ICCJ. Decizia nr. 1512/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1512/2015
Dosar nr. 887/1/2015
Şedinţa publică din 04 iunie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani la data de 10 octombrie 2007, înregistrată sub nr. 4524/40/2007, reclamanţii U.I. şi U.F. au solicitat desfiinţarea dispoziţiei nr. 6113 din 12 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Botoşani, prin care s-a soluţionat notificarea nr. 48/2008, privind imobilul situat în Mun. Botoşani, str. St.
Tribunalul Botoşani, prin sentinţa civilă nr. 1512 din 30 octombrie 2008, a admis în parte acţiunea, obligând Primarul Municipiului Botoşani să emită o dispoziţie de completare a art. 1 din dispoziţia nr. 6113 din 12 septembrie 2007, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în limita diferenţei dintre valoarea clădirii din str. St. şi valoarea imobilului din str. I.C.B., plus valoarea sumei de 15.479,38 dolari SUA, toate valorile fiind calculate în raport cu data de 30 iunie 2007, corectată cu indicele de inflaţie de la momentul emiterii noii dispoziţii. A fost respinsă ca nefondată cererea de acordare a despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de 2884 mp teren, respectiv de anulare a art. 2 din dispoziţia nr. 6113/2007.
Prin decizia nr. 81 din 19 mai 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii U.I. şi U.F., împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 30 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia civilă, în Dosarul nr. 4524/40/2007).
Prin decizia nr. 2384 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 81 din 19 mai 2009, care a fost casată în totalitate, cauza fiind trimisă instanţei de apel pentru rejudecare. În motivarea acestei decizii s-a reţinut că se impune verificarea posibilităţilor de acordare în compensare a celorlalte două imobile pe care reclamanţii le deţineau în calitate de chiriaşi, precum şi verificarea argumentelor invocate de pârât pentru neincluderea acestora în tabelul bunurilor disponibile care pot fi acordate în compensare, stabilindu-se, totodată, că este necesară efectuarea unei expertize pentru stabilirea limitelor compensării şi a valorii bunurilor ce pot fi atribuite cu acest titlu.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 801/39/2010.
Curtea, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1512 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Botoşani, în sensul că a obligat Primarul Municipiului Botoşani să emită în favoarea reclamanţilor, în completarea dispoziţiei nr. 6113 din 12 septembrie 2007, o dispoziţie cu propunere de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013, în limita sumei de 14.200,46 RON, pentru imobilele clădiri situate în Botoşani, str. St., judeţul Botoşani, expropriate prin Decretul nr. 394/1988.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 544 din 20 februarie 2015 a respins ca nefondat recursul exercitat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 395 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, menținând-o ca legală pentru următoarele considerentele:
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că se poate solicita modificarea unei hotărâri atunci când aceasta este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau când aceasta este lipsită de temei legal. Recurenţii reclamanţi invocă, în primul rând, aplicarea greşită a prevederilor art. 315 C. proc. civ., criticând în esenţă neacordarea măsurilor reparatorii pentru terenul aferent construcţiilor din str. St.
Instanța de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., ale art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 1 alin. (1) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013.
În ceea ce priveşte imobilul teren aferent construcţiilor în suprafaţă de 2884 mp, în mod corect s-a reţinut, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 315 C. proc. civ., că prin decizia de casare nr. 2384 din 21 aprilie 2011, Înalta Curte a statuat că, relativ la acest teren, dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparţine vânzătorului care are calitatea de proprietar la momentul trecerii terenurilor (ce au intrat sub incidenţa Legii nr. 58/1974) în proprietatea statului, fiind tranşată irevocabil îndreptăţirea recurenţilor-reclamanţi exclusiv pentru construcţiile ce se găseau pe teren, ca efect al exproprierii, construcţii demolate ulterior.
Astfel, instanţa de apel a respectat dezlegările deciziei de casare în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă părţilor şi instanţei, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a soluţionat definitiv un aspect al litigiului.
Motivul de recurs ce priveşte diferenţa valorică în limita căreia reclamanţii justifică îndreptăţirea la măsuri reparatorii prin echivalent nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Pe de o parte, criticile reclamanţilor vizează premisa greşită, susţinută cu ignorarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul includerii şi a terenului în categoria imobilelor pentru care au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii iar, pe de altă parte, se susţin aspecte de netemeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi supuse controlului de nelegalitate pe calea prezentului recurs, ele constituind nemulţumiri faţă de modul de calcul al cuantumului despăgubirilor la care se consideră îndreptăţiţi.
