ICCJ. Decizia nr. 155/2015. Civil. Acţiune în concurenţa neloială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 155/2015
Dosar nr. 46477/3/2011
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC A.S.M. SRL a chemat în judecată pârâtele SC C.M.S. SRL şi V. (C.) E.T., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la încetarea oricăror acte sau fapte de concurenţă neloială săvârşite de către acestea împotriva reclamantei, obligarea în solidar a pârâtelor la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin actele şi faptele de concurenţă neloială, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 256 din 28 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţiile invocate de pârâte ca neîntemeiate, a admis cererea precizată şi a obligat pârâţii la încetarea oricăror acte sau fapte de concurenta neloială săvârşite de către aceştia împotriva reclamantei, obligând totodată pârâţii la plata către reclamanta a sumei de 50.609,55 lei reprezentând prejudiciu şi a sumei de 7.623,19 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut:
Faţă de excepţia prematurităţii formulării cererii invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că, deşi procedura prealabilă a concilierii directe nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., aceasta nu a produs o vătămare pârâtei. Astfel, tribunalul a considerat că nerespectarea unora din prevederile art. 7201 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei V.E.T., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că pârâta V.E.T. are calitate procesuală pasivă, având în vedere că aceasta a acţionat în calitatea sa de salariată a pârâtei C.M.S. SRL.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiată, constatând că societatea reclamantă a introdus în termen acţiunea, respectiv, în luna iunie 2011, pârâta V.E.T. plecând de la firma reclamantă prin demisie în luna februarie 2010, pierderile financiare suferite de societatea reclamantă începând să fie resimţite în semestrul II al anului 2010.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâta V. (C.) E.T. a săvârşit fapte de dezinformare a partenerilor de afaceri ai SC A.S.M. SRL în scopul inducerii în eroare asupra situaţiei juridice a reclamantei prin răspândirea de informaţii eronate la adresa acesteia, urmărind obţinerea de foloase materiale în interesul sau propriu şi al societăţii pârâte prin cooptarea clienţilor reclamantei în cadrul societăţii SC C.M.S. SRL a cărei angajată este, pârâta V. (C.) E.T. făcând numeroase demersuri pentru a comunica clienţilor reclamantei că aceasta şi-a schimbat denumirea din SC A.S.M. SRL în SC C.M.S. S.R.L., propunând clienţilor acesteia încheierea unor noi contracte de prestări servicii de medicina muncii, fapt dovedit prin lipsa în mod generalizat din partea clienţilor reclamantei a unor notificări sau adrese prin care aceştia ar fi înţeles să renunţe la serviciile reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele, solicitând desfiinţarea ei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Au fost apreciate întemeiate susţinerile apelantei referitoare la lipsa unei motivări detaliate şi concrete a hotărârii de fond, însă, această situaţie nu atrage nulitatea sentinţei câtă vreme instanţa de apel poate înlătura vătămarea suplinind ea însăşi această motivare, constatând că, astfel cum se va arăta mai jos, prin raportare la probele administrate, soluţia instanţei de fond a fost corectă.
Având în vedere descrierea faptei imputate pârâtelor, indicarea actului normativ invocat, faptul că prima instanţă nu a stabilit textul aplicabil, precum şi susţinerile pârâtei în apel, Curtea a reţinut incidenţa în cauză a art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea 11/1991, republicată, în forma în vigoare la data producerii faptelor afirmate, potrivit căruia "constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: (...) g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant", coroborat cu art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare."
Referitor la situaţia de fapt, din probele administrate în faţa instanţei de fond a rezultat că pârâta V.E.T. a fost angajata reclamantei SC A.S.M. SRL în funcţia de economist începând cu 19 noiembrie 2007, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti la data de 6 noiembrie 2007, iar raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin demisia pârâtei, începând cu 19 februarie 2010, astfel cum a solicitat angajata prin cererea de demisie de care societatea angajatoare a luat act prin Decizia nr. 9 din 01 martie 2010 .
De asemenea, din raportul de expertiză contabilă administrat în faţa instanţei de fond a rezultat că, începând cu luna noiembrie 2009, un număr semnificativ de parteneri contractuali ai reclamantei au devenit clienţii societăţii pârâte, cu acelaşi obiect de activitate, respectiv prestarea serviciilor de laborator şi medicina muncii, deşi aveau contracte în derulare cu reclamanta. Astfel cum rezultă din încheierea de la 05 noiembrie 2013, pârâta nu a avut de formulat obiecţiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză.
În plus, din înscrisul administrat ca probă în apel, respectiv Sentinţa civilă nr. 5723 din 01 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, ce cuprinde descrierea situaţiei de fapt expusă în faţa instanţei chiar de V.E.T., ce a avut calitatea de reclamant în dosarul finalizat cu această sentinţă, rezultă că relaţiile dintre reclamantă şi pârâta V. se deterioraseră încă de la sfârşitul anului 2008 - începutul anului 2009, pe fondul unor dispute legate de eliberarea unei copii a carnetului muncă al reclamantei.
