ICCJ. Decizia nr. 1507/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1507/2015
Dosar nr. 27843/3/2012
Şedinţa publică din 04 iunie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Fondul și hotărârea instanței de fond.
Reclamanţii K.R.S., K.A.M., G.K.M. şi L.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC A. SA să se constate nulitatea (nevalabilitatea) titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.G.; obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din apartamente/spatii/anexe, împreună cu terenul aferent acestora, care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că este doar mandatar al Municipiului Bucureşti, acesta din urmă fiind proprietarul imobilului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 6363 din 25 aprilie 2012, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, învestită cu soluționarea prezentei cauze, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, apreciind că potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, iar reclamanţii au evaluat obiectul cererii la suma 200.000 euro, respectiv aproximativ 880.000 RON.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 27843/3/2012, la data de 17 iulie 2012.
La 19 martie 2013, reclamanţii au formulat cerere precizatoare arătând că îşi întemeiază capătul de cerere privind „constatarea nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare în proprietatea statului pe dispoziţiile art. 6 și art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și pe dispoziţiile Legii nr. 213/1998, iar capătul doi de cerere pe dispoziţiile art. 563 și urm. din Noul C. civ. De asemenea, au precizat ca reclamanta K.G.M. și-a schimbat numele în urma căsătoriei, devenind C.K.M.
Reclamanţii au precizat că doresc să se judece şi cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei de interes, motivat de faptul că nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Prin încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2013, a fost respinsă excepţia lipsei de interes și a fost unită cu fondul excepţia inadmisibilităţii cererii.
Prin sentința civilă nr. 1938 din 06 noiembrie 2013, Tribunalul București a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC A. SA şi a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea față de aceşti pârâţi. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată şi a respins cererea față de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a statua astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
În ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale a pârâţilor SC A. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a reținut că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii. Într-o acţiune în revendicare, raportul dedus judecăţii se stabileşte între proprietarul neposesor şi posesorul neproprietar, fiecare invocând un drept de proprietate asupra bunului. Stabilirea dreptului de proprietate de către instanţă se face prin compararea titlurilor exhibate de părţi.
În cauza de faţă, SC A. SA a precizat prin întâmpinare că este mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, aspect necontestat de celelalte părţi. În consecinţă, SC A. SA nu invocă un drept propriu asupra imobilului în litigiu, ci este un simplu detentor, exercitând posesia pentru Municipiul Bucureşti. În calitate de mandatar, SC A. SA are prerogativa posesiei în numele mandantului. Prin urmare, dreptul de proprietate şi implicit prerogativa posesiei urmează a se stabili între reclamanţi și mandant - Municipiul Bucureşti.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, din probele administrate nu rezultă că imobilul în cauză ar fi de interes naţional, astfel încât să se regăsească în patrimoniul public sau privat al Statului.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii, Tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căreia s-a emis Hotărârea C.G.M.B. nr. 3375 din 17 martie 2000, prin care li s-a restituit în natură o parte din imobil, iar restul în echivalent bănesc și că împotriva acestei dispoziţii reclamanţii nu au formulat contestaţie.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut că reclamanţii au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, care a reglementat, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţia juridică a imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist.
Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, precum şi moştenitorii acestora, beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12 şi 13 din acest act normativ.
Reclamanţii au obţinut măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, prin restituirea în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. Ş.G. şi a terenului în suprafaţă de 109,96 m.p., iar în echivalent bănesc pentru apartamentele situate la subsol, etaj 1, mansardă şi teren în suprafaţă de 170,04 mp, de la aceeaşi adresă.
Din faptul că hotărârea de restituire nu a fost contestată de reclamanţi în instanţă, precum şi din manifestarea de voinţă a reclamaţilor de a primi măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 112/1995, exprimată prin formularea cererii adresate Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, în urma căreia s-a emis Hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000, Tribunalul a reţinut că reclamanţii au fost de acord cu primirea de despăgubiri băneşti. În acest mod, reclamanţii au obţinut direct, prin executarea întocmai a obligaţiei de restituire în natură pentru o parte din imobil şi indirect, executarea în echivalent, prin plata despăgubirilor pentru restul imobilului, potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ.
