ICCJ. Decizia nr. 2097/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2097/2015
Dosar nr. 5463/30/2012
Şedinţa publică din 8 octombrie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 21 iunie 2012 la Tribunalul Timiş sub nr. 5463/30/2012, reclamanţii S.Ş.-A., SA şi V.A.I. au chemat în judecată pârâtele SC M. SA Timişoara şi SC T. SA Timişoara, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâţi cu privire la imobilul situat în Timişoara, înscris în CF Timişoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Timişoara). De asemenea, au solicitat rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC T. SA Timişoara.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin notificarea depusă prin executorul judecătoresc la data de 13 iulie 2001, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, de către Statul român, de la antecesorii lor. Ulterior, imobilul a fost trecut în administrarea operativă a U.R.T., iar în baza H.G. nr. 834/1991 a trecut în proprietatea pârâtei SC M. SA Timişoara. S-a susţinut că titlul Statului Român asupra imobilului în litigiu a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În anul 2005, prin contractul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate se invocă, pârâta SC M. SA Timişoara a vândut imobilul pârâtei SC T. SA Timişoara, în timp ce era în curs de desfăşurare procesul de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii consideră că prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost încălcat art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text legal ce reprezintă temeiul de drept al acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 2786 din 19 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5463/30/2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei de interes direct al reclamanţilor şi prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii SA, V.F. sr. şi V.F. jr., continuatori ai personalităţii juridice a reclamantei V.A.I., decedată în cursul procesului, şi S.G.S., continuator al personalităţii juridice a reclamantului S.SA, decedat în cursul procesului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte a fost promovată în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Textul legal menţionat, introdus în legea specială prin modificările aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005 (ca şi alin. (4) ind. 1 la art. 20 din lege), statua imperativ la data promovării acţiunii că "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi".
Reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite a accede la beneficiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, calitate confirmată prin Decizia civilă nr. 413/A7 din 21 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul civil nr. 17491/325/2005, prin care, la solicitarea reclamanţilor notificatori, s-a constatat nulitatea absolută a certificatelor de vacanţă succesorală privind pe defuncţii S.E. şi SA şi a contractului de donaţie privind cota de 10/24 din imobilul în litigiu, decizie rămasă irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 803 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Instanţa de fond reţine că acţiunea de faţă a fost demarată la 21 iunie 2012, în condiţiile în care acţiunea în nulitatea contractului perfectat între societăţile pârâte anterior rezolvării notificării trebuia iniţiată, în respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 (modificat mai apoi prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001), care instituie un termen special de prescripţie incident actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce intră în sfera legii speciale menţionate, un termen de un an şi şase luni. S-a avut în vedere, în considerarea particularităţilor cauzei, că termenul de prescripţie menţionat curge de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, 25 iulie 2005), text care a instituit un nou caz de nulitate absolută. Cum contractul de vânzare-cumpărare atacat jurisdicţional a fost încheiat la 26 aprilie 2005, deci anterior modificării legii, şi făcut opozabil terţilor prin înscrierea în cartea funciară de la 28 aprilie 2005, s-a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2007.
Nu a fost reţinută afirmaţia reclamaţilor potrivit căreia acţiunea ar fi imprescriptibilă întrucât este vorba de un caz de nulitate absolută, deoarece art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 dispune imperativ că "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen prelungit apoi succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001. S-a avut în vedere că se derogă de la regulile generale în materia prescripţiei extinctive, stabilindu-se un termen distinct, special, de prescripţie în care pot fi atacate pe cale jurisdicţională, spre a fi desfiinţate pe calea acţiunii în nulitate, actele de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa legii speciale, cum este şi imobilul în speţă.
Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie în care putea fi promovată acţiunea a început să curgă de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (dată anterioară celei de intrare în vigoare a textului legal enunţat) întrucât abia din acest moment legiuitorul a edictat un nou caz de nulitate absolută pentru actele de dispoziţie enumerate. Nu a fost primită susţinerea potrivit căreia termenul special de prescripţie instituit de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 nu se aplică acţiunilor în justiţie întemeiate pe art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege, deoarece corecta interpretare a normelor impune o corelare a acestora, aşadar o interpretare sistematică, ambele texte fiind apartenente aceleiaşi legi speciale, iar o aplicare a regulilor generale privind prescripţia, nesocotind dispoziţiile exprese şi speciale edictate în acest sens pentru actele de înstrăinare privind imobilele vizate de legea specială, ar echivala cu încălcarea principiului de drept "specialia generalibus derogant". Pentru contractele care încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termenul de prescripţie este tot cel special de un an institui de Legea nr. 10/2001, derogator de la dreptul comun, diferit fiind doar momentul curgerii lui, respectiv de la data luării la cunoştinţă de existenţa respectivului act juridic de către persoanele îndreptăţite ce au apelat deja la procedura legii reparatorii.
