ICCJ. Decizia nr. 1511/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1511/2015
Dosar nr. 1279/118/2011
Şedinţa publică din 04 iunie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 26 ianuarie 2011, reclamanta SC N.T. SRL. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, pentru a se dispune anularea parţială a hotărârii nr. 1 din 09 septembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită la nivelul comunei C. şi stabilirea în mod corect a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, la valoarea de 350.000 RON.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1 ha, situat în extravilanul comunei C., jud. Constanţa, parcela A316/4, pentru care i s-a stabilit, prin hotărârea nr. 1 din 09 septembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită în baza art. 6 din Legea nr. 198/2004, o despăgubire de numai 6500 RON, respectiv de 3,72 RON mp, pentru terenul expropriat în suprafaţă de 1747 mp. Această valoarea este apreciată ca fiind cu mult inferioară preţului stabilit în mod obişnuit pentru terenurile de acelaşi fel din zonă, respectiv de 25 RON/mp.
Prin sentinţa civilă nr. 6798 din 19 decembrie 2012, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
În considerentele acestei sentinţe instanţa de fond a reţinut că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, la data de 24 octombrie 2012, experţii au stabilit valoarea de 8 RON/mp ca fiind valoarea de piaţă, dar a conchis că o creştere a valorii terenului este o consecinţă a devalorizării monetare, iar nu a unei evoluţii ascendente pe piaţa imobiliară, motiv pentru care a stabilit că valoarea terenului stabilită prin hotărârea de expropriere este corectă, cererea reclamanţilor fiind apreciată ca neîntemeiată.
Instanţa a înlăturat, ca neconcludent, şi argumentul privind potenţialul eolian al terenului expropriat, reţinând, din raportul de expertiză, că, pe parcela A316/4 rămasă în posesia reclamantei se poate monta o centrală eoliană şi nu se impune acordarea de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC N.T. SRL, solicitând admiterea apelului, anularea parţială a hotărârii nr. 1 din 09 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, acordarea unor despăgubiri de 500.000 RON pentru terenul expropriat şi acordarea prejudiciului pentru imposibilitatea de a exploata în continuare potenţialul eolian al terenului expropriat.
În apel, a fost suplimentată proba cu înscrisuri, iar la solicitarea apelantei reclamante a fost încuviinţată proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor ce ar fi putut fi încasate de către proprietarul terenului, conform contractului de închiriere, din exploatarea unei centrale eoliene.
Prin decizia civilă nr. 81 C din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte contestaţia, a anulat în parte hotărârea nr. 1 din 9 septembrie 2010 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localităţii C., jud. Constanţa şi a obligat expropriatorul la plata sumei de 13.976 RON reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în contestaţia formulată, societatea expropriată a susţinut, pe de o parte, că despăgubirea reprezentând valoarea reală a terenului expropriat nu a fost în mod just şi echitabil determinată de către expropriator, în raport cu despăgubirile de 25 RON/mp, acordate de către expropriator pentru terenuri din aceeaşi categorie de folosinţă, aflate pe traseul Autostrăzii Cernavodă-Constanţa, iar pe de altă parte, că nu s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat proprietarului, prejudiciul rezultat din lipsirea proprietarului de beneficiile pe care le-ar fi obţinut ca urmare a amplasării pe teren şi a exploatării unor centrale eoliene.
Sub aspectul valorii terenului expropriat, experţii care au efectuat expertiza în faţa primei instanţe au stabilit, în unanimitate, că metoda de determinare a valorii imobilului este ”metoda comparaţiei”, pentru grila de comparaţie fiind utilizate ofertele de preţuri de pe piaţa imobiliară a terenurilor agricole extravilane de pe raza localităţii C., aceeaşi localitate în care este situat şi imobilul expropriat, publicate în ianuarie 2012, decembrie 2011 şi august 2011; expertiza a ales comparabila având numărul cel mai mic de corecţii, respectiv comparabila 1, la care s-a aplicat un indice de corecţie de -15% pentru negociere.