Reclamanţii solicită restituirea în natură a părţii din imobil nevândute de stat, în baza Legii nr. 112/1995. Dar, astfel cum s-a arătat, reclamanţii nu mai sunt proprietarii imobilului constând în apartamentele situate la subsol, etaj 1, mansardă şi terenul în suprafaţă de 170,04 mp, indiferent dacă acestea au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 sau sunt libere, deoarece au acceptat să primească echivalentul în bani pentru aceste apartamente și teren. Potrivit Legii nr. 112/1995, despăgubirile se puteau acorda atât pentru spaţiile vândute sau închiriate, cât şi pentru cele libere.
Prin Hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, practic s-a consfinţit titlul statului de proprietate asupra imobilului din str. Ş.G., mai puţin pentru apartamentul situat la parter şi suprafaţa de 109,96 mp teren, preluarea imobilului făcându-se cu o despăgubire echitabilă. În consecinţă, în prezent, reclamanţii nu mai justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin emiterea Hotărârii nr. 3375 din 17 martie 2000, titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost consolidat, reclamanţii renunţând practic la a formula pretenţii cu privire la imobil. Cu alte cuvinte, în lipsa unui titlu de proprietate al reclamanţilor, nu mai este necesară analizarea titlului statului.
În consecinţă, Tribunalul a respins cererea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca neîntemeiată.
Apelul și hotărârea instanței de apel.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții.
Examinând cauza, instanța de apel reţine următoarele:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de intimata SC A. SA prin întâmpinare, se arată că pârâta nu mai putea reitera această excepţie, în contextul în care o astfel de apărare a primit o dezlegare din partea instanţei de fond iar soluţia nu formează obiect de critică în apel
Apelul reclamanţilor este nefondat.
Apelanta - reclamantă K.R.S. a declanşat procedura administrativă reglementată prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 şi, în acest context, i-a fost restituit apartamentul situat la parterul imobilului din str. Ş.G., pe care îl ocupa în calitate de chiriaş conform hotărârii nr. 3375 din 17 martie 2000 emisă de C.G.M.B., iar pentru apartamentele situate la subsol, etajul 1 şi mansardă, precum şi pentru terenul aferent în suprafaţă de 170 m.p. apelanţii - reclamanţi, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului, au primit despăgubiri. Terenul curte se află, în prezent, în proprietatea Municipiului Bucureşti.
În mod corect a reţinut prima instanţă că analiza modului de preluare de către stat a bunului din litigiu a fost valorificată în procedura administrativă reglementată prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 şi că, pentru ipoteza în care reclamanţii se arătau nemulţumiţi de soluţionarea cererii, prin hotărârea nr. 3375/2000 emisă de C.G.M.B., aveau posibilitatea formulării căii de atac şi a susţine toate criticile care sunt dezvoltate în prezentul apel.
Instanţa de fond s-a pronunţat, în considerentele hotărârii sale, asupra primului capăt de cerere, din perspectiva temeiului juridic indicat - dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de altfel, singurele prevederi legale care i-au permis instanţei să concluzioneze asupra acestui petit.
Instanţa de fond reține, în mod corect, că nevalabilitatea titlului statului prezintă relevanţă în acţiunea în revendicare şi că, faţă de demersurile realizate pentru redobândirea bunului, titlul statului asupra acestuia s-a consolidat. Însişi apelanţii - reclamanţi au în vedere această situaţie de consolidare a titlului statului prin lipsa diligenţelor de a ataca, pe calea procedurilor speciale puse la dispoziția acestora pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate, şi, tocmai de aceea, solicită instanţei să compare titlul de proprietate al autorilor lor, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18349/1939 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, cu un act nul, în opinia apelanţilor, şi care este emis tot în favoarea acestora - Hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995.
Chiar dacă apelanţii au invocat interpretarea jurisprudenţială a instanţei supreme de la nivelul anului 2000 (decizia civilă nr. 1334 din 14 aprilie 2000) instanța de apel reține că acea practică judiciară este modificată din perspectiva cauzei Atanasiu şi alţii contra României şi a deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
Instanța de apel reţine că, potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reţinut, în recursul în interesul legii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Dând valenţă deciziei în interesul legii, Curtea constată, în analiza titlului exhibat de către apelanţi, inexistenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, alegaţiile acestora - în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului - neputând fi validate, sub acest aspect. Instanța de fond a surprins judicios faptul că, în cauza Atanasiu c. României, C.E.D.O. a definit, pe de o parte, noţiunea de bun care se bucură de ocrotirea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, dar şi consecinţele juridice pe care le produce constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a bunului din litigiu, conotaţie distinctă de cea pe care a primit-o această împrejurare în Cauza Faimblat c. României.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”. Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136), s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând, pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii”.