Prima instanţă a reţinut şi lipsa interesului direct al reclamanţilor în promovarea acţiunii, interes definit drept folosul material urmărit prin promovarea unui proces, interes care trebuie să fie născut şi actual, legitim, personal şi direct.
S-a avut în vedere că reclamanţii au învederat instanţei că vânzătoarea SC M. SA a dobândit imobilul în proprietate în temeiul HG nr. 834/1991, fiind vorba evident de teren, deoarece casa a fost demolată. Ulterior, prin contractul contestat, s-a procedat la înstrăinarea imobilului respectiv halelor edificate pe teren către cumpărătoarea pârâtă SC T. SA. Fără a neglija faptul că asupra măsurilor reparatorii va dispune instanţa în procesul de soluţionare a notificării aflată în etapa jurisdicţională, prima instanţă a subliniat că numai prin desfiinţarea jurisdicţională a contractului de vânzare-cumpărare, fără a solicita şi desfiinţarea titlului de proprietate al vânzătorului, titlu fondat pe aplicarea H.G. nr. 834/1991, nu se înlătură impedimentul juridic ce stă la baza eventualei restituiri în natură. Prin simpla desfiinţare a actului juridic de înstrăinare perfectat între pârâte, reclamanţii nu obţin niciun folos în direcţia urmărită a soluţionării notificării, în sensul restituirii în natură a imobilului litigios, întrucât imobilul s-ar întoarce în patrimoniul societăţii vânzătoare, în privinţa căruia reclamanţii nu au solicitat lipsirea acestuia de efectele juridice.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2786 din 19 noiembrie 2014 a Tribunalului Timiş au declarat apel reclamanţii S.G.S. (moştenitor al reclamantului defunct S.SA), SA, V.F. sr. şi V.F. jr. (ultimii doi fiind moştenitorii defunctei reclamante V.A.I.).
Prin Decizia nr. 81 din 6 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii S.G.S. (moştenitor al reclamantului defunct S.SA), SA, V.F. sr. şi V.F. jr. (ultimii doi fiind moştenitorii defunctei reclamante V.A.I.) împotriva Sentinţei civile nr. 2786 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5463/30/2012, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Excepţia lipsei de interes direct a reclamanţilor în promovarea acţiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtele SC M. SA Timişoara şi SC T. SA Timişoara a fost greşit reţinută.
Prima instanţă a avut în vedere că reclamanţii nu ar obţine un folos prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că imobilul nu li s-ar restitui lor în natură, ci s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei vânzătoare SC M. SA, al cărei titlu nu a fost contestat.
Instanţa de apel a constatat că interesul reclamanţilor este legitim şi actual, personal şi direct, ce rezultă din calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001, calitate ce a fost confirmată şi prin Decizia civilă nr. 413/A din 21 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 17491/325/2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 803 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâre prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Timişoara şi SC M. SA Timişoara şi s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului (constând în certificatul de vacanţă succesorală şi donaţie) asupra imobilului înscris în CF Timişoara (în prezent sistată) situat în Timişoara, imobil care face şi obiectul prezentului dosar. Totodată, s-a avut în vedere că, pentru respectivul imobil reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la executorul judecătoresc la data de 13 iulie 2001, ce a fost adresată Prefecturii Judeţului Timiş. Întrucât nu au primit niciun răspuns la notificarea formulată, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată în baza Legii nr. 10/2001, acţiune ce a fost formulată în contradictoriu cu pârâţii Prefectura Judeţului Timiş, Consiliul Local Timişoara, Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara, SC M. SA şi A.V.A.S. Astfel, acţiunea face obiectul Dosarului nr. 5970/30/2009*, aflat în rejudecare la Tribunalul Timiş, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 959 din 15 februarie 2012. Prin încheierea din 21 iunie 2012, Tribunalul Timiş a dispus - în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - suspendarea judecăţii în Dosarul nr. 5970/30/2009* până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar, care are ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC M. SA şi SC T. SA.
