ICCJ. Decizia nr. 144/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 144/2015
Dosar nr. 3054/3/2012
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul T.A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. obligarea la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. 2, situat în imobilul din Bucureşti, b-dul Dacia.
M.F.P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, în principal, şi în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 811 din 17 aprilie 2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumelor de 850.712 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reţinând următoarele:
Reclamantul T.A.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, b-dul Dacia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996.
Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii C.O., C.V.R.A. şi C.Şt.D.G. în contradictoriu cu pârâtul T.A., acesta fiind obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 din b-dul. Dacia. Prin aceeaşi hotărâre a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă 2588/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Deşi reclamantul a fost evins de adevăraţii proprietari, contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/1996 nu a fost anulat, fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, în conformitate cu art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
În conformitate cu art. 50 alin. (21) cererile având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar restituirea se face de către M.F.P.
Prin derogare de la norma generală prevăzută la art. 1337 C. civ., potrivit căreia obligaţia de garanţie contra evicţiunii revine vânzătorului, legiuitorul a stabilit în sarcina M.F.P. obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului evins de adevăratul proprietar.
Prin decizia civilă nr. 332/ A din data de 08 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 811 din 17 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A respins apelul aderent formulat de reclamant, ca lipsit de interes.
Pentru a se adopta această soluţie, instanţa de apel a avut in vedere următoarele considerente, în parte comune:
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu, din data de 12 martie 2014, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis cererea de îndreptare formulată de reclamant în condiţiile art. 281 C. proc. civ. şi a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei care formează obiectul apelului, în sensul că denumirea corectă a pârâtului este M.F.P. şi nu S.R. prin M.F.P., cum din eroare s-a menţionat.
De altfel, pe parcursul judecăţii în fond, calitatea procesual pasivă în cauză a aparţinut M.F.P., cel care, la finalizarea procedurii judiciare, a căzut în pretenţii.
În considerentele sentinţei se regăseşte şi soluţia pe care a primit-o excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., iar faptul că această soluţie nu a mai fost reluată expres şi în dispozitivul sentinţei nu este de natură a produce reclamantului - apelant aderent un prejudiciu în contextul arătat.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a M.F.P., invocată în faţa primei instanţe prin întâmpinarea de la 22 ianuarie 2013 a fost în mod corect soluţionată de către aceasta.
În mod corect au fost interpretate şi aplicate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții potrivit cărora restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi art. 21 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este îndepărtată prin incidenţa în prezenta cauză a principiului specialia generalibus derogant (norma specială – art. 50 din Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare norma de drept comun – art. 969, 1137 C. civ.). Legea nr. 10/2001 reglementează fără echivoc condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a preţului de piaţă, precum şi calitatea M.F.P. de plătitor în numele şi pe seama statului debitor al obligaţiei de restituire.
Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunţată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul T.A.I., reclamantul din cauza pendinte, şi a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996.
Instanţa a statuat cu putere de lucru judecat pentru prezentul litigiu, pe de o parte, asupra faptului că titlul reclamantului este preferabil în raport cu titlu pârâtului şi că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 petitul având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu reprezentantul municipalităţii, este neîntemeiat.
Instanţa de fond a aplicat situaţiei de fapt, în mod corect, dispozițiile art. 50 alin. (2) – art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, sub condiţia ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acţiunii în revendicare, instanţa să nu fi reţinut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua – credinţă a cumpărătorului.
Reclamantul nu avea obligaţia de a depune o hotărâre prin care actul său de vânzare-cumpărare să fi fost desființat aşa cum a pretins pârâtul, iar în condiţiile în care reclamantul se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este îndreptăţit la acordarea despăgubirilor la valoarea reală de piaţă, dovedindu-se că s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului.