Aşa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrată în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Astfel, în cauza Atanasiu contra României, Curtea Europreană a Drepturilor Omului a observat că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea bunului imobil în ansamblu fusese ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. În consecinţă, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu constituia "un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. Totuşi, deşi constatarea judecătorească în sensul că naţionalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare dat fiind că, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, se constată că erau întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului şi proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial.
Speranţa legitimă, în schimb, presupune ca o creanţă să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanta nu deţinea un bun actual, având în vedere că nu este în posesia unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrată în puterea lucrului judecat, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate şi nici nu se poate prevala de o speranţă legitimă, deoarece nu are nici măcar o „creanţă de restituire”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., pe care ar putea-o invoca pe calea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar recurenta nu este titularul unei creanţe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1
Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, nu deţine o creanţă considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Convenţia şi Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea Europreană a Drepturilor Omului a constatat, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale acestor acte normative.
În sprijinul celor arătate vine şi prima hotărâre pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată mai sus. Or, raportat la această hotărâre trebuie reţinut că, prin aceasta, Curtea Europeană a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenţiei şi a îngheţat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislaţia naţională, cu cea mai mare prioritate, a simplificării şi eficientizării procedurilor în domeniu şi în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru, ţinând cont de interesele tuturor părţilor implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autorităţile române ar putea stabili măsuri pentru eşalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăţilor datorate cu titlu de despăgubiri şi, că ţinând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii ţări, autorităţile române vor avea libertatea de alegere a modalităţilor de compensare şi reparare a legislaţiei în domeniul proprietăţii.
Tribunalul a rezolvat acţiunea precizată pe fondul acesteia şi nu s-a limitat, aşa cum greşit afirmă apelanţii, la o soluţie relativă la imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate ori la imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, tocmai din perspectiva jurisprudenţei comunitare pe care am redat-o în cele ce preced.
Obiectul material al litigiului dedus judecăţii formează obiect de reglementare al unor legi speciale de reparaţie (de care reclamanţii au şi înţeles să beneficieze, inclusiv sub aspectul justei despăgubiri) iar, potrivit principiilor de drept electa una via non datur recursus ad alteram şi specialia generalibus derogant, valorificarea nevalabilităţii titlului statului, cu consecinţa restituirii în natură a bunului, se putea realiza dacă se urma şi respectiv, dacă se finaliza procedura administrativă, pe care atât dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât şi ale Legii nr. 10/2001 o reglementează.
Pentru considerentele arătate, Curtea urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., să respingă apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Recursul și considerentele instanței de recurs.
Împotriva deciziei nr. 25 A din 26 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei civile nr. 1938 din 06 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii așa cum a fost precizată în sensul constatării nulității (nevalabilităţi) titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.G.; obligării pârâtului să lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din apartamente/spaţii/anexe împreună cu terenul aferent acestora care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenții susțin că prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, obligatorie pentru toate instanţele, s-a statuat asupra admisibilității acţiunilor întemeiate pe dreptul comun, prin excepţie de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condiţiile menționate în decizie. Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instituind principiul potrivit căruia "legea specială deroga de la legea generală", stabileşte, în paragraful următor, o situaţie de excepţie pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Tocmai pentru că, pe cale de excepţie, se înlătură aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, este lipsit de relevanță dacă s-a formulat sau nu notificare în temeiul acestei legi speciale.
Recurenții susțin că sunt respectate condiţiile impuse de aceasta decizie deoarece revendică de la un neproprietar - dobânditor prin abuz al imobilului - şi nu de la subdobânditori, numai ceea ce nu s-a înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care securitatea raporturilor juridice este pe deplin prezervată, iar dreptul lor de proprietate măcar parţial respectat. Prin această acţiune în revendicare solicită suplinirea neajunsurilor întregii legislaţii privind imobilele preluate abuziv, începând cu Legea nr. 112/1995 şi până în prezent, încercând să intre în posesia bunului aflat la dispoziţia MB, căruia bunul nu-i este de folos. Revendicând de al un neproprietar ce a preluat abuziv bunul nu se aduce atingere drepturilor terţilor şi este respectat şi dreptul lor de proprietate, consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca drept fundamental.