Instanţa de apel a reţinut că interesul direct al reclamanţilor pentru constatarea nulităţii absolute a acestui contract derivă şi din interesul acestora pentru finalizarea Dosarului nr. 5970/30/2009*, care are ca obiect acţiunea lor pentru soluţionarea notificării formulată în contradictoriu cu pârâţii Prefectura Judeţului Timiş, Consiliul Local Timişoara, Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara, SC M. SA şi A.V.A.S. S-a subliniat faptul că reclamanţii au indicat pârâta SC M. SA ca fiind unitatea deţinătoare a imobilului atât în notificare, cât şi în acţiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5970/30/2009*, dosar în care se va discuta care este calitatea juridică a pârâtei SC M. SA în procedura Legii nr. 10/2001 şi nu în dosarul de faţă, în care reclamanţii îşi justifică interesul în promovarea prezentei acţiuni.
Instanţa de apel a apreciat că nu este întemeiată nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, excepţie ce a fost reţinută greşit de către prima instanţă.
Acţiunea reclamanţilor pentru nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare perfectat între cele două pârâte se întemeiază pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevede: "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."
Alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001 a fost introdus în lege prin Legea nr. 247/2005. Or, acţiunilor în constatarea nulităţii absolute bazate pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text nou introdus în lege prin Legea nr. 247/2005), când au în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), nu li se poate aplica termenul special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termen prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, care se aplică doar contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi se calculează de la data intrării în vigoare a legii.
Instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că, într-adevăr, Legea nr. 247/2005, prin art. III din Titlul I, instituie un termen special de prescripţie de 12 luni, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului pentru acţiunile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după data de 14 februarie 2001, dar s-a subliniat faptul că acest termen vizează strict actele juridice de înstrăinare a imobilelor cu destinaţia de locuinţă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se invocă în cazul de faţă nu s-a vândut un imobil cu destinaţia de locuinţă, ci aşa cum rezultă chiar din contractul încheiat şi din CF Timişoara, obiectul vânzării a fost reprezentat de mai multe construcţii industriale şi terenul aferent. Rezultă că, în speţă, nu se aplică termenele speciale de prescripţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte fiind imprescriptibilă.
Reţinându-se greşita soluţionare a celor două excepţii, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a admis apelul reclamanţilor S.G.S. (moştenitor al reclamantului defunct S.SA), SA, V.F. sr. şi V.F. jr. (ultimii doi fiind moştenitorii defunctei reclamante V.A.I.) împotriva Sentinţei civile nr. 2786 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5463/30/2012, în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA Timişoara şi SC T. SA Timişoara, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC T. SA şi SC M. SA solicitând, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul respingerii apelului formulat de către apelanţii-reclamanţi şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtele au invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului greşit de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, apreciind că soluţia corectă este cea dată de către instanţa de fond.
S-a argumentat că raportat la obiectul acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii contractului încheiat între societatea M. SA şi societatea T. SA, reclamanta nu justifică niciun interes, nefiind titulara vreunui drept real asupra terenului.
Consideră că reclamanţii nu au probat existenţa unui interes născut şi actual, legitim, personal şi direct, de vreme ce au învederat instanţei de fond că societatea M. SA, a dobândit imobilul în proprietate în temeiul HG nr. 834/1991, imobil pe care l-a înstrăinat, ulterior, prin contractul contestat către cumpărătoarea SC T. SA. Au fost aduse argumente în sensul că reclamanţii nu justifică nici folosul practic urmărit prin promovarea acţiunii în raportat de finalitatea ipotezei admiterii cererii, deoarece prin simpla desfiinţare a actului juridic de înstrăinare perfectat între cele două societăţi, reclamanţii nu obţin niciun folos în direcţia urmărită, adică a soluţionării notificării sub forma restituirii în natură a imobilului litigios. Dacă s-ar constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul litigios s-ar întoarce în patrimoniul societăţii vânzătoare, în privinţa căruia deţine un deţine titlu ce nu a fost atacat de reclamanţi. S-a arătat că, deşi pe rolul Tribunalului Timiş se afla Dosarul nr. 5970/30/2009*, suspendat în momentul de faţă până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar, nu s-ar putea dispune restituirea în natură a bunului, fără a se solicita şi desfiinţarea titlului de proprietate a societăţii M. SA, titlu fondat pe aplicarea H.G. nr. 834/1991.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâţii au invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul înlăturării eronate a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Solicită a se observa că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 10/2001, ce este o lege specială în raport cu dispoziţiile C. civ. Acţiunea de faţă a fost demarată la data de 21 iunie 2012, în condiţiile în care acţiunea în nulitate a contractului perfectat între cele două societăţi trebuia iniţială cu respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv în termenul de un an şi şase luni, ce constituie un termen special de prescripţie aplicabil actelor juridice de înstrăinare privind imobilele ce intră în sfera de incidentă a legii speciale. Susţin recurenţii că acest termen special de prescripţie curge, în considerarea particularităţilor cauzei, de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv data de 25 iulie 2005, text legal care a instituit un nou caz de nulitate absolută, termen de prescripţie care, însă, s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2007.