Valoarea imobilului expropriat, stabilită astfel în unanimitate de către membrii comisiei de expertiză, nu a fost contestată de către reclamantă, care a obiectat numai asupra concluziei experţilor potrivit căreia pe parcela expropriată se poate monta o centrală eoliană şi că, din acest motiv, nu se impune acordarea de despăgubiri pentru limitarea potenţialului eolian al terenului.
Cu privire la această valoare a avut obiecţiuni numai pârâtul, care a susţinut că, în concordanţă cu decizia civilă nr. 5881 din 08 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru determinarea preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele din aceeaşi localitate, expertiza trebuia să se raporteze la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 mai 2008 de BNP M.M., prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei ulterior expropriate.
Cu privire la aspect, Cutea a reţinut că respingerea de către instanţa de fond a acestei obiecţiuni, chiar dacă s-a făcut cu o altă motivare, este justă, în condiţiile în care contractul invocat de către pârât drept comparabilă pe care ar fi trebuit să o aibă în vedere comisia de experţi a fost încheiat mult anterior datei la care s-a realizat exproprierea, perioadă în care valorile de tranzacţionare ale imobilelor au cunoscut în mod cert o fluctuaţie, preţul din contractul încheiat în anul 2008 neputând fi utilizat în cadrul metodei comparaţiei.
Curtea a apreciat că înlăturarea de către prima instanţă a concluziilor expertizei realizate la fond este greşită, critica din apel fiind întemeiată sub acest aspect, pentru că rezultatul la care comisia de experţi a ajuns, în unanimitate, este obţinut ca urmare a aplicării unei metode de determinare a preţului de tranzacţionare prevăzută în standardele internaţionale de evaluare, iar nu rezultatul aplicării unui indice de devalorizare, cum în mod nejustificat a considerat tribunalul.
Reţinând şi împrejurarea că în apel reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe care să determine preţul de vânzare al imobilului expropriat în raport de alte elemente de comparaţie (contracte de vânzare cumpărare, relaţii de la Camera Notarilor), iar expertiza administrată la instanţa de fond a stabilit preţul despăgubirii pentru imobilul expropriat pe baza unei metode recomandate de standardele internaţionale de evaluare, utilizând ca elemente de comparaţie oferte de preţ pentru imobile din aceeaşi localitate cu terenul expropriat şi având caracteristici similare (teren extravilan cu acces la apă şi curent electric), instanţa de apel a apreciat că valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuată la instanţa de fond este valoarea reală de piaţă a terenului la data exproprierii, sens în care a stabilit că despăgubirea datorată reclamantei pentru terenul expropriat este de 13.976 RON.
În ce priveşte cea de a doua componentă a despăgubirii, respectiv prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere, Curtea de apel a reţinut că susţinerile reclamantei nu sunt întemeiate.
Curtea a interpretat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că, pentru a se acorda o astfel de despăgubire, este necesar ca prejudiciul suportat de persoana expropriată să fie rezultatul direct al exproprierii şi să fie cert şi determinabil.
În speţă, apelanta reclamantă susţine că prejudiciul cauzat prin exproprierea suprafeţei de teren de 1747 mp, din parcela A316/4, constă în aceea că, după expropriere, nu mai pot fi amplasate pe această parcelă două centrale eoliene, prevăzute a fi amplasate conform certificatului de urbanism din 19 martie 2010, şi că, în acest fel, nu mai poate încasa fructele civile datorate potrivit contractului de închiriere din 12 ianuarie 2010 încheiat cu SC S.P. SRL, calculate potrivit art. 13 din contract în raport de producţia anuală a centralelor amplasate pe terenurile închiriate de către reclamantă.
Din examinarea înscrisurilor depuse de către reclamantă în dovedirea cererii de acordare de despăgubiri, Curtea a constatat însă că prejudiciul astfel solicitat de către reclamantă nu este unul cert şi nu poate fi acordat.