Potrivit susținerilor recurenților, criticile aduse deciziei recurate se întemeiază pe dispoziţiile art. 304. pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând grav principiul accesului liber la justiţie prin refuzul de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind nulitatea titlului statului întemeiat pe art. 6 din Legea nr. 231/1998 şi a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Astfel, susțin că instanţa de apel validează greşit sentinţa fondului, nepronunțându-se asupra primului capăt de cerere în baza temeiului juridic invocat - art. 6 din Legea nr. 213/1998, în vigoare în prezent, şi a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Primul capăt de cerere al acţiunii se întemeiază pe prevederile imperative şi de ordine publică ale art. 6 rap. la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu dispoziţiile, în vigoare, ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel, în loc să analizeze prin prisma motivului de apel invocat, și raportat la temeiul de drept invocat, capătul de cerere referitor la constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului, înțelege să reitereze în finalul considerentelor - că ”valorificarea nevalabilității titlului statului, cu consecinţa restituirii în natura a bunului, se putea realiza dacă se urma şi respectiv dacă se finaliza procedura administrativă, pe care atât dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cât şi ale Legii nr. 10/2001 o reglementează”.
Instanţa de apel face o argumentaţie stufoasă cu privire la deciziile C.E.D.O. și la decizia nr. 33/2008 însă, refuză să analizeze Legea nr. 213/1998, art. 6 - temeiul de drept invocat, săvârșind o denegare de dreptate şi o încălcare gravă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiţie.
Pur şi simplu, preia cu alte cuvinte afirmaţia din sentinţa fondului, potrivit căreia reclamanții nu au titlu de proprietate asupra imobilului întrucât nu au contestat hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000.
Invocând prevederile art. 29 alin. (6) C. proc. civ. de la 1864, care consacră principiul disponibilităţii, în baza căruia cadrul procesual este stabilit de parte iar instanţa are obligaţia să se pronunţe asupra cererii reclamantului, așa cum a fost motivată în fapt şi în drept, recurenții susțin că instanța nu a analizat acţiunea în limitele învestirii. Atâta timp cât art. 6 din Legea nr. 213/1998 le dă dreptul, în calitate de persoane îndreptăţite, să conteste valabilitatea titlului statului, instanţa trebuia să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere prin prisma textului legal invocat.
Potrivit, principiului „quod nullum est, nullum producit effectum”, având în vedere că titlul statului la dobândirea în 1950 a imobilului este nul pentru motivele expuse, fiind fundamentat pe violență, toate actele ulterioare săvârşite de acesta sunt nule, cu atât mai mult cu cât li s-a încălcat dreptul de proprietate prin adoptarea unei legi inechitabile care i-a privat de o parte substanţială a bunului şi le-a acordat despăgubiri inechitabile, care nu reflectă preţul imobilului la data indemnizării.
În consecinţa, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, au procedat ilegal în momentul în care au refuzat să analizeze mai întâi, în ordinea logică, firească, capătul de cerere privind nulitatea titlului statului, întrucât dacă se pronunţa asupra acestuia era absolut normal să constate şi că hotărârea dată în condiţii de abuz din partea Statului român este la rândul ei nulă şi astfel se stabilea dacă au "un bun" în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susțin că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu valoare de principiu, că interpretarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 1 din H.G. nr. 11/1997 este în sensul că trebuie "admisă o acţiune în revendicare în situaţia în care aplicarea, spre exemplu, a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu privire la o persoană care era cuprinsă în categoriile celor exceptate de la naţionalizare iar, pe de altă parte, nici individualizarea imobilului nu se făcuse în mod corespunzător" (C.S.J., decizia civ. nr. 1334 din 14 aprilie 2000).
În speţa de față, în care instanţa a refuzat să se pronunţe asupra cererii, autorii lor erau exceptaţi de la naţionalizare.
Instanţa de apel invocă în considerentele deciziei sus-menționate, decizia Anastasiu şi alţii c. României afirmând că în speţă, se aplică Legea nr. 10/2001, nesocotind considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, - pe care și-au întemeiat acţiunea - care le permite formularea unei acţiuni în condiţiile dreptului comun, pe cale de excepţie de la dispoziţiile legii speciale. Negarea deciziei nr. 33/2008 nu arată decât incapacitatea instanţelor de a interpreta şi aplica în mod coerent deciziile din recursul în interesul legii.
Practic, instanţa de apel, refuzând să analizeze petitul privind nulitatea titlului statului, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, stabileşte discreționar ca acţiunea în revendicare se întemeiază pe Legea nr. 10/2001. Astfel, acțiunea nu mai este apanajul reclamantului, în temeiul principiului disponibilităţii, ci a devenit - prin voinţa arbitrară a judecătorului - apanajul exclusiv al acestuia.
