ICCJ. Decizia nr. 1505/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1505/2015
Dosar nr. 121/1/2015
Şedinţa publică din 04 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10373/105/2006, contestatorii M.M.R.E., M.M.R. şi K.M.N., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună, în contradictoriu cu intimata Primăria oraşului Breaza, anularea dispoziţiei din 31 octombrie 2006 şi obligarea intimatei de a le restitui, în natură, terenul în suprafaţa de 1.096 mp, situat în Breaza, judeţul Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 456/19 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată, contestaţia.
S-a reţinut, în esenţă, că imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, şi nerestituite, se restituie conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, în natură, în condiţiile acestei legi.
Prin dispoziţia din 31 octombrie 2006, Primăria oraşului Breaza a respins notificarea din 2001, formulată de contestatori, privind imobilul teren în suprafaţă de 1.096 mp, situat în Breaza, întrucât nu s-a făcut dovada preluării imobilului de către stat şi a calităţii de moştenitori ai defunctului M.D.
Conform raportului de expertiză tehnică judiciară topografică întocmit de expertul G.E., terenul în litigiu este evidenţiat pe schiţa de plan, cu vecinătăţile şi dimensiunile conform hărţii cadastrale din evidenţele Consiliului Local, fiind poziţionat pe planul de situaţie prin pct. A-B-C-D.
Certificatul de moştenitor din 1985 relevă că de pe urma defunctului C.M.E.A. au rămas ca succesori C.M., soţ supravieţuitor, căruia i-a revenit întreaga masa succesorală, în calitate de legatar universal, iar potrivit certificatului de moştenitor din 1992, de pe urma acestuia, au rămas ca succesori, C.M. şi C.G., descendenţi cu o cota-parte de 1/2. Prin certificatul de moştenitor din 10 mai 1994, eliberat în urma dezbaterii succesiunii defunctul M.D. se precizează calitatea de succesori cu o cota-parte de 1/2 a numiţilor M.A.A. şi M.Ş., de pe urma defunctului M.A.M., eliberându-se certificatul din 1995, prin care se atestă calitatea de succesor a lui K.N. Potrivit certificatului de moştenitor din 16 noiembrie 2005, de pe urma defunctului M.I.T., decedat, au rămas ca succesori M.M.R.E., în calitate de soţie, cu o cotă indiviză de 1/4 din succesiune, şi M.M.R., în calitate de fiică, cu o cota de 3/4.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a apreciat că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 aprilie 1937, prin care autorul reclamanţilor a dobândit terenul, probează că acesta a dobândit parcela în suprafaţă de 1.096 mp, nefăcându-se însă dovada preluării imobilului de către stat.
Prin Decizia civilă nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul contestatorilor.
Critica apelanţilor potrivit căreia susţinerea instanţei de fond, în sensul că pentru a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au obligaţia să producă dovezi prin care să facă dovada că imobilul a trecut la stat, a respins-o ca nefondată, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare. Ca atare, apelanţii trebuiau să notifice persoana juridică în proprietatea căreia se află imobilul în litigiu.
Apelanţii au notificat Primăria Breaza, însă din raportul de expertiză întocmit de expert P.D. a rezultat că terenul în litigiu este în proprietatea numiţilor C.V.C. şi M.C.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 2007.
Apelanţii, deşi au depus un titlu de proprietate, nu au făcut şi dovada că autorul lor mai era proprietar al imobilului la momentul la care se pretinde că ar fi ieşit din proprietatea sa.
Faptul că terenul în litigiu nu a aparţinut autorului apelanţilor în toată perioada ulterioară anului 1937, rezultă şi din certificatul de moştenitor din 13 iunie 2005, potrivit căruia terenul a fost dobândit de T.R., prin moştenire de la soţul său - T.I., care la rândul ei l-a lăsat moştenire numiţilor C.Ş., C.V.C. şi M.C.M.
Deşi apelanţii solicită restituirea imobilului din Breaza, astfel cum au arătat prin cererea precizatoare din 19 martie 2007 la instanţa de fond - şi nu cu numărul 18, totuşi expertul P.D. a arătat că, în realitate, terenul solicitat este cel de la nr. 18, care, conform celor menţionate anterior, este actualmente în proprietatea numitelor C.V.C. şi M.C.M.
În ceea ce priveşte critica ce vizează încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere art. 1169 C. civ. - cel ce face o cerere în instanţă, trebuie să o dovedească.
