ICCJ. Decizia nr. 1456/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1456/2015
Dosar nr. 10760/3/2012
Şedinţa publică din 29 mai 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 28 iunie 2011, sub nr. 12189/302/2011, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 lei (rectificată ulterior ca fiind 300.000 euro), cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 1.348,25 mp, situat în str. Prisăcani, sector 4, Bucureşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în cauză a fost dobândit de autorul B.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat 13 octombrie 1958 de notariatul de Stat Bucureşti - Raionul N.B. şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 163 din 02 aprilie 1964 şi a Deciziei SPB nr. 581 din 07 mai 1964, aşa cum rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A. V.L. Berceni S.A.
La data de 31 martie 1980 B.V. a decedat, moştenitori fiind B.Ş., în calitate de soţie supravieţuitoare şi de B.A., în calitate de moştenitor testamentar. La data de 04 iulie 1990 a intervenit decesul lui B.Ş., B.A., având calitatea de moştenitor testamentar.
În baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză, notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” sub nr. 1824 din 14 noiembrie 2001.
Ulterior, la data de 23 noiembrie 2005, B.A. a decedat, moştenitori fiind Banea Maria, în calitate de soţie supraviețuitoare, B.A.M. şi N.P.F., ambele în calitate de fiice.
Prin contractul de cesiune autentificat din 07 noiembrie 2006 de B.N.P.A. - „R.D. şi M.P.”, moştenitoarele defunctului B.A. au transmis reclamantei toate drepturile şi calităţile pe care le deţineau în legătura cu procedura iniţiată în baza Legii nr. 10/2001 prin notificarea din 14 noiembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, rămasă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei, pe numele reclamantei, cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 1.348,25 mp.
Ulterior obţinerii titlului executoriu, reclamanta a demarat procedura executării silite, formându-se dosarul de executare nr. 200/2011 pe rolul B.E.J. - „B.D.”.
În aceste condiţii, se impunea ca debitorul Municipiul Bucureşti să se supună dispoziţiilor instanţei şi executorului judecătoresc şi să emită dispoziţie, însă, nici până în prezent debitorul nu a adus la îndeplinire această obligaţie.
Reclamanta a menţionat că prezenta acţiune este întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi urmăreşte atragerea răspunderii pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 370 din 17 ianuarie 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., valoarea pretenţiilor deduse judecăţii depăşind suma de 500.000 lei.
La Tribunalul Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 10760/3/2012.
La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2012, reclamanta S.I. a invocat excepţia de litispendenţă în raport de existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti a Dosarului cu nr. 63081/3/2011, dosar în care figurează aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, astfel că faţă de prevederile art. 163 C. proc. civ., instanţa a dispus întrunirea pricinilor la acelaşi complet de judecată, pentru a putea fi pronunţată o sigură hotărâre.
A fost ataşată la dosarul cauzei Dispoziţia nr. 15029 din 16 noiembrie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.348,25 mp situat în Bucureşti, str. Prisăcani, sector 4, imobil imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.
La termenul de judecată din data de 17 decembrie 2012, instanţa a admis cererea reclamantei privind sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi a prevederilor art. 329 C. proc. civ., asupra acestor excepţii de neconstituţionalitate fiind pronunţată de către Curtea Constituţională Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013.
La termenul din data de 02 iunie 2014, instanţa a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 944 din 24 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât şi a respins, ca inadmisibile, acţiunile conexe formulate de reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că imobilul teren în suprafaţă de 1.348,25 mp a fost dobândit de B.V. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1958 de Notariatul de Stat Bucureşti - Raionul N.B.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 163/1964 şi a Deciziei S.P.B. nr. 591/1964 aşa cum rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A.V.L. Berceni SA.
În baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză, notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” din 14 noiembrie 2001.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39413/3 din 21 octombrie 2008, reclamanta a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să emită dispoziţie privind imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 1.348,25 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, rămasă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei, pe numele reclamantei, cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani f.n., sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 1.348,25 mp.
Prin Dispoziţia nr. 15029 din 16 noiembrie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.348,25 mp. situat în Bucureşti, str. Prisăcani, sector 4, imobil ce nu poate fi restituit în natură cesionarei S.I.