Revendicarea avea ca obiect compararea a două titluri: titlul lor de proprietate din 1939, care nu și-a pierdut valabilitatea în urma abuzului Statului român, şi titlul nevalabil al statului de preluare în proprietatea sa a imobilului, la nivelul anului 1950.
Recurenții invocă și faptul că decizia din apel, validând sentinţa fondului, încalcă principiile fundamentale ale dreptului, respectiv imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate şi imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.
Asupra acestui motiv de apel, instanţa de apel nu a înțeles să se pronunţe, ceea ce constituie o noua încălcare a art. 29 alin (6) din C. proc. civ.
În virtutea acestor principii, recurenții susțin că sunt îndreptăţiţi să revendice bunul din mâinile oricărui detentor ilegal.
Instanţa, prin încălcarea legii, afirmă că prin necontestarea hotărârii nr. 3375 din 17 martie 2000, reclamanții au acceptat stingerea dreptului lor de proprietate cu privire la restul imobilului preluat abuziv de stat, deși un asemenea efect nu este prevăzut de niciun text de lege. Actul administrativ, întemeiat pe un titlu ilegal, poate fi oricând desfiinţat întrucât acțiunea în nulitatea este, la rândul ei, imprescriptibilă, iar actele ce s-au emis în temeiul său sunt nule de drept. Faptul că au fost forţaţi de actul normativ nedrept - Legea nr. 112/1995 - să încerce să-și apere dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care legea îl recunoştea nu echivalează cu renunţarea la dreptul de proprietate.
De altfel, nici instanţa nu reține o astfel de renunţare, ci afirmă că reclamanții nu au titlu deoarece au acceptat despăgubirile. Susțin că, au învederat instanţei că sunt în măsură să restituie suma actualizată, primită de la stat, în momentul când își redobândesc dreptul în natură. Vechiul C. civ. (ca şi cel actual), nu prevedea stingerea dreptului de proprietate în baza unui act ilegal. Se prevedea limitativ că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ci doar prin pieirea bunului sau prin uzucapiune, ceea ce nu este cazul în speţa de față deoarece statul a obţinut bunul prin violență.
A afirma că Legea nr. 112/1995 poate constitui titlu de proprietate în favoarea statului abuziv este o afirmaţie hazardată de vreme, ce însuși statul, prin adoptarea legilor de retrocedare ulterioare (începând cu 2001) a recunoscut că Legea nr. 112/1995 a făcut mai mult rău decât bine în reglementarea abuzurilor statului comunist.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel, validând considerentele celei de fond, afirma că un stat abuziv, ce şi-a constituit un titlu prin încălcarea legii, prin violență, la nivelul anului 1950, îşi consolidează titlul de proprietate printr-un alt act ilegal şi abuziv prin care nesocoteşte dreptul de proprietate, acordând o despăgubire insultătoare câtă vreme, în temeiul Legii nr. 112/1995, persoanele interesate nu aveau nicio posibilitate reală de a schimba cuantumul despăgubirilor, deoarece algoritmul de calcul era clar determinat în norme.
Față de această împrejurare, instanţa de apel invocă neîndeplinirea unui act inadmisibil în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv contestarea titlului statului. Nu exista niciun text în acest act normativ care să fi permis formularea unei contestaţii având ca obiect nulitatea titlului statului.
Susțin că singura cale reală de a vedea dreptul recunoscut era cea judecătorească, atâta timp cât acţiunea în nulitate şi acţiunea în revendicare sunt imprescriptibile.
În aceste condiţii, este incontestabil faptul că instanţa a încălcat legea când nu s-a pronunţat în prealabil asupra validităţii titlului statului, ci a ales să analizeze hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000 - un act ilegal sub aspectul despăgubirilor deoarece se întemeia pe titlul nevalabil de preluare a bunului în proprietatea statului.
Ceea ce este nul nu produce efecte juridice şi, astfel, hotărârea invocată de instanţă este un act nul sub aspectul despăgubirilor deoarece statul - dobânditor prin violență - nu putea repara prejudiciul cauzat decât prin restituirea bunului în natură.
Ca atare, singura soluţie legală admisibilă în cauză este admiterea acţiunii în revendicare şi restituirea bunului pentru care nu s-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Criticile recurenților referitoare la aplicarea greșită a deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864
Criticile sunt însă nefondate.
