ICCJ. Decizia nr. 715/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 715/2015
Dosar nr. 42203/3/2012
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 42203/3/2012, precizată sub aspectul câtimii pretenţiilor la data de 17 decembrie 2013, reclamanţii Ţ.E.M. şi Ţ.L. au chemat în judecată Statul Roman prin M.F.P., solicitând:
1. Obligarea pârâtului la plata sumei de 2.539.082 lei, reprezentând prejudiciul cauzat de diferenţa între cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe B.V. Bucureşti cantitatea de 16.927.217 acţiuni deţinute la F.P. (vândute pe piaţa nereglementată) şi valoarea nominală la care le-au fost atribuite, de 1 leu/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 16.927.217 lei, creanţă conferită de Titlul de despăgubire din 18 mai 2010 - Titlu de conversie din 23 iulie 2010 şi respectiv din 23 iulie 2010 emise de Guvernul României prin C.C.S.D.;
2. Obligarea pârâtului statul roman la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 16.927.217 lei, începând cu data de 18 mai 2010 şi până la momentul plăţii efective;
3. Obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând din a 30-a zi de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 2120 din 17 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 42203/3/2012, s-a respins cererea formulată de reclamanţii Ţ.E.M. şi T.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 904 din data de 23 iulie 2010, în temeiul dispoziţiilor Titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. a emis, în favoarea reclamantului Ţ.L., Titlu de Conversie în cuantum de 8.463.608,50 lei reprezentând un număr total de 8.463.609 acţiuni la o valoare nominala de I leu pentru fiecare acţiune.
În data de 28 iulie 2010, reclamantul Ţ.L. cesionează un număr de 3.064.395 acţiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, către numitul M.B.
Preţul cesiunii nu este precizat, fiind bifată rubrica „am cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziţie, după caz, şi nu am obţinut profit, conform prevederilor codului fiscal.", menţiune pe care ambele părţi ale actului de cesiune şi-o asumă prin semnătură.
În data de 30 iulie 2010, în aceleaşi condiţii, reclamantul Ţ.L. cesionează un număr de 1.399.214 acţiuni către numitul N.V.N.
Din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că ar fi fost înstrăinate şi restul de 4.000.000 de acţiuni.
Prin Decizia nr. 905 din aceeaşi dată, A.N.R.P. a emis în favoarea reclamantului Ţ.E.M., Titlu de Conversie în cuantum de 8.463.608,50 lei reprezentând un număr total de 8.463.609 acţiuni la o valoare nominala de I leu pentru fiecare acţiune.
În data de 28 iulie 2010 şi reclamantul Ţ.E.M. cesionează către M.B. un număr de 3.064.395 acţiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, restul de 5.399.214 acţiuni făcând obiectul unei alte cesiuni, către acelaşi M.B., în data de 17 august 2010.
Nici în cazul acestor transferuri nu este precizat preţul cesiunii, fiind bifată aceeaşi rubrică „am cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziţie, după caz, şi nu am obţinut profit, conform prevederilor codului fiscal.", menţiune pe care ambele părţi ale actului de cesiune şi-o asumă prin semnătură.
Invocând atât răspunderea contractuală cât şi răspunderea delictuală a Statului Român, ambele forme ale răspunderii având drept cauză nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legea nr. 247/2005 pentru listarea la bursa a F.P. şi ignorarea de către pârât, cu rea-credinţă, a unor principii elementare ale funcţionării pieţei de capital, cu consecinţa influenţării negative a preţului de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P., reclamanţii pretind că sunt îndreptăţiţi la acoperirea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre cuantumul creanţei garantate asupra statului, de 16.927.217 lei şi preţul potenţial obtenabil prin valorificarea pe bursă, la cotaţia maximă, indicată în cererea precizatoare din data de 17 decembrie 2013 ca fiind de 0,85 lei/acţiune, a celor 16.927.217 de acţiuni la F.P., ce au făcut obiectul celor două titluri de conversie.
În susţinerea temeiniciei pretenţiilor, reclamanţii invocă, faţă de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, discriminarea produsă între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în raport de momentul conversiei titlului de despăgubire, înainte de prima şedinţă de tranzacţionare la Bursa a F.P., ori ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare a acţiunilor F.P., precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional, considerând că sunt îndreptăţiţi la obţinerea unui remediu adecvat, conform art. 13 din Convenţia E.D.O., faţă de încălcarea invocată.