Mai mult rolul activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a fost restrâns, întrucât acesta nu poate încuviinţa şi administra probe în afara celor conţinute în cererea dedusă judecăţii, în întâmpinare, fiind limitat la conţinutul cererii, actele anexate, precum şi la explicaţiile şi lămuririle părţilor.
Împotriva încheierii de şedinţă din 11 noiembrie 2014 şi a Deciziei civile nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a formulat cerere de recurs contestatorul K.M.N., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, invocând în mod formal prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.;
Primăria Oraşului Breaza a dat dovada de rea-credinţă, refuzând să pună la dispoziţia părţilor şi a instanţei de judecată situaţia juridica a terenului care a aparţinut autorului contestatorului, deşi aceasta trebuia să deţină evidentele în arhivă. S-a solicitat astfel instanţei de judecată să dispună efectuarea expertizei topografice şi să oblige intimata să depună la dosarul cauzei istoricul de rol fiscal al imobilului, planurile parcelare, istoricul de adresă poştală, astfel încât să se poată face o corectă identificare corectă a imobilului. Intimata a refuzat depunerea acestora la dosarul cauzei, motivând ca nu deţine aceste evidenţe.
La data de 22 octombrie 2014 a fost depus raportul de expertiza întocmit de expertul P.D., care a concluzionat că terenul ce face obiectul acţiunii este situat în Breaza şi că acesta figurează în prezent în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M.
Contestatorii au cerut să li se restituie în natura sau în echivalent terenul din titlul autorului lor, indiferent ce adresa poarta în prezent, iar nu imobilul din Breaza.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauza pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa este obligată să dispună ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul putea ca, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, dacă părţile se împotrivesc.
Deşi s-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiza, instanţa le-a respins fără o motivare obiectivă. În cererea de obiecţiuni, contestatorii au arătat că expertul nu a efectuat o cercetare la faţa locului, deşi avea obligaţia de a realiza lucrarea în teren în baza planurilor, conform art. 208 alin. (1), limitându-se la simple opinii neargumentate ştiinţific şi întocmind un raport neconcludent pentru identificarea imobilului.
De asemenea, instanţa îşi motivează întreaga hotărâre prin prisma unor înscrisuri depuse de intimata în şedinţa publica din 11 noiembrie 2014, fără să le fie comunicate aceste înscrisuri, încălcând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, le-a fost încălcat dreptul la apărare, instanţa de apel ignorând principiul contradictorialităţii, nedându-le posibilitatea să facă apărări faţă de aceste înscrisuri noi, depuse cu mult după termenul la care au fost încuviinţate probele.
Hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşita a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform căruia „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deţinătoare". Or, instanţa de apel, după ce reţine că au notificat Primăria Breaza, a apreciat că ar fi trebuit să-i notifice pe numiţii C.V.C. şi M.C.M., reţinând fără niciun temei legal ca persoane fizice pot avea calitatea de „unitate deţinătoare" în accepţiunea Legii nr. 10/2001. In fapt, nici nu are relevanta cine este în prezent proprietar asupra imobilului preluat abuziv de stat de la autorul lor, în funcţie de aceasta putându-le doar stabili modalitatea de restituire a imobilului (în natură sau în echivalent).
Recursul este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţei de judecată sub nr. 10373/105/2006, contestatorii au solicitat, în contradictoriu cu Primăria oraşului Breaza, anularea dispoziţiei din 31 octombrie 2006 şi obligarea acesteia de a le restitui, în natură, terenul în suprafaţa de 1096 mp, situat în Breaza, judeţul Prahova.
Pretenţia contestatorilor privind restituirea, în natură, a terenului în litigiu, s-a fundamentat pe certificatele de moştenitor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunului Ilfov, secţia notariat din 29 aprilie 1937 (acest contract de vânzare - cumpărare atestă faptul că autorul contestatorilor a dobândit parcela). Prin dispoziţia din 31 octombrie 2006, primarul Oraşului Breaza a respins notificarea contestatorilor, întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat şi a calităţii acestora de moştenitori ai defunctului M.D.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 19 martie 2007, contestatorii au învederat că lotul de teren a cărei restituire o solicită, este cel de la nr. 23 din strada E. şi nu cel de la nr. 18.
Date fiind aceste inadvertenţe în susţinerea părţilor, în cauză, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză - întocmit de expertul P.D. - care a concluzionat că terenul ce face obiectul acţiunii este situat în Breaza şi că acesta figurează, în prezent, în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M.. S-a avut în vedere inclusiv susţinerea contestatorilor din cuprinsul cererii precizatoare din 19 martie 2007. Mai mult, s-a reţinut şi că, prin sentinţa civilă nr. 3445/1997 a Judecătoriei Câmpina, a fost admisă acţiunea reclamantului T.I., în contradictoriu cu Consiliul Local Breaza, fiind obligat acest pârât să lase, reclamantului, în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1.134 mp împreună cu casa de locuit - Vila M., situate în Breaza.