Instanțele de fond și apel au aplicat corect legea prin prisma considerentelor acestei decizii. Instanța supremă a statuat că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Pornind de la considerentele acestei decizii instanța are a verifica mai multe condiții și anume, dacă reclamantul a putut apela la legea specială, dacă aplicarea legii speciale poate fi înlăturată ca urmare a faptului că dispozițiile acesteia contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma sunt contrare Convenției, nu aduc atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ. Într-adevăr, reclamanții au solicitat revendicarea de la Municipiul București numai a părții din imobil nevândută în baza Legii nr. 112/1995, neintenționând să aducă atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane însă, instanțele au analizat prealabil, cum era și firesc, îndeplinirea celorlalte condiții și în special a posibilității reclamanților de a apela la legea specială, ca expresie a principiului specialia generalibus derogant, precum și dacă dispozițiile acesteia contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu este lipsit de relevanţă dacă s-a folosit sau nu procedura legii speciale, susţinerile recurenţilor în acest sens neputând fi primite.
În mod corect instanța de apel a reținut că obiectul material al litigiului dedus judecăţii formează obiect de reglementare al unor legi speciale de reparaţie (de care reclamanţii au şi înţeles să beneficieze, dar numai parțial) iar, potrivit principiilor electa una via non datur recursus ad alteram şi specialia generalibus derogant, valorificarea nevalabilităţii titlului statului, cu consecinţa restituirii în natură a bunului, se putea realiza numai dacă se finaliza procedura administrativă, pe care dispozițiile Legii nr. 112/1995 o prevedeau și numai dacă se urma, pentru o eventuală reparație totală, procedura Legii nr. 10/2001, imobilul fiind naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare și al acțiunii în constatarea nulității titlului statului, necontestat în dreptul intern, nu este în contradicţie cu principiul specialia generalibus derogant, recunoscut de dreptul naţional şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi cu recunoaşterea faptului că dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut. Admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant este o excepţie care prevalează în faţa excepţiei de prescripţie.
În măsura în care se recunoaşte admisibilitatea dreptului de a apela la acţiunea în revendicare, se recunoaşte şi caracterul imprescriptibil al acesteia, decurgând din caracterul perpetuu şi absolut al dreptului de proprietate. În cauză însă, se pune problema admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun raportat la reglementarea specială şi anume Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, precum şi problema încălcării dreptului de acces la instanţe prin aplicare principiului specialia generalibus derogant.
Într-adevăr reclamanții au solicitat obligarea pârâtului - unitate administrativ teritorială care deţine bunul ca urmare a preluării de către stat printr-un act normativ - să-i lase în deplină proprietate bunul, în cadrul unei acţiuni în revendicare care presupune compararea titlurilor, iar nu restituirea imobilului de către stat. Însă, scopul urmărit este acelaşi şi anume retrocedarea (restituirea) bunului şi recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui bun. Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 le-a recunoscut foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea, în natură şi în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv, reglementând o procedură specială de restituire.
În cauză, sunt pe deplin aplicabile dezlegările cu caracter obligatoriu date Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008. Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 instituie o procedură de restituire a imobilelor preluate de stat (primul a apartamentelor de locuit și ce de-al doilea a tuturor imobilelor cu excepția celor care intră în domeniul altor legi speciale) care presupune atât o procedură administrativă, cu termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate de stat, dar recunoaşte şi dreptul de acces la instanţe pentru cenzurarea modului de aplicare a actului normativ special de către autorităţile administrative.
Aplicând soluţia obligatorie din recursul în interesul legii, prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilului s-a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun şi, fără să diminueze accesul la justiţie, s-a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Astfel, legile speciale, constituie dreptul comun în materie de restituire/retrocedare şi numai persoanele exceptate de la procedura respectivului act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Astfel, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de respectivul act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile C. civ. Or, în cauză s-a reţinut aplicabilitatea Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 faţă de modul în care a fost preluat bunul şi faptul că reclamanții nu au epuizat procedura Legii nr. 122/1995 și nu au apelat în subsidiar la procedura Legii nr. 10/2001, ci au ales calea acţiunii în revendicare reglementată de dispoziţiile C. civ.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu încalcă dreptul de acces la justiţie, recunoscut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptuirlor Omului. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului , dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, cu condiţia ca limitările implementate să nu restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Scopul Convenţiei este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanţe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43-45, CEDO 2001-VIII).