Recurenţii consideră incorecte susţinerile reclamanţilor conform cărora acţiunea ar fi imprescriptibilă deoarece a fost invocat un motiv de nulitate absolută, apreciind, însă, corectă concluzia instanţei de fond potrivit căreia termenul de prescripţie în care putea fi promovată acţiunea în nulitate începe să curgă de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât abia din acest moment legiuitorul a edictat un nou caz de nulitatea absolută pentru actele de dispoziţie enumerate în Legea nr. 10/2001. De asemenea, consideră că instanţa de fond a reţinut corect aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, apreciind incorecte susţinerile reclamanţilor relativ la la legea aplicabilă procesului. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care se aplică cu prioritatea faţă de dispoziţiile legii generale conform principiului de drept "lex specialia generalibus derogant". Consideră, astfel, eronată interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", dispoziţii legale care îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea în cauza de faţă.
Pe fondul cauzei, recurenţii solicită respingerea acţiuni, ca neîntemeiată, formulând următoarele susţineri:
Relativ la primul capăt de cerere al acţiunii, prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare înscris în cartea funciară Timişoara arată că, societatea M. SA nu a avut cunoştinţă de faptul că asupra imobilului situat în Timişoara a fost formulată o cerere de revendicare de către reclamanţi. Consideră că nu se poate atrage sancţionarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea M. SA şi societatea T. SA, neexistând nicio încălcare a normelor de drept cu caracter general. Deşi reclamanţii susţin că în anul 2005 societatea M. SA a vândut societăţii T. SA imobilul situat în Timişoara, în timp ce notificarea reclamanţilor era în curs de soluţionare, solicită a se observa că la dosarul cauzei nu s-a depus niciun înscris prin care sa fie dovedit acest aspect.
Apreciază că, dispoziţiile înscrise în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speţă întrucât societatea M. SA nu a fost notificată cu privire la restituirea în natură a imobilului. Susţin irelevanţa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăţi întrucât prin anularea contractului şi rectificarea în cartea funciară, reclamanţii nu vor obţine restituirea imobilul pretins preluat abuziv. Prin notificarea din 13 iulie 2001, transmisă către Prefectura Judeţului Timiş, prin B.E.J. B.O., reclamanţii nu au solicitat restituirea în natură a imobilului, ci acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru casă şi terenul în suprafaţă de 1799 mp, astfel încât faţă de natura măsurii reparatorii solicitată de reclamanţi, apreciază că acţiunea de faţă este neîntemeiată.
Apreciază că acţiunea nu este întemeiată devreme ce reclamanţii nu deţin o hotărâre emisă de către autorităţile competente prin care să le fi stabilit măsurile reparatorii aferente imobilului preluat abuziv. Relativ la notificarea reclamanţilor, arată că aceasta nu a fost adresată SC M. SA, societate care nu îndeplineşte criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a fi calificată drept persoană juridică îndrituită să răspundă respectivei notificări. Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele obligate să restituie bunurile preluate în mod abuziv sunt instituţiile publice care au efectuat privatizarea şi nu societatea M. SA care este o societate cu capital integral privat încă din anul 1998, ce nu are calitatea de a soluţiona notificarea reclamanţilor.
Intimaţii S.G.S., S.A., V.F. (senior) şi V.F. (junior) au formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca neîntemeiat, a recursului declarat de pârâtele SC M. SA şi SC T. SA şi menţinerea deciziei atacată, ca legală şi temeinică.
Examinând motivele de recurs în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Printr-un prim motiv de recurs, înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtele-recurente au invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât, în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare. În dezvoltarea motivului de recurs au fost formulate susţineri în legătură cu lipsa justificării de către reclamanţi a unui interes născut şi actual, legitim, personal şi direct.