Astfel, deşi din contractul de închiriere din 12 ianuarie 2010, depus la dosarul de fond, rezultă că reclamanta a închiriat către SC S.P. SRL, printre alte terenuri, şi parcela A 316/4, tarla 61, teren extravilan situat în comuna C., pentru ca locatarul să construiască şi să exploateze un parc eolian, preţul contractului de locaţiune fiind stabilit în raport de elemente raportate la producţia anuală a centralelor amplasate pe terenurile respective, iar din certificatul de urbanism din 19 martie 2010 eliberat de Primăria comunei C. şi planul de situaţie aferent acestui certificat rezultă că s-a urmărit amplasarea a două centrale eoliene pe parcela A 316/4, nefinalizarea proiectului de realizare a centralelor eoliene nu s-a datorat exproprierii unei părţi a acestei parcele, astfel cum susţine reclamanta, ci altor motive care nu au nici o legătură de cauzalitate cu măsura exproprierii. Curte a reţinut, în acest context că, după obţinerea certificatului de urbanism din 19 martie 2010 de către locatarul SC S.P. SRL pentru construire de noi capacităţi de producere energie electrică, respectiv centrale eoliene ce urmau a fi amplasate pe parcelele menţionate în acest certificat, beneficiarului certificatului nu a mai procedat la obţinerea autorizaţiei de construcţie, formalitate obligatorie pentru realizarea efectivă a lucrării, autorizaţie care nu a mai fost solicitată pentru nici una dintre cele 5 centrale, indiferent pe care dintre terenuri urmau să fie realizate aceste centrale.
În lipsa unor dovezi care să ateste că SC S.P. SRL a solicitat sau chiar a obţinut autorizaţie de construcţie pentru celelalte centrale eoliene menţionate în certificatul de urbanism şi în planul de amplasament, centrale care urmau a fi amplasate pe terenuri neafectate de procedura exproprierii, nu se poate susţine că măsura exproprierii a fost cauza directă care a avut ca efect neamplasarea a două centrale eoliene pe parcela supusă exproprierii, astfel încât să se poată considera că prin expropriere reclamantei i-a fost produs prejudiciul reclamat. De aceea, reţinând că între prejudiciul constând în neamplasarea centralelor eoliene pe parcela expropriată parţial şi măsura exproprierii nu există o legătură de cauzalitate, iar nerealizarea parcului eolian s-ar datora expropriatorului, Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru această componentă, prejudiciul astfel reclamat nefiind cert, ci unul speculativ, nedovedit.
Împotriva deciziei nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta SC N.T. SRL şi pârâtul Statul Român, prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine, prin C.N.A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Constanţa.
Recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile legale aplicabile autorizaţiilor de construire şi reglementările privitoare la distanţele acestor construcţii (parcuri eoliene) faţă de autostrăzi.
Recurenta susţine că certificatul de urbanism din 19 martie 2012 a fost emis în mod unitar, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire pentru 5 centrale eoliene, ce urmau a fi amplasate pe mai multe terenuri, dintre care 2 pe terenul expropriat.
Prin Ordinul nr. 4/2007, astfel cum a fost modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 49/2007, s-a stabilit distanţa de siguranţa pentru amplasarea centralelor eoliene faţă de obiectivele de tipul drumurilor, la momentul obţinerii certificatului de urbanism, contractantul a depus planul de situaţie cu privire la terenurile pe care urmau a se realiza obiectivele de investiţii eoliene, inclusiv în ceea ce priveşte terenul contractat de la societatea reclamantă. Ulterior, prin hotărârea nr. 1/2009, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea terenului în litigiu, astfel că SC S.P. SRL nu a mai fost în măsura să obțină autorizaţia de construire, motivat de faptul că proiectul care a stat la baza obţinerii certificatului de urbanism era unitar şi viza obţinerea autorizaţiei de construire în ansamblu, respectiv pentru toate terenurile menţionate în cuprinsul certificatului de urbanism şi pentru toate cele 5 centrale eoliene.
Recurenta consideră că, în realitate, însăși măsura exproprierii a dus la imposibilitatea realizării obiectivului de investiţii, deoarece proiectul propus avizării viza ansamblul centralelor eoliene, iar nu amplasarea disparată a acestora doar pe o parte a terenurilor.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel trebuia să se raporteze la contractul de închiriere şi la încetarea acestuia ca urmare a exproprierii, ca o componenta a beneficiului nerealizat şi, în ceea ce priveşte condiţia legăturii de cauzalitate, între faptul exproprierii şi prejudiciul încercat, iar nu numai la neobținerea de către contractant a autorizaţiei de construire, care nu s-a mai putut obţine tocmai datorită exproprierii.