Recurenții nu au arătat şi demonstrat în ce măsură limitarea dreptului lor de a apela la acţiunea în revendicare de drept comun aduce atingere esenţei dreptului însuşi, are un caracter nelegitim şi urmăreşte un scop injust, pentru a justifica aplicarea tezei subsidiare din decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii. Fiind statuat asupra faptului că bunul în litigiu nu este exceptat de la procedura de restituire pe temeiul legilor speciale şi neinvocându-se şi nedovedindu-se motive independente de voinţa lor care să-i fi împiedicat să apeleze la procedura legii speciale, nu se poate reţine că recunoaşterea inadmisibilităţii dreptului de a apela la acţiunea de drept comun are un caracter nelegitim şi urmăreşte un scop injust, aducând atingere dreptului însuşi. Simpla afirmaţie că se aduc prejudicii dreptului lor de proprietate nu demonstrează prin ea însăşi atingerea esenţei dreptului, caracterul nelegitim şi scopul injust.
Solicitarea recurenților de aplicare a tezei subsidiare din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi primită. În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acestei teze întrucât nu sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru a se da prioritate convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Bunul cu privire la care reclamanții pretind dreptul de proprietate a fost preluat de stat iar restituirea lui intră în domeniul de reglementare al legilor speciale de reparație de ale cărei prevederi nu au uzat deplin din motive imputabile. Recurenții susțin că prin această acţiune în revendicare solicită suplinirea neajunsurilor întregii legislaţii privind imobilele preluate abuziv, începând cu Legea nr. 112/1995 şi până în prezent. Or, de vreme ce, cele două legi speciale prevedeau posibilitatea restituirii în natură a imobilului, nu sunt precizate și dovedite neajunsurile legislației speciale iar această susținere nu justifică pasivitatea reclamanților. Nici argumentul ”că au fost forţaţi de actul normativ nedrept - Legea nr. 112/1995 - să încerce să-și apere dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care legea îl recunoştea nu echivalează cu renunţarea la dreptul de proprietate” nu poate fi primit. Chiar art. 12 din Legea nr. 112/1995 prevede că foștii proprietari sau, după caz, moștenitorii acestora sunt îndreptățiți să solicite acordarea de despăgubiri pentru apartamentele nerestituite în natură și pentru terenurile aferente sau, deși îndeplinesc condițiile pentru restituirea în natură, să opteze pentru acordarea de despăgubiri. Or, necontestând decizia administrativă de acordare a despăgubirilor, se prezumă că reclamanții au optat pentru acordarea de despăgubiri, deși aveau dreptul la restituirea în natură, încât titlul statului a fost recunoscut chiar de aceștia. Nici susținerea că aceste decizii nu putea fi contestate nu este reală. Potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, acestea puteau fi atacate la instanță în termen de 30 de zile de la comunicare iar în măsura în care acest act normativ nu asigura o reparație corespunzătoare reclamanții puteau apela la Legea nr. 10/2001 care a asigurat un cadru mai larg, mai cuprinzător, de reparație şi în care era, de asemenea, recunoscut dreptul de contestare în instanţă a deciziilor organelor administrative.
Instanțele au reținut corect și faptul că reclamanții nu pot apela la acțiunea în revendicare cât timp nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Corect s-a reținut aplicabilitatea în cauză și a jurisprudenței recente a C.E.D.O. și anume aplicabilitatea rațiunilor reținute în cauza Maria Atanasiu contra României. Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, C.E.D.O. a reţinut, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Reclamanților din speţa de faţă nu li s-a recunoscut dreptul în cadrul unei proceduri speciale pentru că nu au uzat de aceasta, nici printr-o hotărârea definitivă şi deci nu au un bun.
Într-adevăr, atunci când statul adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, dar, cu condiţia ca persoana să îndeplinească condiţiile de restituire. Or, reclamanții nu au epuizat procedura Legii nr. 112/1995 și nu au formulat cerere de restituire pe Legea nr. 10/20011, şi nu există certitudinea că îndeplinesc condiţiile de restituire, câtă vreme nu au fost verificate condițiile în cadrul acestor legi. Însăşi instanţa de la Strassburg a statuat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În mod corect au reţinut instanțele de fond și apel, că analiza modului de preluare de către stat a bunului din litigiu a fost valorificată în procedura administrativă reglementată prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 şi că, pentru ipoteza în care reclamanţii se arătau nemulţumiţi de soluţionarea cererii, prin hotărârea nr. 3375/2000 emisă de C.G.M.B., aveau posibilitatea formulării căii de atac şi a susţine toate criticile care sunt dezvoltate în apel. În plus, față de argumentele instanței de apel, se reține că reclamanții aveau opțiunile prevăzute de art. 1, art. 2 și art. 12 din Legea nr. 112/1995 și că aceștia nu au apelat în subsidiar nici la dispozițiile celeilalte legi speciale de retrocedare - Legea nr. 10/2001 - în măsura în care ar fi apreciat că primul act normativ nu asigură o reparație deplină.
