest lucru nu este posibil, întrucât imobilul din litigiu este actualmente în proprietatea SC C. SA.
Nu se poate susţine nici faptul că reclamanta ar deţine un „ bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., pentru a se putea prevala de dreptul comun, neavând o hotărâre judecătorească care să-i recunoască dreptul, ori un act administrativ prin care să i se recunoască calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat, nereprezentând nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, astfel că reclamanta nu poate invoca în mod eficient nici garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
În mod judicios, a reţinut instanţa de fond că în speţă fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii care se aplică în mod prioritar în raport cu dreptul comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.Z. şi pârâta SC C. SA.
Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă B.Z. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, în vederea completării probaţiunii. În subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei nr. 191/C/2013 a Tribunalului Bihor şi admiterii acţiunii introductive, extinse şi precizate.
După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta reclamantă a dezvoltat următoarele critici:
Dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei să constate că Statul roman a preluat abuziv imobilul aflat în proprietatea autorului său, în baza Decretul nr. 92/1950 şi prin investirea instanţei cu compararea de titluri în contradictoriu cu pârata deţinătoare a imobilului, recunoaşterea dreptului de proprietate şi rectificarea de carte funciară, în cauză se impunea efectuarea unei expertize topo şi construcţii.
Deşi, iniţial, în mod corect Tribunalul Bihor a încuviinţat, în principiu, efectuarea unei expertize topo şi construcţii, încuviinţând chiar depunerea obiectivelor la dosarul cauzei de către părți, cu toate acestea, în final, instanţa fondului a modificat cursul procesului, revenind asupra probelor şi rămânând în pronunţare asupra cauzei, apreciind în considerentele hotărârii atacate că acțiunea este neîntemeiata în lumina Deciziilor în interesul Legii nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţie menţinută, în mod nelegal şi de instanţa de apel.
În mod greşit instanţa de apel a respins, la rândul ei, ca inutilă, proba cu expertizele solicitate în cauză, dovezi care erau esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.
Instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei şi nu s-au pronunţat motivat asupra tuturor capetelor de cerere, pronunțându-se minus petita. Anumite capete de cerere asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa de fond trebuiau soluţionate independent de restul considerentelor reţinute.
Greşit instanţa de apel a statuat că în mod corect prima instanţă a reţinut ca lipsite de interes capetele subsidiare de cerere, cată vreme o astfel de motivare sumara echivalează cu necercetarea fondului.
Excepţia lipsei de interes nu a fost pusă în discuţia părţilor şi pe cale de consecinţa nu putea fi admisă de instanţă.
Decizia recurată este expresia unei greşite aplicări a legii şi rezultatul eronatei interpretări a normelor legale incidente în cauză, motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinută de instanţa de apel, nu are nicio legătură cu obiectul cauzei, incidentă fiind Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost interpretată greşit.
Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu are relevanţă în cauza şi nu se poate aplica, întrucât face referire la alte situaţii decât speţa dedusa judecaţii. Dimpotrivă, instanţa suprema a tranşat problema dedusă judecaţii prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
În mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţare Decizia nr. 2068/2012, prin care Înalta Curte a dat o dezlegare diferită celei criticate prin prezenta.
Curtea de Apel Oradea a pronunţat o hotărâre lipsită de legalitate şi temeinicie, omiţând aspectul esenţial al cauzei şi anume faptul că intimata SC C. SA nu deţine un titlu de proprietate.
În sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, chiar daca s-a epuizat ori dacă nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
O atare concluzie se desprinde şi din motivarea hotărârii pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României din 12 octombrie 2010 în care s-a apreciat ca neconformă respingerea, ca inadmisibilă, a unei acţiuni în revendicare întemeiata pe drept comun. Se confirmă astfel decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se arată că instanţele de judecată, investite cu o cerere de revendicare în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanţa.
Obiectul acţiunii prin care reclamanta a investit instanţa este revendicarea imobilului de la pârâţi, prin comparare de titluri, iar în cadrul acestei operaţiuni juridice, analiza instanţei trebuia să privească modalitatea concretă prin care părţile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii acestuia, precum şi circumstanţele concrete de constituire ale fiecărui titlu. Cu precădere, în prezenta cauza, se impunea şi identificarea exacta a imobilului teren şi construcţie, prin raportare la situaţia sa actuala şi la starea lui diferită de la data preluării abuzive.
În cadrul revendicării prin comparare de titluri, instanţele trebuiau să aibă în vedere o premisă total diferită de cea reţinută în considerentele deciziei recurate şi ale sentinţei apelate, respectiv sa aibă în vedere faptul că statul nu a deţinut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra imobilului în litigiu, astfel că nici pârâta intimata nu putea dobândi un drept de proprietate valabil de la un non-proprietar. Concomitent trebuia apreciat că reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarului tabular iniţial, şi-a păstrat calitatea de proprietar avuta la data preluării, ca un corolar al caracterului absolut şi perpetuu al dreptului de proprietate conferit de art. 480 - 481 vechiul C. civ., în virtutea căruia dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.
O astfel de soluţie este în concordanţă cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţie, precum şi cu întreaga jurisprudenţă C.E.D.O. în această materie prin care s-a acordat câştig de cauză proprietarilor iniţiali sau moştenitorilor acestora.
De aceea, astfel cum s-a reţinut în literatura de specialitate, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, intentata după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuie analizată pe fondul ei şi soluţionată ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, în condiţiile în care o altfel de soluţie ar tinde să îngrădească neîndoielnic accesul liber la justiţie al reclamanţilor, drept fundamental consacrat de Constituţia României prin art. 21 alin. (1). precum şi dreptul acestora la un proces echitabil, consfinţit atât de legea fundamentală, cât şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.