Critica recurenţilor se vădeşte a fi neîntemeiată, deoarece instanţa de apel a reţinut corect justificarea de către reclamanţi a interesului procesual în exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, cât şi a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru promovarea cererii.
Obiectul acţiunii cu care reclamanţii au investit instanţa de fond se referă la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 26 aprilie 2005 între cele două societăţi pârâte, cu privire la imobilul situat în Timişoara, susţinându-se ca motiv de nulitate absolută că obiectul actului juridic contestat vizează imobilul în privinţa căruia era în curs de soluţionare notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Or, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în privinţa imobilului care a format obiectul contractului a cărui nulitate absolută se invocă, reclamanţii au depus la data de 13 iulie 2001 o notificare la executorul judecătoresc în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001. În acest context, Înalta Curte reţine că demersul administrativ şi jurisdicţional demarat de reclamanţi în vederea soluţionării notificării formulate în temeiul legii speciale de reparaţie justifică interesul în promovarea acţiunii de faţă ce are menirea de a împiedica modificarea situaţiei juridice a imobilului care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor recurenţilor, reclamanţii justifică în cauză folosul practic al demersului lor procesual ce reprezintă un folos actual, personal şi direct, întrucât scopul urmărit prin acţiunea promovată este acela de a clarifica statutul juridic al bunului în privinţa căruia a fost demarată procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în cadrul căreia reclamanţii au formulat cerere pentru acordarea de măsuri reparatorii relativ la imobilului litigios.
Interesul reclamanţilor este şi actual întrucât aceştia urmăresc recunoaşterea unei anumite forme de reparaţie pentru imobilul preluat abuziv şi care a format obiectul actului juridic contestat, aspect care va fi clarificat în cadrul litigiului care face obiectul Dosarului nr. 5070/30/2009* aflat, în rejudecare, pe rolul Tribunalului Timiş. De asemenea, interesul este personal şi direct, deoarece folosul practic urmărit îi vizează chiar pe reclamanţi, care se pretind persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. De altfel, justificarea interesului în promovarea prezentei acţiuni rezultă, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, şi din soluţia de admitere a cererii reclamanţilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului statului, constând în certificatul de vacanţă succesorală şi donaţie în privinţa imobilului care face şi obiectul dosarul de faţă, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 17491/325/2005 soluţionat prin Decizia civilă nr. 413/A din 21 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 803 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Apărările recurenţilor sub aspectul că notificarea reclamanţilor vizează numai acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent ori cele care se referă la împrejurarea potrivit căreia notificarea nu ar fi fost adresată SC M. SA, societate care nu ar întruni condiţiile pentru calificarea acesteia de persoană juridică obligată să răspundă la notificare, nu pot fi valorificate, în această fază procesuală, în cadrul acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 26 aprilie 2005 între societăţile pârâte, deoarece acestea constituie apărări de fond care vor putea fi examinate, cum corect reţine şi instanţa de apel, în cadrul demersului jurisdicţional întreprins de reclamanţi în vederea soluţionării notificării formulate în temeiul legii speciale.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate întrucât a fost greşit înlăturată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În dezvoltarea motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii au arătat că legea aplicabilă speţei este Legea nr. 10/2001, care conţine norme speciale în raport cu dispoziţiile C. civ., apreciindu-se greşită concluzia instanţei de apel cu privire la caracterul imprescriptibil al acţiunii. Recurenţii au formulat susţineri în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor înscrise în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care reglementează un termen special de prescripţie, în privinţa căruia au opinat că începe să curgă de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv 25 iulie 2005. În raport de acest moment, recurenţii au susţinut că acţiunea de faţă înregistrată la data de 21 iunie 2012, este prescrisă.
Deşi corectă susţinerea recurenţilor referitoare împrejurarea că legea aplicabilă raportului juridic este Legea nr. 10/2001, argumentele acestora, însă, relativ la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 din Legea specială, inclusiv din perspectiva termenului de prescripţie prevăzut în alineatul final al textului evocat, nu sunt întemeiate.
Contrar susţinerilor recurenţilor, art. 45 (fost 46) reglementează cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alineatul final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripţie, derogator de la dreptul comun, pentru acţiunea în nulitate, atât în ceea ce priveşte durata, cât şi incidenţa acestuia în cazul motivelor de nulitate.