Totodată, având în vedere că la momentul exproprierii, recurenţii au încasat o despăgubire pentru construcţiile expropriate, Curtea de Apel a realizat o corectă aplicare a art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile art. 11.4 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora modul de calcul al despăgubirilor de rambursat se face prin raportare la coeficientul de actualizare precizat la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002. Astfel, a stabilit că, pentru actualizarea despăgubirilor ce se deduc din valoarea imobilului expropriat, (construcţie, în cazul de faţă) în vederea stabilirii întinderii măsurilor reparatorii, indicatorul de referinţă este cursul RON/dolar din anul soluţionării cauzei, motiv pentru care se impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul expropriat, în limita sumei de 14.200,46 RON. S-a reţinut în mod just că, din sintagma folosită în art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 „cursul RON/dolar SUA din anul emiterii” se deduce că în mod corect pentru determinarea valorii dolarului la data efectuării calculului s-a avut în vedere cursul mediu BNR pentru anul 2014 (1 USD = 3,2347 RON) şi nu cursul dolarului la data soluţionării cauzei.
Instanţa de apel a interpretat în mod just şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 considerând că singura măsură reparatorie care se impune în speţă, faţă de imposibilitatea restituirii în natură şi a compensării cu alte imobile, o constituie compensarea prin puncte, prevăzută în Legea nr. 165/2013, motiv pentru care a fost obligat Primarul Municipiului Botoşani la emiterea deciziei cu propunere de acordare a măsurii compensatorii pentru imobilele clădiri situate în Botoşani, str. St., în limita sumei de 14.200,46 RON.
Nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind posibilitatea atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. S. şi str. P.Ş. nu au fost primite. S-a reţinut că imobilul din str. P.Ş. a fost evaluat la 8.968 RON (construcţiile), iar terenul la suma de 12.729,45 euro, iar imobilul construcție din str. S. este demolat, în locul lui fiind construită o nouă clădire, motiv pentru care nu este posibilă atribuirea în compensare. Cum măsurile reparatorii la care recurenţii sunt îndreptăţiţi în mod legal, se situează la nivelul pragului valoric de 14.200,46 RON, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod corect instanţa de apel nu a validat atribuirea în natură sau în compensare, a imobilului din str. P.Ş., în timp ce situaţia juridică actuală a imobilului din str. S. (construcţie demolată urmată de ridicarea unei noi clădiri - P+2E) ce nu se încadrează în sfera de incidenţă a art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu a mai impus în concret şi realizarea operaţiunii de comparare a celor două valori (măsuri reparatorii în echivalent cuvenite recurenţilor şi valoarea acestui imobil).
Împotriva deciziei nr. 544 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestație în anulare contestatorii U.I. şi U.F.
Contestatorii invocă, în primul rând, incidenţa în cauză a prevederilor art. 317, teza 1, pct. 1 şi 2 C. proc. civ.
Susțin că necompetența în cauză era dată de incompatibilitatea d-nei judecător S.A.M., care se pronunţase pe fondul cauzei în ciclul procesual anterior, făcând parte din completul care a pronunţat decizia nr. 2384 din 21 aprilie 2010, în Dosarul nr. 4524/40/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deşi judecătorul a făcut cerere de abţinere, cu motivarea că s-a pronunţat asupra fondului cauzei, cererea de abţinere a fost în mod greşit respinsă, neobservându-se că judecătorul și-a spus părerea, așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2384/2010. Detaliind aspectele asupra cărora judecătorul și-a spus părerea în ciclul procesual anterior, atât sub aspectul primului motiv de recurs, cât și sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs invocat, contestatorii susțin că, prin respingerea cererii de recuzare şi de abţinere, instanţa practic menţine în mod greşit cele stabilite prin decizia nr. 2384/2010.
De asemenea, contestatorii invocă incidenţa în cauză a prevederilor art. 317 teza a 2 şi art. 318 C. proc. civ., arătând este vorba de o eroare materială, dar și de faptul că instanţa nu s-a pronunţat pe motivele invocate decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.
Astfel, instanţa nu se pronunţă deloc pe motivul de recurs ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcţiilor deși criticile vizau atât terenul liber, cât şi terenul de sub construcţii. Susțin că, raportat la înscrisurile depuse, au dovedit dreptul la restituirea terenului de 2884 mp, care a fost preluat în proprietatea statului de la aceștia, dovedind pe deplin că preţul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xx/1986 includea şi contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuţie. Contestatorii detaliază în amănunt în motivele de contestație îndreptățirea lor la restituirea terenului în natură față de probatoriul administrat, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, invocând și jurisprudența instanței supreme.
Susțin că instanța nu verifică ansamblul probelor administrate, fiind simplu de reţinut că se pronunţase, deşi situaţia era alta.