Susţinerile relative la valoarea imobilului stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză reprezintă apărări noi, pe de o parte, şi nefondate pe de altă parte. Pârâtul s-a dezinteresat de exerciţiul actelor procesuale la care era îndreptăţit în sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite obiectivele expertizei, precum şi la termenul când părţile puteau formula obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză. Stabilirea valorii de piaţă a apartamentului din litigiu s-a realizat potrivit standardelor internaţionale de evaluare la data de 07 noiembrie 2012, respectiv în funcţie de condiţiile pe care o tranzacţie trebuie să le îndeplinească simultan, pentru ca preţul rezultat în urma acesteia să reflecte o valoare de piaţă: adecvare, precizie şi cantitatea informaţiilor.
În mod corect prima instanţă a avut în vedere opinia evaluatorului prin care acesta a estimat valoarea de piaţă pentru imobilul din litigiu la data de 07 noiembrie 2012.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B., prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:
1. Printr-o primă critică, pârâtul a susţinut lipsa calităţii procesual pasive a M.F.P., arătând că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ.
Or, M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre P.M.B. şi reclamant, ci este terţ faţă de acest contract.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a P.M.B., faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicțiune.
În această situaţie, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv P.M.B. prin P.G.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.
Având în vedere că la acest moment nu există o sentinţa definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 încheiat de reclamant cu P.M.B. nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a M.F.P.
2. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea M.F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
a. Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 au în vedere existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Or, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât prin sentinţa civila nr. 175 din 03 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a află situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul ca reclamantul nu a depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
b. Deposedarea reclamantului de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recurentul nu poate fi obligat la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamant.
3. Hotărârea atacată este criticabilă şi în ceea ce priveşte modul de stabilire a valorii imobilului, suma stabilită fiind nejustificat de mare și reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispozițiilor legale ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piață la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piață la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (V. c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c. României). Invocă în acest sens și hotărârea P. si P. c. Republicii Cehe.
4. Neexistând culpa procesuală a M.F.P., principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând nici temei legal este neîntemeiata obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. 21 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina M.F.P. obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă M.F.P. în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina M.F.P. obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.
Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativităţii efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.
Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. 3 al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piață al imobilului în litigiu.
Este necontestat în cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 37 din 18 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu P.M.B., reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti .
Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunţată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii C.O., C.V.R.A. şi C.Şt.D.G. în contradictoriu cu pârâtul T.A.I., reclamantul din cauza pendinte, şi a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996.
S-a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamanţilor este preferabil în raport cu titlu pârâtului şi că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 petitul având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu reprezentantul municipalităţii, este neîntemeiat. S-a arătat că nu există nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare întrucât dispozițiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate, din nicio probă nu rezultă că pârâtul ar fi dobândit sau înstrăinat vreo locuinţă proprietate personală după 01 ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu, că apartamentul nu face parte din categoria celor exceptate de la vânzare, că a fost de bună – credinţă la încheierea actului juridic de înstrăinare şi că au fost respectate dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale Legii nr. 112/1996.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 s-a făcut în mod valabil și cu buna-credinţă a cumpărătorului nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menţionate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.
Pe de altă parte, concluziile instanţelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamant a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 , unite cu împrejurarea că, deşi în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, acesta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligat a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a apartamentului, atrag incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desfiinţate ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui în justiţie.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (21), din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare” nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de stabilire a valorii imobilului, care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pe parcursul derulării procedurii în faţa instanţei de fond pârâtul s-a dezinteresat de exerciţiul actelor procesuale la care era îndreptăţit, în sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite obiectivele expertizei, precum şi la termenul când părţile puteau formula obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. nu invocă neconcordanța legislației aplicabile prezentului litigiu cu norme ale C.E.D.O., ci face referiri la decizii ale instanței europene pronunțate în soluționarea unor situații juridice diferite celei de față.
Nu poate fi primită nici critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul M.F.P., deoarece, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.
În speţă, reclamantul a avut calitatea de parte câştigătoare în proces, aşa încât soluţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. împotriva deciziei nr. 332/ A din data de 08 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 143/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1391/2015. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