Cum alin. (5) al textului arătat stipulează că termenul de prescripţie se calculează "de la data intrării în vigoare a prezentei legi", respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest lucru presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acţiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment. Or, în speţă, contractul de contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă, prin care pârâta SC M. SA Timişoara a vândut imobilul pârâtei SC T. SA Timişoara, a fost perfectat la data de 26 aprilie 2005, fiind ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5).
Prin urmare, având în vedere raţionamentul judiciar expus, nu se poate reţine în cauză incidenţa motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ., fiind corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică acţiunilor în constatarea nulităţii absolute, întemeiate pe art. 21 alin. (5) din Lege, atunci când au în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate ulterior întrării în vigoare a legii, respectiv după data de 14 februarie 2001.
Relativ la caracterul imprescriptibil al acţiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două părţi, concluzia instanţei de apel este corectă, atât timp cât art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 consacră un caz special de nulitate în raport de cel instituit prin dispoziţiile art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 şi art. III Titlul I din Legea nr. 247/2005 care reglementează alte ipoteze referitoare la cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile care cad sub incidenţa Legii speciale nr. 10/2001.
Temeiul de drept invocat de reclamanţi în fundamentarea cererii în nulitate îl reprezintă dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtele SC T. S.A şi SC M. SA nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, acestea fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, raportul juridic obligaţional este guvernat de norma juridică specială sus menţionată, dat fiind faptul că textul evocat nu cuprinde un nou motiv de nulitate.
Contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate considera că dispoziţiile legale înscrise în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar conţine un nou motiv de nulitate absolută, de vreme ce textul legal reia în conţinutul său un motiv de nulitate existent anterior, respectiv cel reglementat în cuprinsul art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ şi, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.
Or, potrivit alin. (1) din articolul de lege menţionat, "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali", iar în alin. (2) se arată că "imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare". În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă, dispoziţiile legale arătate stipulând, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi.
Din interpretarea art. 43 se deduce că, textul de lege menţionat are ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv, dispoziţii legale aflate sub protecţia sancţiunii nulităţii şi care reprezintă un caz de nulitate virtuală.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte reţine că art. 21 alin. (5) din lege, invocat ca temei de drept în fundamentarea prezentei cereri în constatarea nulităţii absolute consacră, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat, era în vigoare la data perfectării actului juridic de înstrăinate încheiat între societăţile recurente.
În concluzie, se constată că, instanţa de apel a înlăturat corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, însă astfel cum s-a arătat deja, nu din perspectiva imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate absolută de drept comun cum eronat susţin recurenţii, ci a reglementării speciale consacrată în art. 21 alin. (5) din lege, în privinţa duratei, cât şi a incidenţei sale în cazul respectivelor motive de nulitate.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâtele au formulat susţineri relativ la netemeinicia acţiunii în constatarea nulităţii absolute, fiind dezvoltate argumente prin care s-a invocat, în esenţă, împrejurarea că pârâta SC M. SA nu a avut cunoştinţă de notificarea formulată de reclamanţi, că aceştia din urmă nu deţin în calitate de persoane îndreptăţite o hotărâre prin care să aibă stabilit măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, că notificarea nu ar fi fost adresată SC M. SA care este o persoană juridică cu capital integral de stat.
Relativ la argumentele subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte va constata că acestea se circumscriu unor apărări de fond (cum, de altfel, susţin şi recurenţii) care nu pot face obiect de analiză al prezentului recurs, întrucât instanţa de apel, prin soluţia recurată, nu a cercetat cauza în fond, de vreme ce, găsind apelul întemeiat pentru greşita soluţionare a excepţiilor privind lipsa de interes a reclamanţilor şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ce au condus la respingerea acţiunii, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Cum susţinerile formulate de recurenţi exced limitelor controlului judiciar şi argumentelor prezentate de către instanţa de apel, acestea nu vor fi analizate de instanţa de recurs, urmând a fi avute, eventual, în vedere, în funcţie de relevanţa pe care o prezintă în raport de obiectul investirii, cu ocazia reluării judecăţii în fond ori, aşa cum deja s-a arătat, vor fi examinate în cadrul demersului judiciar ce face obiectul Dosarului nr. 5970/30/2009* aflat pe rolul Tribunalului Timiş.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata că recursul recursul declarat de pârâtele SC T. S.A şi SC M. SA împotriva Deciziei nr. 81 din 6 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele SC T. S.A şi SC M. SA împotriva Deciziei nr. 81 din 6 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi să plătească intimaţilor reclamanţi suma de 1182 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 715/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1927/2015. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