În atare situaţie, recurenta reclamantă consideră că decizia pronunţată de către instanţa de apel este nelegală, fiind pronunţată ca urmare a unei aprecieri incorecte a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi a dreptului comun referitor la condiţiile prejudiciului.
Recurentul pârât invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru terenul expropriat.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greşit instanţa de apel a validat raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, deşi nu rezultă că experţii au ţinut seama de preţul cu care se vindeau, în mod obişnuit, terenurile de acelaşi fel, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială (metoda de evaluare folosită fiind aceea a comparaţiei pornind de la analiza preţurilor din publicaţii de pe internet, iar nu a preţurilor din tranzacţiile încheiate în zonă).
De asemenea, expertiza efectuată în faţa instanţei de fond şi însușită de instanţa de apel nu este însoțită de niciun document care să ateste rezultatul negativ al verificărilor pe care experţii aveau obligaţia să le facă în vederea identificării tranzacţiilor încheiate în zonă, tranzacţii în funcţie de care trebuiau să efectueze expertiza. Numai în măsura în care informaţiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zona, experţii puteau apela la alte comparabile decât preţul de vânzare în vederea determinării despăgubirilor aferente exproprierii.
Deşi instanţa de fond a încuviinţat ca evaluarea terenului expropriat să fie efectuată la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, în momentul efectuării expertizei, experţii s-au raportat la oferte de preţuri de pe piaţa imobiliară a terenurilor agricole extravilane de pe raza localităţii C., publicate în ianuarie 2012, decembrie 2011 şi august 2011, experţii alegând drept substituent comparabila 1, respectiv, o oferta din ianuarie 2012, la care au aplicat un indice de corecţie de 15% pentru negociere. Astfel că, un alt aspect pe care instanţa de apel trebuia să-l sesizeze viza faptul că ofertele utilizate sunt ulterioare emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, evaluarea nefiind realizată conform celor dispuse de instanţa de fond.
Chiar dacă reclamanta nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacţii efective, instanţa de apel, în baza rolului său activ, putea să dispună o asemenea măsură şi nu trebuia să valideze un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispoziţiilor imperative în materia exproprierii.
Recurenta consideră că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate în vederea stabilirii valorii reale a imobilului expropriat, cu respectarea stricta a cerinţelor imperative ale art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994, având totodată în vedere şi Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a statuat că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate pentru bunul expropriat, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.
În speţă, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul dreptului de proprietate a operat de drept la data consemnării despăgubirii, respectiv la data de 09 noiembrie 2010, fapt atestat de recipisa de consemnare din 09 noiembrie 2010, din care reiese faptul că expropriatorul a consemnat pe seama şi la dispoziţia SC N.T. SRL suma de 6.500 RON cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010.
Recurentul pârât mai menţionează că, la nivelul localităţii C., s-au înregistrat tranzacţii cu terenuri agricole situate în extravilanul localităţii, fapt atestat de adresa din 06 august 2013 emisă de Primăria comunei C., în care sunt evidenţiate tranzacţiile cu astfel de terenuri transcrise şi înregistrate fiscal din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentei reclamante, potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale aplicabile autorizaţiilor de construire şi reglementările privitoare la distanţele parcurilor eoliene faţă de autostrăzi este vădit nefondată.
Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe anumite prevederi legale care să reglementeze distanţa construcţiilor faţă de autostrăzi şi, ca atare, în speţă, nu au fost aplicate asemenea reglementări, situaţie în care nu s-a pus problema unei interpretări a acestora.
Ceea ce a reţinut instanţa de apel, în analiza raportului de cauzalitate între faptul exproprierii şi pretinsul prejudiciu, a fost împrejurarea că beneficiarul certificatului de urbanism nu a mai solicitat emiterea autorizaţiilor de construire pentru niciuna dintre centralele eoliene ce urmau a fi amplasate în zonă (nici pentru cele care nu afectau terenul expropriat), fapt ce a condus instanţa la concluzia că finalizarea proiectului nu a fost împiedicată în mod direct de exproprierea terenului în litigiu.