Referitor la excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâtul Statul Român, instanţa a apreciat că nu este întemeiată, fiind respinsă în raport de temeiul juridic invocat de parte, respectând art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi faţă de considerentele expuse în Decizia civilă nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii.
În ceea ce priveşte cea de a doua excepţie şi anume aceea a inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă, instanţa a avut în vedere faptul că Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii.
Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sunt inadmisibile acţiunile formulate împotriva Statului Român în temeiul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât Curtea Europeană nu a constatat că soluţiile legislative sunt inadecvate ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 217/2005 nu este funcţional.
Potrivit aceleiaşi decizii s-a arătat că nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii pilot în cauza „Maria Atanasiu ş.a. împotriva României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Norma procedurală mai sus menţionată impune respectarea unor astfel de decizii pronunţate de către cea mai înaltă instanţă de judecată în scopul de a se realiza interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului prevederilor legale pe teritoriul României.
Instanţa a considerat că Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu este contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel că au fost înlăturate susţinerile reclamantei pe acest aspect.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta S.I., care a susţinut următoarele critici:
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile apelantei, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea a constatat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 1.348,25 mp, situat în Bucureşti, str. Prisăcani, sector 4, imobil preluat abuziv şi care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 15209 din 16 noiembrie 2011, a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul menţionat, imposibil de restituit în natură, în favoarea apelantei-reclamante, în calitate de cesionar.
Apelanta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, având în vedere decizia dată în interesul legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a statuat că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”
Curtea de Apel a constatat că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., criticile formulate de apelanta-reclamantă fiind nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii în raport cu toate argumentele invocate de apelanta-reclamantă în combaterea excepţiei inadmisibilităţii, Curtea a constatat că prima instanţă a expus considerentele esenţiale de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia.
Pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
S-a considerat de către Curtea de Apel că sentinţa apelată respectă exigenţele prevăzute art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se considera că este nemotivată.
Având în vedere efectul devolutiv al apelului şi criticile formulate de apelanta-reclamantă prin motivele de apel, Curtea a răspuns în continuare argumentelor apelantei-reclamante în combaterea excepţiei inadmisibilităţii.
Invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 202/2013, nr. 212/2013 şi nr. 466/2013, coroborate cu Decizia nr. 206/2013, apelanta-reclamantă susţine că Decizia nr. 27/2011 nu este obligatorie, motiv pentru care solicită a fi înlăturată. De asemenea, apelanta-reclamantă a susţinut că decizia respectivă contravine jurisprudenţei C.E.D.O., astfel încât, în mod greşit şi-a întemeiat prima instanţă soluţia pe aceasta.
În ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale menţionate mai sus, Curtea a constatat că acestea nu susţin teza apelantei-reclamante în sensul că decizia dată în interesul legii nu ar fi obligatorie pentru instanţă.
Astfel, prin decizia nr. 202/2013, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Curtea a conchis că în jurisprudenţa sa cu privire la această materie „pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil şi respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei”.
Curtea a reţinut că „Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Aşadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun”.
În subsidiar, Curtea a reţinut că dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate iar Curtea a statuat că „este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri”.
Prin Decizia nr. 212/2013, s-a respins ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
S-a respins ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
S-a respins ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. de la 1865.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reluat argumentele din cuprinsul deciziilor anterioare, inclusiv ale Deciziei nr. 202/2013.
Cu privire la dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, Curtea Constituţională a reţinut că „instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept”.
Aşa fiind, Curtea a statuat că „prevederile criticate C. proc. civ., care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept”.
Prin Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 pronunţată în legătură cu soluţionarea prezentei cauze, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
În acest context, Curtea a constatat că „obiectul excepţiei îl reprezintă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unui recurs în interesul legii şi având în vedere jurisprudenţa sa anterioară a reţinut că o asemenea excepţie este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate iar decizia în discuţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005 care să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de neconstituţionalitate”.
Dimpotrivă, prin această decizie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant”.S-a concluzionat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale menţionate mai sus nu determină concluzia că decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este obligatorie, dat fiind că nu interpretează conţinutul dispoziţiilor legale, astfel cum susţine apelanta reclamantă.
Dimpotrivă, deciziile respective statuează asupra constituţionalităţii prevederilor art. art. 329 C. proc. civ. de la 1865, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii.