Contestatorii mai arată că, în ceea ce priveşte valoarea actualizată a despăgubirilor ce le-au fost acordate la momentul exproprierii, instanţa face o greşeală materială. Pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestaţie în anulare, în înţelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe şi să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluţia a cărei anulare se cere. Ca urmare, eroarea trebuie să fie evidentă și săvârşită de instanţă, datorita omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greşeala materială se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii.
Referitor la eroarea materială, susțin că despăgubirea acordată pentru expropriere a fost evaluată greșit prin raportare la cursul RON/dolar de la data notificării (2007), deși potrivit H.G. 250/2007, pct. 11.4, modul de calcul al despăgubirilor actualizate îl reprezintă indicatorul de referinţă - cursul RON/dolar din anul emiterii deciziei sau dispoziţiei prin care se soluţionează notificarea. Cum cursul RON/dolar la data emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării, respectiv 12 septembrie 2007, era de 2,39 RON/USD, rezultă că valoarea actualizată a despăgubirilor este de 36.995,71 RON.
Contestatorii arată că instanța face o greșeală materială și în ceea ce priveşte valoarea imobilului acordat în compensare potrivit dispoziţiei nr. 6113/2007, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia nr. 1608/2012, evaluat la suma de 60.947,41 RON şi nici nu se pronunţă pe motivele de recurs invocate, reţinând că nu se mai impune realizarea operaţiunii de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii şi valoarea imobilelor - însă dacă făcea comparaţia soluția ar fi fost alta, și anume restituirea în natură a suprafeţei de 1517 mp ce nu a fost afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea iar, potrivit art. 11 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent urmează a fi stabilite în raport de diferenţa dintre valoarea construcţiilor şi a suprafeţei de teren ce nu poate fi restituită în natură (1367 mp) şi valoarea actualizată a despăgubirilor încasate, cumulată cu valoarea imobilului ce a fost atribuit prin dispoziţia contestată.
Se susține că instanţa face o greşeală materială și în ce privește posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. S. şi str. P.Ş., neavând în vedere calculul făcut de recurenți şi nedemonstrând că aceștia ar fi greşit prin efectuarea altui calcul. În continuare, detaliază argumentele lor în acest sens, susținând că, din perspectiva dezlegărilor cuprinse în decizia instanţei de recurs, nu există nici un argument legal pentru neincluderea imobilului din str. P.Ş. în tabelul bunurilor disponibile iar valoarea acestuia este greșit stabilită. Referitor la imobilul din str. S. se susţine că nu a fost invocat nici un impediment legal pentru înscrierea acestuia în tabelul bunurilor disponibile ce pot fi atribuite în compensare.
Contestatorii susțin că era şi este posibilă şi justificată acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. P.Ş. şi str. S., însă instanţa face o greşeală materială ce constă în lipsa calcului.
Invocând art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Burza vs. România cât şi decizia nr. 3678 din 30 iunie 2009 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în soluţionarea unei contestaţii în anulare) contestatorii susțin că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părţilor sunt analizate efectiv de instanţă, adică dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunţată.
În aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional are nu doar dreptul dar şi obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Invocând cauza Vermeire împotriva Belgiei - hotărârea din 29 noiembrie 1991 - și cauza Dumitru E. împotriva României revizuenții susțin că, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestuia de către legiuitor, aplicând principiul priorităţii consacrat atât pentru dreptul comunitar cât şi pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Prin urmare, în ce priveşte drepturile de natură procesuală se impune atât recunoaşterea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât şi a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetăţenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi de Curtea de Justiţie, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină şi uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanţele naţionale având obligaţia să asigure efectul direct deplin, înlăturând orice normă contrară internă.
În cauza Mitrea vs. România 26105/3 la 29 iulie 2008 C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă în absenţa unui defect fundamental (în acest sens fiind şi cauza Stanca E.). însă, în aceeaşi hotărâre, Curtea a apreciat: „cu toate acestea, principiul securităţii juridice nu este unul absolut", Curtea recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în faţa instanţelor nu au respectat cerinţele art. 6 (cauza Lungoci c.României).
Or, cum motivele, argumentele invocate în recurs nu sunt reflectate în decizia pronunţată se impune admiterea contestaţiei tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanţiilor ce se circumscriu noţiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea procesului.
Faţă de cele arătate, solicită admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei şi fixarea unui termen pentru soluţionarea pe fond a recursului.
Primăria Municipiului Botoşani, prin Primar, a depus întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare invocând faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317, că prin contestaţia de faţă contestatorii solicită de fapt o nouă rejudecare a procesului pe fond şi că au fost respectate cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul analizării apărărilor şi argumentelor recurenţilor.