Împrejurarea că, prin ordin emis de A.N.R.E., s-a stabilit distanţa de siguranţa pentru amplasarea centralelor eoliene faţă de obiectivele de tipul drumurilor, nu poate sta la baza concluziei ce s-ar subînţelege din argumentarea recurentei reclamante, în sensul că nerespectarea acestei distanţe de siguranţă, determinată de amplasarea în zonă a autostrăzii, ar fi cauza neobţinerii autorizaţiei de construire. De asemenea, nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia autorizaţia nu a fost emisă deoarece proiectul care a stat la baza obţinerii certificatului de urbanism era unitar şi viza obţinerea autorizaţiei de construire în ansamblu, pentru toate cele 5 centrale eoliene. Aceste susţineri sunt simple speculaţii, în condiţiile în care nu se face dovada că persoana interesată ar fi solicitat eliberarea autorizaţiilor necesare, iar autorităţile nu le-ar fi emis tocmai pe motivul existenţei autostrăzii.
Încetarea contractului încheiat între reclamantă şi dezvoltator, contract având ca obiect dreptul de folosinţă pentru terenul expropriat, nu a determinat un prejudiciu actual şi cert în patrimoniul reclamantei, deoarece, până la momentul exproprierii, centrala eoliană nu a fost instalată, neexistând autorizaţie de construire, iar în lipsa dovezii clare că finalizarea proiectului a fost împiedicată de faptul exproprierii, şi nu de alţi factori ce ţin de proiect sau de atitudinea beneficiatului acestuia, răspunderea civilă a expropriatorului pentru pretinsul prejudiciu (constând în cota de 2% din producţia anuală a unei centrale amplasate pe teren) nu poate fi angajată.
Ca atare, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect inexistenţa raportului de cauzalitate între faptul exproprierii şi pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă, astfel încât motivul de recurs invocat nu este întemeiat.
În recursul pârâtului se susţine încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece experţii nu au ţinut seama de preţul cu care se vindeau, în mod obişnuit, terenurile de acelaşi fel, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, ci au folosit preţurile din publicaţii de pe internet, fără a face verificări cu privire la tranzacţiile încheiate în zonă. Se mai susţine de către acelaşi recurent că experţii care au întocmit raportul de expertiză la prima instanţă nu au respectat obiectivele stabilite, deoarece evaluarea terenului expropriat nu s-a făcut în raport cu data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, aşa cum dispusese instanţa de fond.
Aceste critici, care vizează raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, nu pot fi valorificate de către pârât direct în recurs, în condiţiile în care acesta avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni la expertiză, în cadrul cărora să sesizeze instanţei de fond existenţa acestor deficienţe.
În faţa primei instanţe, singura obiecţie a pârâtului, referitoare la raportul de expertiză a fost aceea că experţii ar fi trebuit să se raporteze la contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 mai 2008, contract prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ulterior expropriat.
Această obiecţie a fost înlăturată de prima instanţă, iar instanţa de apel a analizat justeţea acestei măsuri, reţinând, în considerentele deciziei recurate, că actul de vânzare menţionat nu putea fi luat în considerare de experţi, deoarece a fost încheiat mult anterior datei la care s-a realizat exproprierea.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul pârât aduce obiecţiuni suplimentare, criticând modul în care a fost întocmită expertiza şi concluziile acesteia. Or, aspectele invocate nu pot fi lămurite în cadrul procesual oferit de calea de atac extraordinară a recursului, deoarece o analiză a raportului de expertiză în sensul solicitat de pârât depăşeşte limitele controlului de legalitate permis de art. 309 C. proc. civ.
Recurentul pârât mai susţine, în motivarea recursului, că instanţa de apel nu a avut rol activ, deoarece, chiar dacă reclamanta nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacţii efective, instanţa de apel putea să dispună o asemenea măsură.