Faptul că se apreciază de către Curtea Constituţională că de principiu se poate analiza constituţionalitatea unor texte de lege dacă acestea au fost interpretate printr-o decizie în interesului legii, nu determină concluzia susţinută de apelanta reclamantă în sensul că instanţele ar putea înlătura de la aplicare decizia în interesul legii, pe motiv că ar contraveni normelor convenţionale.
Astfel, în primul rând, cu privire la decizia în discuţie, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta nu interpretează dispoziţiile legale, ci stabileşte aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant”.
S-a reţinut că această statuare trebuie respectată de instanţe, faţă de prevederile 3307 C. proc. civ., care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii.
În al doilea rând, instanţa de judecată nu poate analiza compatibilitatea deciziei date în interesul legii, cu prevederilor convenţionale, din perspectiva art. 20 din Constituţie, astfel cum solicită apelanta, deoarece acest text legal face referire la neconcordanţa cu reglementările internaţionale a legilor interne, iar nu a hotărârilor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea a reţinut că apelanta reclamantă nu deţine un bun în sensul de drept la restituirea sumei pretinse, care să se bucure de protecţia conferită de art. 1 par. 1 din Protocolul 1 Adiţional la C.E.D.O.
În acest sens, Curtea a avut în vedere că în jurisprudenţa C.E.D.O., semnificaţia noţiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (vezi cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieş c. Romaniei).
În cauză, apelanta reclamantă nu deţine un bun actual, deoarece nici o jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea sumei de bani pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti prin care s-a propus în favoarea reclamantei acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură nu reprezintă un bun în ceea ce priveşte suma de bani solicitată, concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunţată în cauza pilot Atanasiu şi alţii c. României, hotărâre care a tranşat problema semnificaţiei noţiunii de bun în această materie.
În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea Europeana a reţinut că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane, fiinţează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.
Curtea a constatat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimoniala în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.
Aplicând în cauza de faţă principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanţa de apel a reţinut că apelanta reclamantă nu deţine un „bun” care să beneficieze de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile şi procedura prevăzute de legea specială (în prezent Legea nr. 165/2013).
Pentru toate considerentele, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 36/ A din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.I. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Reclamanta a invocat existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând instanţei să observe că ingerinţa în dreptul ei de a se bucura de bunul deţinut nu este proporţională.
Se arată că prin Sentinţa civilă nr. 944 din 24 iunie 2014, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că art. 329 N.C.P.C. şi art. 99 din Legea nr. 303/2004 impun respectarea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, iar instanţa a considerat că Decizia nr. 27/2011 nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se consideră că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865.
În faţa primei instanţe, reclamanta a invocat două argumente esenţiale în combaterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi anume faptul că Decizia nr. 27/2011 nu interpretează conţinutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate fi obligatorie, argument întemeiat pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 202/2013, nr. 212/2013 şi nr. 466/2013, coroborate cu decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013; faptul că decizia nr. 27/2011 contravine CEDO, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene în cauzele Maria Atanasiu şi alţii c. România şi Vermeire c. Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor Curţii Europene.
Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat instanţei să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27/2011 şi să analizeze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se arată că prima instanţă s-a limitat să constate că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie şi că nu contravine jurisprudenţei C.E.D.O., fără să arate vreun motiv pentru care toate argumentele au fost considerate neîntemeiate.
Argumentul instanţei de apel, întemeiat pe efectul devolutiv al apelului, este nelegal deoarece dublul grad de jurisdicţie şi dreptul la un proces echitabil presupun dreptul părţii de a primi două hotărâri motivate, lipsa de motivare a hotărârii primei instanţe neputând fi complinită prin analizarea argumentelor pentru prima dată în faza apelului.
Pentru aceste motive, se solicită a se constata că dreptul la un proces echitabil a fost grav încălcat, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti motivate fiind un principiu fundamental al procesului civil într-o societate democratică, astfel încât se solicită anularea hotărârii apelate.
Un alt argument vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Instanţa de apel arată că „hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.” şi că „deciziile Curţii Constituţionale nu susţin teza în sensul că decizia dată în interesul legii nu ar fi obligatorie pentru instanţă”.
Se consideră că instanţa de apel reţine explicit faptul că însăşi instanţa constituţională a reţinut că „decizia în discuţie nu interpretează dispoziţiile legale”, însă conchide că „trebuie respectată de instanţe, faţă de prevederile art. 3307 C. proc. civ., care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii”.