Cum reclamanta deţine un titlu actual doveditor al proprietăţii, acţiunea este admisibilă, temeinică şi legală, cată vreme intimata nu se poate prevala de un titlu de proprietate pe care sa-l opună şi, cu atât mat puţin, de un titlu de proprietate mal bine caracterizat.
La termenul din 20 ianuarie 2015, recurenta-reclamantă prin avocat I.M. a recalificat încadrarea în drept a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că este vorba de incidenţa pct. 5 al aceluiaşi articol, cu menţinerea integrală a considerentelor invocate în susţinerea acestuia.
2. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta SC C. SA a susţinut următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia pronunţata cu privire la cererea de aderare la apel formulata de pârâtă.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamantei i s-a stabilit calitatea procesuală activă în dosarul pe Legea 10/2001, bazată pe o statuare asupra calităţii de moştenitor. În acel dosar s-a stabilit doar filiaţia şi nu calitatea procesuală activă a reclamantei.
Astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, precum şi dispoziţiile art. 654 alin. (1) şi 1201 C. civ.
În condiţiile în care la dosarul cauzei nu există niciun titlu de proprietate (Certificat de moştenitor sau vreo alta dovada ca intimata B.Z. deţine calitatea de moştenitor şi deci un titlu de proprietate asupra imobilului care ii revendica), este evident ca soluţia pronunţata de către instanţa cu privire la cererea de aderare la apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea legii.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât prin sentinţa civila nr. 1009/F/2011 pronunţată de Tribunalul Cluj i s-a recunoscut intimatei B.Z. doar calitatea de succesibil, deci existenţa unei vocaţii succesorale, nu şi calitatea de moştenitoare a dlui. S.M. şi/sau a dnei S./K.A.
Recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.Z. şi respingerea acţiunii, ca fiind introdusă de către o persoana fără calitate procesuală activă.
Recurenta-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta B.Z., motivat de faptul că deşi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., în fapt sunt reiterate motivele de apel.
Prin întâmpinarea formulată, municipiul Oradea prin primar a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă B.Z.
Analizând criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - şi înlătură astfel excepţia nulităţii invocată de către intimată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:
Prin acţiunea astfel cum a fost precizată, reclamanta B.Z. a solicitat pe calea dreptului comun, obligarea pârâtei SC C. SA să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Oradea şi totodată să-i predea în deplină proprietate şi folosinţă această parte din imobil, precum şi rectificarea de C.F.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.
Această problemă a fost dezlegată în recurs în interesul legii, atât prin prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, cât şi prin Decizia nr. 33 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind aşadar aplicabile în cauză şi obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 18 septembrie 2012 (prin cererea reconvenţională disjunsă din Dosarul nr. 104/117/2011 al Tribunalului Cluj), după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 563 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării, invocat de către reclamantă.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În speţă, în calitate de persoană îndreptăţită, reclamanta B.Z. a formulat notificarea din 15 septembrie 2015, în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului revendicat prin prezenta acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1009/F/20011 pronunţată de Tribunalul Cluj, rămasă irevocabilă, s-a respins demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, promovat de reclamanta B.Z., reţinându-se că notificarea din 15 septembrie 2015 a fost făcută cu încălcarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Prin urmare, recurenta nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie i-a fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Nici din perspectiva Convenţiei reclamanta nu avea vocaţie la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența C.E.D.O., respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de recurs este ţinută să analizeze în ce măsură instanţa de apel a apreciat corect dacă reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 1009/F/20011 pronunţată de Tribunalul Cluj, rămasă irevocabilă, s-a respins demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu promovat de reclamanta B.Z.- singurul demers de revendicare a bunului.
Aşadar, reclamanta nu deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a analizat cauza, prioritar, din perspectiva bunului, a drepului pe care-l deţine reclamanta şi a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului.
Instanța de apel a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența C.E.D.O., dacă reclamanta deţine un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției.
Față de statuările cuprinse în cauza Maria Atanasiu contra României, conform cărora simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru a se aprecia că reclamantul deţine „un bun” în sensul Convenției și de împrejurarea că recurenta reclamantă nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea bunului, se reține că decizia atacată este legală.
Înalta Curte menționează că în mod corect instanța de apel s-a raportat în examinarea criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudența C.E.D.O. și că urmare constatării că reclamanta nu deţine un bun nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală.
Drept urmare, de vreme ce recurenta-reclamantă nu deţine un bun în sensul Convenției nu s-a mai impus compararea titlurilor şi nici examinarea celorlalte capete de cerere referitoare la constatarea preluării fără titlu a imobilului casă şi teren de către Statul român şi rectificare de carte funciară.
Raportat la chestiunea de drept care s-a impus cu prioritate a fi analizată, în mod corect instanţa de apel a considerat că celelalte capete de cerere apar ca fiind lipsite de interes, această dezlegare nefiind o excepţie în sensul legii care să fi fost pusă în discuţia părţilor, ci ca o consecinţă a concluziilor anterioare.
Având în vedere considerentele expuse, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. Recursul declarat de recurenta-pârâta SC C. SA.
Dată fiind soluţia adoptată asupra recursului reclamantei, faţă şi de precizările recurentei-pârâte prin apărător, în sensul că recursul său are sens în măsura în care instanţa va admite recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că este inutilă analiza acestui recurs, motiv pentru care îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta B.Z., invocată de pârâta SC C. SA.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.Z. şi de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 145/Ap din data de 11 martie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1473/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 146/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