Contestația în anulare este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:
1. Art. 317 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță față de data declanșării litigiului, reglementează două motive de contestație în anulare și anume: când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii (alin. (1) pct. 1) și când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă (alin. (1) pct. 2).
Deși revizuenții invocă incidenţa în cauză a prevederilor art. 317, teza 1, pct. 1 şi 2 C. proc. civ., față de motivele efectiv descrise în contestația în anulare, se apreciază că în fapt se invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 și anume când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Se susține că necompetența este determinată de faptul că decizia pronunțată în recurs, ce face obiectul prezentei contestații în anulare, era dată de un complet în compunerea căruia a intrat un judecător incompatibil, care și-a spus părerea, cererea de abținere/respectiv recuzare a acestuia fiind nelegal respinsă.
Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865 se referă strict la competența instanțelor judecătorești așa cum este reglementată în Cartea I (Competența instanțelor judecătorești) - Titlul I (competența materială) și Titlul II (competența teritorială) și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art. 159. Acest motiv de contestație în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești.
Contestația în anulare în C. proc. civ. de la 1865 nu are în vedere eventuala nerespectare a dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată. Faptul că în complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului de judecată iar nu de competența instanțelor judecătorești. Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I-a codului (Competența instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competență. Ca argument suplimentar în susținerea ideii că legiuitorul face distincția între competența/necompetența instanțelor judecătorești și compunerea sau normele referitoare la compunerea instanței este și faptul că noul C. proc. civ., neaplicabil în speță, deși reglementează nerespectarea normelor referitoare la compunerea instanței ca motiv de contestație în anulare, o face în mod distinct, păstrând distincția între necompetența instanțelor judecătorești și nerespectarea normelor privind alcătuirea instanței sau compunerea completului de judecată, sub aspect numeric și nominal.
Cum C. proc. civ. de la 1865 se referă numai la necompetența instanțelor judecătorești și de vreme ce motivul invocat nu se încadrează în motivele de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ de art. 317, care reglementează contestația în anulare de drept comun, celelalte condiții de admisibilitate a contestației în anulare nu se mai impun a fi analizate.
2. Deși în motivul doi contestatorii invocă incidența prevederilor art. 317 teza a 2 şi art. 318 C. proc. civ., ei indică eroarea materială dar și nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor invocate. Ambele motive sunt motive ale contestației în anulare speciale, reglementate de dispozițiile art. 318, și vor fi analizate doar din perspectiva acestui text, cu excluderea de la aplicare a art. 317 C. proc. civ.
a. În ce privește eroarea materială, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Jurisprudența și doctrina sunt constante în a aprecia că textul are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt, care dacă ar fi fost observate ar fi condus la o altă soluție, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului ca netimbrat deși la dosar era atașată dovada de plată a taxei de timbru iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca nemotivat deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs, etc.
Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de ”greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată, echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și cu încălcarea securității raporturilor juridice. Or, aşa cum s-a arătat şi prin întâmpinare, prin contestaţia de faţă contestatorii solicită de fapt o nouă rejudecare a procesului pe fond.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene Drepturilor Omului, doar ”erorile de fapt” care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor de atac de reformare. Întrucât textul art. 318 C. proc. civ. vizează exclusiv situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probelor, a situației de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.
Toate aspectele invocate de contestatori referitoare la modul de actualizare al despăgubirilor, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, la valoarea imobilului acordat în compensare, la posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare, la aplicarea greșită a dispozițiilor legale, nu pot fi apreciate ca fiind ”greșeli materiale”, care să justifice retractarea deciziei. Contestatorii susțin că instanța nu verifică ansamblul probelor administrate, fiind simplu de reţinut că s-a pronunţat într-un sens, deşi situaţia era alta, că evaluarea nu ține seama de normele legale aplicabile. Aceste susțineri pot fi apreciate doar ca eventuale greșeli de judecată. Când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, contestaţia în anulare nu trebuie să constituie un „apel” deghizat, prin care să se obţină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008 şi Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006). Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia , ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (cauza Brumărescu ). Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res judicata , adică principiul caracterului definitiv al deciziilor . Acest principiu subliniază că nici o parte nu are dreptul să solicite re-examinarea unei decizii definitive şi obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie în speţă. „Revizuirea” unei hotărâri în cadrul unei căi de atac de retractare nu ar trebui să fie tratată ca un „apel” deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanţele unui caracter substanţial şi imperios (cauza Ryabykh împotriva Rusiei , nr. 52854/99). Or, un asemenea caracter este reglementat limitativ prin art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
b. În ce privește nepronunțarea asupra tuturor motivelor de recurs invocate, se reține că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 544 din 20 februarie 2015 a respins ca nefondat recursul. În consecință nepronunțarea asupra tuturor motivelor de recurs invocate este de principiu admisibilă a fi invocată în contestație.