Situaţia de fapt impune ca, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile, indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 -999 din Vechiul C. civ. ori pe cele ale art. 1357 alin. (1) din N.C.C., sau de răspundere civilă contractuală, să se pornească de la verificarea existenţei prejudiciului şi, sub acest aspect se constată că, în privinţa acţiunilor deţinute reclamantului Ţ.E.M. şi pentru un număr de 4.463.609 acţiuni aparţinând reclamantului Ţ.L., s-a probat înstrăinarea lor la un preţ de 1 leu/acţiune, atâta vreme cât fiecare dintre reclamanţi a confirmat, semnând alături de cesionar, faptul că nici cedentul şi nici cesionarul nu au obţinut vreun profit din transfer.
Dacă, în privinţa cedentului, această menţiune poate semnifica şi o vânzare în pierdere, nu lasă loc de interpretări în privinţa condiţiilor de cumpărare deoarece prin plata unui preţ inferior valorii nominale, de 1 leu/acţiune, cesionarul ar fi obţinut profit, profit pe care chiar reclamanţii cedenţi, prin declaraţiile date pe proprie răspundere şi cunoscând prevederile legii cu privire la falsul în declaraţii, îl contestă.
Cu privire la celelalte 4.000.000 de acţiuni deţinute de reclamantul Ţ.L., Tribunalul constată că nu s-a făcut dovada că ar fi fost vândute, nefiind depuse documente care să ateste tranzacţionarea lor la bursă şi suma astfel obţinută, astfel că în legătură cu creanţa pe care o încorporează poate fi pus în discuţie un eventual prejudiciu pe care, astfel cum s-a arătat deja, reclamantul îl indică drept diferenţa dintre între suma de 0,85 lei/ acţiune pe care ar putea-o obţine prin valorificarea lor la B.V. Bucureşti.
Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert şi actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite va răspunde şi pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.
Tribunalul a apreciat că în cauză această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, deşi s-a dovedit că la momentul formulării cererii valoarea acţiunilor F.P. era sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune, totuşi, nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv şi actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat acţiunile, deţine în continuare calitatea de acţionar la F.P. şi nu se poate previziona care va fi preţul de tranzacţionare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze acţiunile, cu atât mai mult cu cât în intervalul de 1 an de zile, cuprins între momentul introducerii acţiunii - 1 noiembrie 2012 şi data formulării celei de a doua cereri precizatoare - 17 decembrie 2013, cotaţia a crescut de la 0,65 lei/acţiune la 0,85 lei/acţiune.
Totodată, Tribunalul a reţinut că, faţă de caracterul speculativ al mecanismul bursei, în care evoluţiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret, valorificarea acţiunilor la un anumit moment, ales de titularul acţiunilor, se va face la valoarea lor nominală.
Cât priveşte prejudiciul constând în scăderea valorii acţiunilor la momentul listării F.P.B.V. Bucureşti, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acţiunile deţinute la F.P., la un preţ sub valoarea nominală, nu prezintă relevanţă dacă statul a cunoscut sau putea cunoaşte că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acţiunilor S.I.F.-urilor, denumit V.
În plus, referitor la fapta ilicită constând în aceea că statul nu a iniţiat procedurile legale conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, necesare pentru derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 Tribunalul va înlătura concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, ca neconcludent, întrucât nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii preţului de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P.
În fine, referitor la discriminarea creată de legiuitor şi încălcarea art. 1 Protocolul 1, faţă de care reclamantul consideră că este îndreptăţit la un remediu adecvat, conf. art. 13 C.E.D.O., Tribunalul reţine că în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
În jurisprudenţa referitoare la art. 13 C.E.D.O., Curtea a considerat că „remediul intern" trebuie să fie „recursul efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale" (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc).
Prin urmare, reclamantul nu are în temeiul acestui articol, un recurs „naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale" fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (...)".