În aceste condiţii, nu mai are relevanţă condiţia ca prin exercitarea acțiunii în revendicare să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Or, tocmai legea specială, cu termenele şi sancţiunile sale a urmărit asigurarea securităţii raporturilor juridice.
Criticile aduse deciziei recurate referitoare la încălcarea accesului liber la justiţie prin refuzul de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind nulitatea titlului statului întemeiat pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun sunt de asemenea nefondate.
Instanța de apel, corect a reținut că nu se mai putea analiza pe fond valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nu se mai putea cerceta acțiunea în revendicare clasică prin comparare de titluri câtă vreme a apreciat că restituirea se putea face numai în procedurile legilor speciale, potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii și a jurisprudenței C.E.D.O. expuse pe larg în considerentele deciziei. Necercetarea pe fond a acțiunii în maniera în care a fost formulată este determinată de argumentele expuse privind aplicabilitatea legilor speciale, neputând fi nicidecum apreciată ca o denegare de dreptate şi o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiţie.
Nu se poate reține ca motiv de nelegalitate nici încălcarea prevederilor art. 29 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865, care consacră principiul disponibilităţii. Instanța a judecat în limitele învestirii pronunțându-se pe cele două capete de cerere. Faptul că nu le-a analizat pe fond, în sensul verificării valabilităţii titlului de preluare în acţiunea de drept comun, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/2008, ci sub aspectul aplicabilității legii speciale în detrimentul legii generale nu înseamnă un refuz de judecată în limitele învestirii. De altfel, chiar art. 6 din Legea nr. 213/2018 prevede în alin. (2) că ”bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Jurisprudența invocată de recurenți în acest sens nu poate fi valorificată întrucât se referă la fondul problemei, în timp ce în cauza de față tocmai fondul nu poate fi antamat în afara cadrului legal stabilit de legile speciale.
Dreptului reclamantului de a formula orice cerere adresată instanțelor judecătorești nu îi corespunde obligația judecătorului de a o admite în limitele obiectului stabilit de reclamant. Judecătorul este obligat să analize acțiunea și prin prisma normelor de drept aplicabile. Odată ce a stabilit că dreptul nu poate fi valorificat prin respectiva acțiune, ci potrivit unei legi speciale, fondul într-o acţiune în revendicare de drept comun nu mai poate fi analizat și nu este vorba de ”voinţa arbitrară a judecătorului” ci de aplicarea legii și a deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii.
Decizia recurată nu încalcă nici principiile imprescriptibilității acţiunii în nulitate şi acțiunii în revendicare.
Asupra acestui motiv de apel, instanţa de apel s-a pronunțat, nesăvârșind o încălcare a art. 29 alin (6) C. proc. civ., reținând că ”tribunalul a rezolvat acţiunea precizată pe fondul acesteia şi nu s-a limitat, aşa cum greşit afirmă apelanţii, la o soluţie relativă la imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate ori la imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, tocmai din perspectiva jurisprudenţei comunitare pe care am redat-o în cele ce preced.”
Principiul imprescriptibilității nu îndreptățește recurenții să revendice bunul în condițiile dreptului comun câtă vreme legea specială a reglementat o procedură specială de constatare a valabilității preluării și de restituire a bunului preluat de stat. În acest context, nu putea fi cercetată nici aplicabilitatea principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
Față de argumentele expuse anterior criticile de nelegalitate referitoare la preluarea abuzivă, la valabilitatea titlului de preluare, la posibilitatea de restituire a despăgubirilor primite, la aprecierea caracterului real al acestora nu mai pot fi analizate, în cadrul prezentei acţiuni de drept comun.
Astfel, Curtea apreciază recursul nefondat, soluţia recurată fiind legală, întemeiată pe o aplicare corectă a dispoziţiilor legale naţionale şi a convenţiilor la care România este parte, în acord şi cu recursul în interesul legii precum şi cu jurisprudenţa instanţei de la Strassburg.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii K.R.S., K.A.M., C.K M. (fostă G.) şi L.M.A. prin mandatar D.D.M. împotriva deciziei nr. 25 A din 26 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1506/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1509/2015. Civil → |
|---|