Contestatorii invocă faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat deloc pe motivul de nelegalitate ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcţiilor, deși criticile vizau atât terenul liber, cât şi terenul de sub construcţii, că referitor la valoarea imobilului acordat în compensare, nu se pronunţă pe motivele de recurs invocate, reţinând că nu se mai impune realizarea operaţiunii de comparare a celor două valori (măsuri reparatorii şi valoarea imobilelor) și că, referitor la celelalte motive, nu s-a pronunţat decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.
Curtea reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de nelegalitate ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcţiilor, statuând că instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., nu s-a mai considerat învestită cu această chestiune întrucât a fost tranșată irevocabil prin decizia de casare nr. 2384 din 21 aprilie 2011, în care s-a stabilit că dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparţine vânzătorului care avea calitatea de proprietar la momentul trecerii terenurilor în proprietatea statului, fiind stabilită irevocabil îndreptăţirea recurenţilor-reclamanţi exclusiv pentru construcţiile ce se găseau pe teren la momentul exproprierii, demolate ulterior. Instanța de recurs a mai motivat că instanţa de apel a respectat dezlegările deciziei de casare şi în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat, statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a soluţionat definitiv un aspect al litigiului. Prin motivele de contestație, contestatorii pretind o altă dezlegare acestui motiv decât cea dată de instanța de recurs, ceea ce nu poate fi admis într-o cale de atac de retractare.
De asemenea, referitor la critica privind valoarea imobilului acordat în compensare, instanța de recurs se pronunţă pe larg asupra motivului de nelegalitate invocat pe această chestiune. Faptul că a reținut că nu se mai impunea realizarea operaţiunii de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii şi valoarea imobilelor, față de argumentele expuse, nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs.
Referitor la celelalte motive, contestatorii au invocat că instanța de recurs nu s-a pronunţat decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include în esență obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.
Curtea apreciază că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate invocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor și a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Obligația pe care art. 6 o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor argumente.(Cauza Buzescu î mpotriva României).
În speţă, instanței de recurs nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare dacă nu a răspuns tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare. Instanța poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau afirmația că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele de recurs au fost analizate lapidar, fără profunzime, nu deschide calea contestației în anulare.
Din această perspectivă, se constată că instanța de recurs a analizat și argumentat concret și detaliat toate motivele de nelegalitate invocate de recurenți, încât nici acest motiv de contestație în anulare nu poate fi primit.
Contestatorul a solicitat aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocând dreptul dar şi obligaţia judecătorului naţional de aplicare a reglementărilor şi jurisprudenţei europene, atunci când constată necompatibilitatea şi neconcordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea normei interne de către legiuitor. A făcut referire la jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Burza vs. România, cauza Vermeire împotriva Belgiei, cauza Dumitru E. împotriva României). La finalul argumentelor sale privind necesitatea aplicării directe a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în detrimentul normei naţionale, contestatorul a adus următoarea motivare: ”cum motivele, argumentele invocate în recurs nu sunt reflectate în decizia pronunţată se impune admiterea contestaţiei tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanţiilor ce se circumscriu noţiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea procesului”
Curtea constată că, în esenţă, contestatorul invocă de fapt neîndeplinirea de către instanţa de recurs a obligaţiei de motivare a hotărârii prin prisma cerinţelor pe care le impune art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea apreciază că nu se impune aplicarea directă a normei de drept internaţional în detrimentul normei interne deoarece obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti decurge chiar din norma internă - art. 261 .C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Norma internă nu este nici necompatibilă şi nici în neconcordanţă cu norma internaţională.
Obligaţia de motivare decurge din norma de drept naţional însă sub aspectul conţinutului şi întinderii obligaţiei, instanţele trebuie să se raporteze şi la jurisprudenţa C.E.D.O.
Întrucât asupra acestui aspect s-au adus argumente anterior, cu privire la motivul de contestaţie ce viza omisiunea instanţei de recurs de a răspunde motivelor de recurs/respectiv motivarea lapidară, sumară, cu privire la unele motive de recurs, acestea sunt valabile şi cu privire la cererea contestatorilor de aplicare directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având ca justificare îndeplinirea obligaţiei de motivare a hotărârii.
Faţă de considerentele expuse, contestaţia în anulare de faţă va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii U.I. şi U.F. împotriva deciziei nr. 544 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1511/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1520/2015. Civil → |
|---|