Drept consecinţă, Tribunalul apreciază că admiterea cererii de chemare în judecată, chiar şi în parte, pentru cele 4.000.000 de acţiuni aparţinând reclamantului Ţ.L., ar însemna recunoaşterea în favoarea acestuia, pe cale jurisprudentială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului naţional.
De asemenea, cât priveşte pretinsa discriminare invocată de reclamanţi, întrucât se susţine că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007 şi Legea nr. 142/2010, trebuie observat, în primul rând că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acţiuni la F.P. a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. (3).
Conform dispoziţiilor legale amintite, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 2 mai 2011.
Or, în condiţiile în care conversia titlului lor de despăgubire s-a realizat prin Decizii emise de A.N.R.P. la data de 23 iulie 2010, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalităţi în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, reclamanţii nu pot invoca în anul 2012 o discriminare de natura celei la care fac referire, având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalităţi, mai exact să solicite conversia titlurilor de despăgubiri după listarea la bursă a F.P., în cazul în care considerau că această modalitate este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât potrivit art. 181 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.
Dincolo de acest fapt, în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 03 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, tribunalul apreciază că, nefiind admisă o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor apreciate ca fiind discriminatorii, o cerere astfel întemeiată nu poate fi primită.
Aceasta întrucât Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nici dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocate, de asemenea, de către reclamanţi, nu pot fundamenta susţinerile acestora.
Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, articolul 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o existenţă independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi şi libertăţi» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele menţionate.
Or, reclamanţii pretind că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea de a-şi valorifica creanţa rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă.
Tribunalul, reţinând că, într-adevăr, reclamanţii dispuneau cel puţin de o speranţă legitimă de a obţine o reparaţie integrală pentru pierderea proprietăţii lor, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretenţiile lor se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constată că, potrivit celor de mai sus, art. 14 din Convenţie nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol.
Or, câtă vreme, pentru motivele arătate, pretenţiile reclamanţilor sunt neîntemeiate, neputându-se stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerinţele legale, produs de către stat şi nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reţine că reclamanţii au suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată".
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii Ţ.E.M. şi Ţ.L., criticând-o pentru' nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 257/A din 16 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantii-reclamanti Ţ.E.M. şi Ţ.L., împotriva sentinţei civile nr. 2120 din 17 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În motivare, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Curtea de apel a constatat că A.N.R.P. a emis în favoarea apelanţilor-reclamanţi prin Deciziile nr. 904 şi 905 din 23 iulie 2010, Titlurile de conversie, pentru fiecare, în cuantum de câte 8.463.608,50 lei - în total 16.927.217 lei, având încorporate valoarea garantată - potrivit legislaţiei în materie - de 1 leu/acţiune.
S-a arătat că dacă iniţial prin art. 5 din O.U.G. nr. 81/2007 se prevedea interdicţia de înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute a titlurilor de despăgubire - în anul 2008 (martie) s-a permis vânzarea acţiunilor fondului, prin tranzacţii directe - dar sub controlul autorităţii de reglementare bursieră.
Or, din probele administrate şi susţinerile reclamanţilor, toate acţiunile deţinute conform celor două titluri de conversie susmenţionate, au fost vândute de cei doi apelanţi-reclamanţi - dar nu sub controlul autorităţii de reglementare bursieră, astfel cum impunea legea, ci pe piaţa gri, necontrolată de nicio astfel de autoritate, ignorându-se cerinţele legii.
S-a reţinut că din probele dosarului a rezultat că apelantul Ţ.L. - după emiterea titlului de conversie de A.N.R.P. nr. 904 din 23 iulie 2010 - a vândut doar la câteva zile, o parte din acţiuni - la 28 iulie 2010 (aşadar la 5 zile) 3.064.395 acţiuni către M.B., iar la 30 iulie 2010 (la 10 zile) 1.399.214 acţiuni către N.V.N. - rezultând din operaţiunile respective că s-a cesionat "la valoarea nominală", astfel că nu a rezultat nici un profit pentru vreuna dintre părţile contractante, raportat la prevederile incidente ale C. fisc.
Nu a rezultat într-adevăr, că apelantul ar fi înstrăinat şi cele 4.000.000 acţiuni, iar precizarea în apel a faptului că toate acţiunile au fost vândute pe "piaţa gri" nu a fost dovedită cu înscrisurile administrate în cauză, conform art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel ce face o susţinere în instanţă este obligat să o dovedească.