Prima instanţă a apreciat astfel corect că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, contestatorii aveau obligaţia să facă dovada că imobilul în litigiu a trecut în mod abuziv în stăpânirea statului.
Nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât, aşa cum corect s-a reţinut, judecătorul, în virtutea rolului activ, are posibilitatea (dar şi obligaţia corelativă) de a încunoştinţa părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor lor procedurale, însă nu se poate substitui acestora, administrând sau completând probatoriul în locul lor. Instanţele anterioare au fost preocupate, tocmai pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, luând în calcul tot probatoriul administrat sub aspectul identificării imobilului în litigiu, pronunţând ulterior soluţia finală.
Faptul că soluţia pronunţată, întemeiată în mare parte pe concluziile raportului de expertiză şi pe înscrisurile depuse la dosar, nu corespunde dorinţelor contestatorilor nu înseamnă că instanţa nu şi-ar fi exercitat rolul activ ori că partea adversă şi-ar fi exercitat drepturile procesuale cu rea-credinţă.
Nu este întemeiată susţinerea conform căreia Primăria Oraşului Breaza ar fi dat dovada de rea-credinţă, refuzând să pună la dispoziţia părţilor, dar şi instanţei de judecată, situaţia juridica a terenului în litigiu, cât timp aceasta le-a adus la cunoştinţa faptul că nu deţine decât planul parcelar al imobilului, extrasul din evidenta funciara întocmit în anul 1968 şi un extras din cadastru edilitar-imobiliar întocmit de C.S.T. Bucureşti.
Contestatorii au solicitat să li se restituie în natura sau în echivalent terenul din titlul autorului lor, indiferent ce adresa poarta în prezent, iar nu imobilul din Breaza, ignorând însă faptele deja constatate sub aspectul situaţiei de fapt, şi anume; contractul de vânzare - cumpărare prin care autorul contestatorilor a dobândit terenul, probează că acesta a dobândit parcela în suprafaţă de 1.096 mp; raportul de expertiză a concluzionat că terenul în litigiu este situat în Breaza şi că acesta figurează, în prezent, în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M.; aceasta înseamnă că reclamanţii nu au făcut dovada circuitului civil al imobilului în litigiu, pentru a se putea concluziona că autorul lor ar mai fi fost proprietar la momentul la care se pretinde că ar fi ieşit din proprietatea sa şi a intrat în stăpânirea statului; nu s-a făcut nici dovada datei pretinsei deposedării abuzive.
Potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la cap. 1 pct. 1 lit. e), sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoana îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din Lege, aşa cum corect s-a reţinut.
S-a susţinut totodată că, deşi s-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiza, instanţa le-a respins fără o motivare obiectivă. Critica nu este întemeiată, întrucât, la data efectuării raportului de expertiză, dispoziţiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate, procedându-se la identificarea imobilului ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunului Ilfov, secţia notariat din 29 aprilie 1937 (contract de vânzare - cumpărare ce atestă că autorul contestatorilor a dobândit parcela), prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, cu citarea tuturor părţilor din dosar. Respingerea obiecţiunilor formulate a avut în vedere toate aceste aspecte, ceea ce înseamnă că instanţa şi-a motivat în mod adecvat soluţia pronunţată.
S-a susţinut totodată că, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin prisma unor înscrisuri depuse de intimata în şedinţa din 11 noiembrie 2014, fără să le fie comunicate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - s-a susţinut încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Critica nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părţile din proces să urmărească desfăşurarea şi finalizarea acestuia, iar, pe de altă parte, simpla susţinere a recurentului-contestator nu poate fi considerată elocventă, cât timp nu se face şi dovada clară a vreunei vătămări produse prin pretinsa neregularitate procedurală.
Decizia nu a fost dată cu aplicarea greşita a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deţinătoare", instanţa de apel nefăcând nici o referinţă la obligaţia contestatorilor de a-i notifica pe numiţii C.V.C. şi M.C.M., în mod evident aceştia neputând avea calitatea de „unitate deţinătoare" în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (niciuna din critici neputând a fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), va respinge recursul contestatorului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul K.M.N. împotriva Încheierii de şedinţă din 11 noiembrie 2014 şi a Deciziei nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1496/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1508/2015. Civil → |
|---|