Întrucât sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, şi numai în aceste condiţii poate fi obligatorie, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 206/2013, iar prin Decizia nr. 27/2011 nu s-a intervenit asupra dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 „în vederea interpretării şi stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite”, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27/2011 nu este obligatorie.
Faţă de aceste aspecte, nu se poate susţine că ar putea fi obligatorie, în condiţiile art. 3307 C. proc. civ., o statuare privind „aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului”, de vreme ce asemenea statuare nu priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative.
Pe de altă parte, instanţa de apel reţine că art. 20 din Constituţie îi impune să analizeze doar compatibilitatea dispoziţiilor legilor interne faţă de prevederile constituţionale, nu şi compatibilitatea hotărârilor judecătoreşti.
Se învederează de către recurenta-reclamantă că, dacă Decizia nr. 27/2011 este o simplă hotărâre judecătorească, ce nu poate fi analizată prin raportare la dispoziţiile convenţionale, înseamnă că aceasta ar avea forţă juridică superioară însăşi Convenţiei Europene, de vreme ce, potrivit susţinerilor instanţei de apel, aceasta se impune cu caracter obligatoriu instanţelor.
Asemenea interpretare nu doar că încalcă dreptul la un proces echitabil, dar contravine dispoziţiilor elementare în materia drepturilor omului, de vreme ce însăşi Constituţia României permite înlăturarea tuturor dispoziţiilor interne care contravin prevederilor mai favorabile internaţionale.
Sub acest aspect, se solicită a se constata că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că sunt inadmisibile acţiunile formulate împotriva Statului Român în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că „CEDO nu a constatat că soluţiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional''.
Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene care a constatat - prin aplicarea procedurii hotărârii pilot - existenţa unei disfuncţionalităţi sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa defectuoasă de autorităţile administrative” şi a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, şi implementarea urgenţă a unor măsuri simplificate si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative si pe o practică judiciară si administrativă coerentă”.
De asemenea, Înalta Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform principiilor consacrate de Convenţie.
Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene, care, în cauza Vermeire c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislaţia internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenţiei, iar libertatea de alegere recunoscută Statului cu privire la mijloacele de a-si executa obligaţia nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenţiei în aşteptarea finalizării unei asemenea reforme.
Se conchide de către recurentă în sensul că rezultă evident că prin Decizia nr. 27/2011 recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a hotărârilor Curţii Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reţinute de instanţa europeană.
Prin urmare, având în vedere că Decizia nr. 27/2011 contravine jurisprudenţei Curţii Europene, se solicită a fi înlăturată şi să se constate, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, că prezenta acţiune este admisibilă.
Se mai invocă faptul că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta a invocat existenţa unui „bun” sub forma unei „speranţe legitime”, invocând pe de o parte Sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanţa a dispus obligarea Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie pe numele reclamantei cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4 - Bucureşti, în suprafaţă de 1.348, 25 m.p., iar pe de altă parte jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor, în sensul că numitul B.A., autorii şi succesorii acestuia sunt persoane îndreptăţite cu privire la imobilele de care au fost deposedaţi abuziv. Prin urmare, există „speranţa legitimă”, ca „valoare patrimonială” ce relevă noţiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi face aplicabil textul convenţional.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a tranşat nicidecum „problema semnificaţiei noţiunii de bun în această materie”.
Într-adevăr, Curtea a invocat jurisprudenţa sa privind noţiunea de bun şi a arătat în paragraful 134 din hotărârea pronunţată în cauza pilot că „noţiunea de „bunuri” poate include atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă „să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”.
Se arată că situaţia în cauză este identică cu aceea a reclamantelor Atanasiu şi Poenaru în cauza pilot, unde se reiterează că, deşi a reţinut că acestea nu au un „bun actual”, Curtea Europeană a constatat că acestea au o speranţă legitimă căreia îi este aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înscrisurile deţinute de reclamantă reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă şi un act administrativ care au intrat în puterea lucrului judecat cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la primirea măsurilor reparatorii, astfel încât reprezintă o „practică bine stabilită la nivel intern”, creanţa respectivă fiind un „interes patrimonial” cu privire la care există o „speranţă legitimă” de realizare.