Astfel, nu a fost primită cererea finală din apel, în sensul că dacă instanţa de apel nu e clarificată cu privire la situaţia acestor acţiuni - în număr de 4.000.000 -, să facă ea însăşi o adresă către Depozitarul Central.
De altfel, s-a constatat că la termenul de judecată fixat pentru soluţionarea apelului, apelanţii-reclamanţi, deşi legal citaţi nu s-au prezentat în instanţă, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Instanţa de fond a constatat, de asemenea, că şi reclamantul (apelant) Ţ.E.M. a înstrăinat un număr de 3.064.395 acţiuni la data de 28 iulie 2010 (la 5 zile de la emiterea titlului din 23 iulie 2010 de către A.N.R.P.) către M.B., şi restul de 5.399.214 acţiuni la data de 17 august 2010 (la circa 25 de zile) către acelaşi M.B., la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziţie -fiind bifată în acest sens rubrica având acest conţinut din actul de cesiune, ca şi rubrica vizând "nu am obţinut profit, conform C. fisc." - actul purtând semnăturile cedentului şi cesionarului.
Invocarea în apel a faptului că simpla bifare a unor rubrici a unor formulare de cesiune de acţiuni emise în materie, nu corespunde realităţii, în sensul că s-ar fi obţinut de către apelanţi sub 1 leu/acţiune, în contra înscrisurilor invocate - neanulate - şi invocarea propriei culpe, nu poate atrage răspunderea statului-pârât, care să plătească o diferenţă pretinsă de preţ neobţinut pe "piaţa gri", până la 0,85 lei/acţiune, cât ar fi fost cotaţia în decembrie 2013 (la peste 2 ani de la cesionările susmenţionate la B.V.
Instanţa de apel a apreciat că, în lipsa unui prejudiciu cert şi actual, dovedit cu probe concludente, nu se poate reţine pentru creanţa garantată de stat în temeiul legislaţiei invocate, - culpa statului, de neprevizionare a scăderii acţiunilor fondurilor pe piaţa bursieră ori dimpotrivă, o supraevaluare a acţiunilor încă de la data emiterii titlurilor de conversie de către A.N.R.P., mai mult, nelistarea la bursă a F.P. ori tergiversarea acestei listări circa 5 ani, astfel cum se pretinde, în interesul unor grupuri de "samsari imobiliari" etc, câtă vreme înşişi apelanţii şi-au cesionat extrem de repede acţiunile, formulând apoi o acţiune în prejudicii pretinse de la stat, la circa 2 ani de la cesionarea acţiunilor de către ei, pe piaţa nereglementată, necontrolată, aşadar cu nerespectarea legii.
Problemele familiale cu care se confruntau apelanţii, invocate (şi neprobate) nu constituie elemente care să conducă la admiterea acţiunii, respectiv admiterea apelului şi reformarea sentinţei atacate.
Numai o cesionare pe o piaţă reglementată şi controlată, potrivit legii, la un preţ/acţiune obţinut în acest fel, în caz de prejudiciu dovedit, efectiv, pentru creanţa garantată de stat, ar fi deschis eventual, dreptul la o acţiune în dezdăunare în contra statului, în condiţii de pretenţii clar definite şi dovedite pe bază de probatoriu adecvat.
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, legislaţia edictată în materie de acordare măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, emiterea titlurilor de despăgubire, optarea pentru titluri de conversie, valorificarea pe piaţa de capital, etc. - rămân inaplicabile, în speţă, unde s-a constatat nedovedirea, în primul rând, a existenţei prejudiciului pretins (inclusiv în cererea precizatoare, în urma constatărilor raportului de expertiză de la fond) şi care să justifice analizarea celorlalte elemente ale răspunderii: culpă, raport de cauzalitate, etc, ca şi aspectul discriminării între categorii de deţinători de titluri de despăgubire - chestiunea nefiind clar conturată de altfel în cauză, apelul rămânând în linia unei prezentări teoretice şi nu concrete, specifice speţei.