Nici această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care pârâtul însuşi, în calitate de parte în proces, avea posibilitatea să formuleze în faţa primei instanţe, iar apoi, în faţa instanţei de apel, cererile de probaţiune pe care le aprecia necesare pentru lămurirea situaţiei de fapt. Împrejurarea că niciuna dintre părţi nu a solicitat în apel completarea expertizei de la fond sau o nouă expertiză pe aspectul valorii terenului expropriat (deşi obiectul apelului declarat de reclamată viza inclusiv această valoare, situaţie în care pârâtul avea interesul să-şi organizeze strategia de apărare prin contestarea probei cu expertiza administrată la instanţa de fond) conduce la concluzia că părţile au acceptat faptul că proba a fost administrată cu respectarea dispoziţiilor legale şi a obiectivelor stabilite de instanţă.
Aceleaşi concluzii sunt valabile şi în privinţa susţinerii recurentului pârât referitoare la omisiunea administrării de probe cu privire la tranzacţii imobiliare cu terenuri din zona terenului expropriat. Şi în acest caz, pârâtul avea posibilitatea să facă demersuri şi să identifice eventuale tranzacţii imobiliare, în scopul dovedirii unei alte valori a imobilului expropriat, mai redusă decât cea stabilită prin raportul de expertiză.
De altfel, omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii nu poate constitui motiv de recurs, aşa cum prevede în mod expres art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Este adevărat că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a statuat că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate pentru bunul expropriat, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. Însă, această decizie este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, aşa cum prevede art. 147 alin. (4) din Constituţie, neputând afecta hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituţionalitate, aşa cum este cazul deciziei civile recurate în prezenta cauză.
În plus, se constată că, instanţa de apel a reţinut că evaluarea făcută de experţi s-a raportat la momentul emiterii hotărârii de acordare a despăgubirilor, moment care este foarte apropiat de cel al transferului dreptului de proprietate, această soluţie fiind în acord cu decizia Curţii Constituţionale, anterior menţionată. Faptul că niciuna dintre datele menţionate în ofertele de vânzare, ce au constitui elemente de comparaţie în determinarea valorii, nu coincide cu data transferului dreptului de proprietate, nu poate conduce la excluderea acestora din analiza experţilor, putând fi acceptate elemente de comparaţie cu date apropiate celei de referinţă. În acest sens, instanţa de apel a reţinut, în motivarea deciziei recurate, că rezultatul la care comisia de experţi a ajuns în unanimitate se bazează pe aplicarea unei metode de determinare a preţului de tranzacţionare prevăzut de standardele internaţionale de evaluare, pornind de la valoarea uneia dintre comparabilele examinate de experţi, dar care a suferit o serie de corecţii, iar valoarea astfel rezultată reprezintă preţul de piaţă real al terenului expropriat.
Recurentul pârât mai menţionează în finalul memoriului de recurs că, la nivelul localităţii C., s-au înregistrat tranzacţii cu terenuri agricole situate în extravilanul localităţii, fapt atestat de adresa din 06 august 2013 emisă de Primăria comunei C., în care sunt evidenţiate tranzacţiile cu astfel de terenuri transcrise şi înregistrate fiscal din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012. Înalta Curte nu poate analiza în recurs această probă, întrucât s-ar ajunge la verificarea situaţiei de fapt sub aspectul valorii terenului expropriat, ceea ce este în afara limitelor judecăţii în această fază procesuală. O astfel de probă ar fi trebuit valorificată în faţa instanţelor de fond, în sensul de a fi avută în vedere de experţi la întocmirea raportului de expertiză, sau la elaborarea răspunsului la obiecţiuni. Pârâtul nu a invocat, nici cu ocazia formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă şi nici în apel, că există tranzacţii imobiliare relevante, care ar influenţa modul de calcul al despăgubirii pentru terenul expropriat. În acest context, proba cu expertiza efectuată la fond, probă ce a rămas câştigată cauzei, a fost în mod corect avută în vedere de instanţa de apel, în soluţionarea criticii apelantei reclamante, referitoare la soluţia dată de prima instanţa în ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile a fost respinse ca, nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC N.T. SRL şi de pârâtul Statul Român prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine prin C.N.A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1509/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1512/2015. Civil → |
|---|