Faţă de aceste aspecte, concluzia instanţei de apel în sensul că nu ar dispune de un „bun” violează însuşi dreptul reclamantei de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Un prim motiv de nelegalitate vizează incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se de către recurenta reclamantă interpretarea şi aplicarea greșită de către instanţa de apel a prevederilor art. 261 pct. 5 şi a art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii, în susţinerea recurentei, a art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Se precizează că analizarea doar de către instanţa de apel a deciziilor Curţii Constituţionale, a hotărârilor Curţii Europene (pronunţate în cauzele Maria Atanasiu şi alţii c. România şi Vermeire c. Belgia), fără ca instanţa de fond să le fi analizat o privează de dreptul la dublul grad de jurisdicţie, obţinerea unei hotărâri motivate fiind un principiu fundamental al procesului civil.
Or, prima instanţă a motivat soluţia pronunţată, astfel că nu se poate aprecia că nu pot fi identificate aspectele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Lipsa unui răspuns detaliat asupra unor aspecte aduse în discuţie în motivarea cererii de chemare în judecată nu privează partea de un grad de jurisdicţie, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având posibilitatea să suplinească sau să detalieze anumite aspecte şi în raport de criticile din apel.
Critica de nelegalitate invocată anterior de către recurenta reclamantă nu poate fi primită, lipsa de motivare a sentinţei pronunţate de prima instanţă asupra aspectelor legate de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii Constituţionale neechivalând cu o încălcare a dublului grad de jurisdicţie, de vreme ce aceste lipsuri pot fi suplinite de instanţa de control judiciar, apelul având caracter devolutiv şi permiţând atât controlul de legalitate, cât şi îndeplinirea eventualelor aspecte neanalizate la prima instanţă.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a analizat şi a răspuns motivat criticilor formulate, chestiunile supuse analizei în apel şi anume aspectele legate de deciziile Curţii Constituţionale şi de hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind serios examinate, neputându-se reţine că s-ar fi încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicţie.
De altfel, dublul grad de jurisdicţie constând în dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de prima instanţă a fost respectat, reclamanta exercitând calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti, împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti promovându-se prezentul recurs.
În cauză nu a fost încălcat principiul accesului liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, aşa cum susţine recurenta reclamantă, deoarece reclamanta nu a fost lipsită de posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea celor interesaţi de a exercita căile de atac, în condiţiile stabilite de lege, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia.
În concepţia instanţei europene, dreptul la un tribunal reprezintă o componentă esenţială a dreptului instituit prin art. 6 parag. 1, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea statuând totodată că acesta nu este un drept absolut, admiţând unele restrângeri. Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa a hotărât în sensul că limitările dreptului de acces la un tribunal cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanţe de fond (C.E.D.O. Guerin c. Franţei, hotărârea din 29 iulie 1998) procesul echitabil implicând nu existenţa dublului grad de jurisdicţie, ci accesul egal la gradele de jurisdicţie stabilite de legea naţională a statului.
În cauză, reclamanta a beneficiat de posibilitatea clară şi concretă de a contesta hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de fond, exerciţiul dreptului de acces la instanţă fiind efectiv, nefiind afectat de existenţa vreunor obstacole de drept sau de fapt, iar neanalizarea de către prima instanţă a deciziilor invocate nu a afectat dreptul reclamantei la dublul grad de jurisdicţie.
Privarea de un grad de jurisdicţie are loc atunci când motivarea hotărârii primei instanţe lipseşte, situaţie reglementată de art. 297 C. proc. civ. care prevede situația anulării pentru neevocarea fondului, ipoteză în care este inclusă nemotivarea deoarece echivalează cu o neanalizare a cauzei pe fond, astfel încât instanţa de control din apel nu poate să îşi exercite prerogativele, deci nici să suplinească sau să completeze anumite aspecte.
Nici al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, fiind interpretate în mod corect dispozițiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin criticile invocate de recurenta reclamantă se încearcă în fond înlăturarea aplicării Deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, considerându-se că nu s-a realizat prin acest mecanism o interpretare şi aplicare unitară a conţinutului dispoziţiilor legale cu sensul de acte normative, ci „o aplicare unitară a unui principiu general al dreptului”. Se întemeiază motivul de recurs pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 202/2013, nr. 121/2013, nr. 466/2013, susținându-se şi prioritatea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătându-se vă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este contrară jurisprudenţei instanţei europene.