Notorietatea invocată a vânzărilor pe piaţa nereglementată a titlurilor de despăgubiri înainte de listarea Fondului la bursă, de un procent de 38% dintre deţinătorii titlurilor - determinând o dezbatere parlamentară asupra fenomenului şi cu privire la măsurile legale ce se impun a fi adoptate, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă în speţă de faţă, în raport de datele ei concrete, reţinute mai sus.
Nici critica apelanţilor, în sensul nemotivării hotărârii nu a fost primită, dimpotrivă, prima instanţă analizând cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., grupând argumentele esenţiale raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi probatoriul administrat - care au determinat pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, nefiind necesar ca instanţa în considerente să analizeze fiecare argument pe care reclamanţii l-au susţinut în acţiune, într-o prezentare amplă.
Având în vedere considerentele reţinute, potrivit art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.E.M. şi Ţ.L., întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi defiinţării sentinţei tribunalului, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recurenţii - reclamanţi arată că la pronunţarea deciziei recurate instanţa de apel a avut în vedere faptul că reclamantul Ţ.L. nu a făcut dovada că a înstrăinat o cantitate de 4.000.000 de acţiuni F.P. înainte ori după listarea fondului la bursă, ceea ce face inutilă cercetarea pricinii pe fond.
Cât priveşte susţinerile Curţii de Apel Bucureşti, care şi-a însuşit concluziile eronate, în opinia recurenţilor, ale instanţei de fond, cum că în speţă nu exista niciun prejudiciu întrucât ar fi înstrăinat acţiunile pe piaţa gri însă la valoarea nominală de 1 leu/actiune, dând în acest sens şi o declaraţie supusă legii cu privire la falsul in declaraţii, nu constituie decât o veche tactică comunistă de negare a realităţii, fiind de notorietate publică faptul că acţiunile F.P. se tranzacţionau pe piaţa gri, înainte de listarea F.P. la bursă, la cotaţii modice cuprinse între 0,7 -0,25 % din valoarea nominală de un leu/actiune. Rubrica cu declaraţia pe propria răspundere fiind una standard, de adeziune, concepută în opinia recurenţilor de către autorităţile statului pentru a-i scuti samsarii de dosare şi de drepturi litigioase de la plata impozitului pe profit.
Recurenţii reiterează faptul că s-au confruntat cu probleme familiale şi nemaiavând încredere în promisiunile repetate şi neonorate ale statului cum că F.P. va fi într-un final listat la bursă, până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la B.V. Bucureşti a F.P., au înstrăinat prin intermediul pieţei de capital nereglementate toate cele 16.927.217 de acţiuni deţinute la F.P., conform confirmării transferurilor directe de acţiuni aflate la dosar.
În absenţa listării de către pârât a fondului la bursă, arată că se aflau efectiv în posesia unor hârtii ce nu puteau fi valorificate în mod concret decât pe piaţa, gri, la mica publicitate, la preturi derizorii (cuprinse între 07 - 25% din valoarea nominală de 1 leu/acţiune).
Având în vedere diferenţa dintre cotaţia maxima (- 0,85 lei /acţiune) cu care ar fi putut vinde pe B.V. Bucureşti cantitatea de 16.927.217 acţiuni deţinute la F.P. şi valoarea nominală la care le-au fost atribuite - 1 leu/actiune, conform creanţei garantate asupra statului conferită de Titlurile de despăgubire emise de Guvernul României prin C.C.S.D., recurenţii reclamanţi se consideră îndreptăţiţi la această diferenţă de valoare în ceea ce priveşte creanţa garantată asupra statului menţionată.
Consideră că nu au avut nicio culpă personală, întrucât la momentul intrării în posesia acţiunilor, listarea FP la bursă fiind deja tergiversata de pârât la acel moment de 4 ani de zile, neexistând perspective realiste de listare la acel moment, nemaiavând încredere în promisiunile statului de a lista fondul şi constrânşi fiind de probleme şi necesitaţi familiale, au fost nevoiţi să vândă pe piaţa gri, nereglemantată, cantitatea de acţiuni mai sus arătată.
Arată că s-au găsit în această situaţie deoarece Statul Român prin instituţiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul iniţial de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursă a F.P., aceasta fiind tergiversată în mod abuziv timp de 5 ani, foştii proprietari naţionalizaţi şi despăgubiţi prin intermediul acţiunilor la F.P., exasperaţi de refuzul acţionarului majoritar la F.P. - Statul Român, de a efectua demersurile necesare listării la bursă a F.P., fiind nevoiţi astfel a-şi vinde participaţia deţinută la acest organism financiar, însă la preţuri infime.
De altfel, arată că, Curtea de la Strasbourg, în vasta sa jurisprudenta, a constatat tergiversarea listării F.P. la bursă (Decizia din 20 ianuarie 2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, Decizia din 25 ianuarie 2007 - pct. 41 din cauza Negoita vs. România, Decizia din 05 octombrie 2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, Decizia din 08 februarie 2007 - pct. 36,41,42 din cauza Stroia vs. România, Decizia din 12 februarie 2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, pct. 38 din Cauza Faimblat vs. România - Strasbourg - Hotărârea din 13 ianuarie 2009).
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse, recurenţii solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, recurenţii neindicând normele de drept material aplicate sau intepretate greşit.
Totuşi, din expunerea motivelor se poate reţine o singură critică de nelegalitate referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a inexistenţei prejudiciului de natură a atrage culpa statului pentru creanţa garantată de stat în termenii şi condiţiile legislaţiei în materie.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.
Rezultă aşadar că, în condiţiile legii speciale, recurenţii se prevalează de o creanţă asupra statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acţiuni, fie prin conversia în acţiuni şi preschimbare contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile defipte de lege.
Recurenţii au optat pentru conversia în acţiuni, pe care le-au şi valorificat. Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurenţi (şi neprobate), care i-au determinat pe aceştia să înstrăineze 16.927.217 acţiuni anterior listării la bursă a acestora.
Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat, pe baza probatoriului administrat, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, că toate acţiunile deţinute de reclamanţi, conform titlurilor de conversie, au fost vândute de aceştia, dar nu sub controlul autorităţii de reglementare bursieră, astfel cum impunea legea, ci pe piaţa gri, necontrolată de nicio astfel de autoritate, ignorându-se cerinţele legii.
Prin urmare, se constată că recurenţii au vândut acţiunile cu încălcarea legii, pe o adevărată piaţă neagră, iar acum, prin promovarea acestei acţiunii solicită protecţie din partea legii, în condiţiile în care numai o cesionare pe o piaţă reglementată şi controlată, potrivit legii, la un preţ/acţiune obţinut în acest fel, în caz de prejudiciu dovedit, efectiv, pentru creanţa garantată de stat, ar fi deschis eventual, dreptul la o acţiune în dezdăunare în contra statului, în condiţii de pretenţii clar definite şi dovedite pe bază de probatoriu adecvat.
Instanţa de apel a apreciat cu justeţe că nu poate fi imputată statului pierderea suferită de către reclamanţi cu ocazia tranzacţionării acţiunilor pe piaţa nereglematată, necontrolată, în lipsa unui prejudiciu cert, efectiv şi actual, dovedit cu probe concludente, cu atât mai mult cu cât reclamanţii şi-au cesionat extrem de repede acţiunile, formulând apoi o acţiune în prejudicii pretinse de la stat, la circa 2 ani de la cesionarea acestor acţiuni.
În acest context, s-a apreciat în mod corect că susţinerile reclamanţilor cu privire la nelistarea la bursă a F.P. ori tergiversarea acestei listări circa 5 ani, în interesul unor grupuri de "samsari imobiliari", notorietatea invocată a vânzărilor pe piaţa nereglementată a titlurilor de despăgubiri înainte de listarea Fondului la bursă, de un procent de 38% dintre deţinătorii titlurilor, precum şi jurispudenta C.E.D.O. invocată, nu prezintă relevanţă în speţă, în condiţiile în care se pretinde repararea unui prejudiciu presupus şi nedovedit, constând în scăderea valorii acţiunilor la momentul listării F.P.B.V. Bucureşti, pe care l-ar fi suferit reclamanţii din culpa Statului Român.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenţii-reclamanţi, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ţ.E.M. şi Ţ.L. împotriva Deciziei civile nr. 257/A din 16 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 100/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2097/2015. Civil → |
|---|