Se mai arată că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi cenzurată prin raportare la pactele şi tratatele în materia dreptului omului, sub aspectul neconvenţionalităţii acesteia, fiind contrară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot Atanasiu contra României şi hotărârea Vermeire, c. Belgia) şi, pe de altă parte, trebuie înlăturată şi pentru că în mod greşit s-a reţinut că raţionamentul instanței ar fi identic cu cel expus în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii.
Motivul de recurs invocat de reclamantă cu privire la inaplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu subzistă.
Prin recursul în interesul legii se urmăreşte asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, obiectul acestui recurs îl constituie astfel chestiunile (problemele) de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, pe această cale nefiind supuse verificării elemente de fapt, ci doar cele privitoare la aplicarea şi interpretarea legii.
Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecător, scopul acestui recurs fiind acela de a asigura previzibilitatea dreptului şi uniformitatea în aplicarea acestuia şi promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea de noi norme, astfel că nu se poate considera că deciziile pronunţate în cadrul recursului în interesul legii ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. Tocmai pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica instanţelor de judecată a fost adoptată această instituţie a recursului în interesul legii, instituţie calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza CR contra Regatului Unit, 1995) - „element de interpretare judiciară”.
În cauză, prin decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în sensul că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură sau pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie sunt inadmisibile”. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o dezlegare chestiunilor de drept supuse analizei, în scopul asigurării unei jurisprudenţe unitare, în vederea asigurării respectării principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiţii imparţiale şi egalitare, conform prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, aspecte reţinute şi de Curtea Constituţională în deciziile invocate de recurentă.
Obligativitatea stabilită de lege pentru aceste categorii de decizii (prin reglementarea art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.) nu le conferă calitatea de izvoare de drept şi deci caracterul unei norme interne legale.
Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul Legii nr. 27/2011, deşi face aplicarea unui principiu de drept „specialia generalibus derogant” este incident în cauză pentru că se dezleagă tocmai problema de drept care face obiectul cauzei, anume posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în natură după valorificarea dreptului în procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi privind contrarietatea Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii cu jurisprudenţa C.E.D.O., se constată că în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 a fost analizat raportul de convenţionalitate, iar această dezlegare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru judecători care nu o mai pot reitera, ceea ce ar echivala cu nerespectarea deciziei de RIL şi cu încălcarea art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
De altfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au reţinut statuările hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. în definirea noţiunii de „bun actual” sau de „speranţă legitimă” este extrem de nuanţată, diferind în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
Totuşi, la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui „bun actual” şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Şi în ceea ce priveşte critica recurenţilor - reclamanţi referitoare la reţinerea raţionamentului identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în considerentele Deciziei nr. 27/2011 a instanţei supreme se consemnează că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, s-a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Pentru aceste considerente, nu se poate dispune înlăturarea aplicării Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, aşa cum se solicită de către recurenta reclamantă.
Prin al treilea motiv de recurs formulat se susţine greşita interpretare şi aplicare a art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se existenţa unui „bun” sub forma unei „speranţe legitime”.
S-a invocat Sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009 irevocabilă prin care instanţa a obligat Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie pentru reclamantă cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 1.348,5 mp. Se consideră că prin obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie a Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie pe numele reclamantei şi prin existenţa acelei dispoziţii a Primarului prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sunt întrunite condiţiile pentru a fi titulara unui „bun”, respectiv a speranței de a obţine existenţa efectivă a dreptului de proprietate.
Această critică nu poate fi primită, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale, concluzionând că reclamanta nu dispune de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că „un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
De asemenea, s-a mai reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare al Legii nr. 1/2000, Legii nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005 dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
S-a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie a interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor care au astfel de „interes patrimonial” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei (cauzele Gingis împotriva României, Hotărârile din 4 noiembrie 2008, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Reichardt împotriva României, Popescu şi Dimeca împotriva României), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
În cauză reclamanta este beneficiara unui drept de a fi despăgubită, „simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiile legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă „o speranţă legitimă”, ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenție.
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, în mod just s-a reţinut că reclamanta nu beneficiază de „un bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi ca atare nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva Deciziei nr. 36/ A din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 146/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 143/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