Nu în ultimul rând, există o similaritate evidentă între anexele la contractele de prestări servicii medicale ale reclamantei şi pârâtei care nu poate fi explicată doar prin identitatea serviciilor prestate, dat fiind că există identitatea grafică în ceea ce priveşte modalitatea de redactare, respectiv conturarea capătului de tabel şi denumirea rubricilor tabelului, precum şi modalitatea de descriere a serviciilor şi a persoanelor cu privire la care se prestează. Spre exemplu, în ambele tabele figurează, cu majuscule, menţiunea "Şofer neprofesionist", urmată de descrierea, identică, pe rândul următor, cu minuscule şi între paranteze "toate persoanele care conduc maşina firmei în interesul firmei". O asemenea identitate de exprimare şi grafică nu poate fi justificată doar prin similaritatea funcţiilor în cadrul întreprinderilor, câtă vreme există atât sinonime cât şi modalităţi de redactare şi formatare a textului citat, fiind puţin probabil ca formularea şi redactarea identică să fie altceva decât rezultatul unei copieri fidele.
Pe temeiul acestor fapte cunoscute, conform art. 1199 şi 1203 C. civ. se impune instanţei prezumţia simplă în sensul deturnării clientelei de la reclamantă la pârâtă, prin intermediul angajatei care şi-a schimbat locul de muncă.
Astfel, pe de o parte, în speţă fiind vorba despre proba unui fapt juridic, pentru a cărui dovedire este admisibilă proba cu martori, prezumţia simplă este şi ea admisibilă, conform art. 1203 C. civ., iar pe de altă parte faptele dovedite în prezentul dosar au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea, fiind suficiente pentru a întemeia o prezumţie simplă în sensul deturnării clientelei.
Trebuie subliniat că ceea ce se consideră dovedit este deturnarea clientelei, în condiţiile în care textul art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991 sancţionează această faptă, fără a circumstanţa modalităţile concrete în care aceasta se realizează. Prin urmare, este adevărat că reclamanta nu a dovedit integral afirmaţiile sale din cererea de chemare în judecată cu privire la modalitatea concretă în care pârâta V. a determinat migrarea clienţilor, în sensul că pârâta ar fi dezinformat aceşti clienţi, susţinând că societatea reclamantă şi-a schimbat denumirea şi sediul social, însă, faţă de conţinutul legal al faptei sancţionate, pentru a fi incident textul de lege citat nici nu se impunea dovedirea modalităţii concrete în care clientela a fost deturnată.
Prin urmare, s-a reţinut dovedită fapta prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, în mod corect prima instanţă dispunând obligarea pârâtelor la încetarea faptelor de concurenţă neloială.
Cu privire la prejudiciul material invocat de reclamantă, constând în pierderea financiară suferită prin plecarea clienţilor, acesta a fost determinat prin expertiza contabilă la care pârâtele nu au avut de formulat obiecţiuni în faţa instanţei de fond. În aceste condiţii, afirmaţia în sensul că pierderea a fost cauzată de criza financiară, apare ca lipsită de suport probatoriu.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 9 alin. (2) din Lege, potrivit cu care "Dacă fapta prevăzută de această lege a fost săvârşită de un salariat în cursul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei", se va reţine că, sub aspectul răspunderii în solidar a pârâtelor, prima instanţă nu s-a pronunţat, iar intimata-reclamantă nu a declarat apel cu privire la acest aspect, astfel încât el nu ar putea fi analizat de către instanţa de apel, care este ţinută de principiul "tantum devolutum quantum apellatum", consacrat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi al neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac, consacrat de art. 296 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a respins apelul formulat de apelantele-pârâte SC C.M.S. SRL şi V. (C.) E.T. ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în cadrul termenului legal, pârâtele V.E.T. şi C.M.S. SRL, prin cereri de recurs separate, solicitând admiterea admiterea recursurilor, modificarea în tot a hotărârii recurate şi pe fondul cauzei respingerea pretenţiilor reclamantei.
Cererile de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, apreciază necesară o primă precizare în ce priveşte modalitatea formală prin care pârâtele au înţeles să exercite calea de atac a recursului, respectiv prin formularea a două cereri de recurs, care însă prezintă un conţinut identic.
În consecinţă, atât prezentarea, în sinteză, a motivelor de recurs cât şi analiza acestora, urmează a fi efectuată prin considerente comune.
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentele susţin că instanţa a acordat apelantei-reclamante mai mult decât a cerut. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit în perioada în care pârâta V.E.T. a fost angajata societăţii, respectiv toamna anului 2009 - februarie 2010.
Din considerentele hotărârii a rezultat că instanţa de apel a confundat prejudiciul cu pierderea suferită, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au susţinut că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că neîndeplinirea procedurii constituie un fine de neprimire al cererii.
Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deşi s-a reţinut de către instanţa de apel lipsa unei motivări detaliate şi concrete a hotărârii, instanţa a pronunţat hotărârea fără a examina în mod real probele aflate la dosarul cauzei.
Recurentele-pârâte susţin că judecata la fond s-a efectuat fără examinarea probelor de la dosarul cauzei, ceea ce atrăgea incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
În continuare, recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a procedat la încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată, schimbând astfel temeiul juridic al acţiunii.
O altă critică a recurentelor este reprezentată de faptul că instanţa de apel a menţinut soluţia de admitere a acţiunii pronunţată de prima instanţă, în lipsa probelor care să dovedească vinovăţia pârâtelor, bazându-se numai pe prezumţii.
Se mai critică şi faptul că instanţa de apel a respins proba cu înscrisuri depusă la dosarul cauzei de recurentă, interpretând eronat dispoziţiile art. 172 - 176 C. proc. civ.
O ultimă critică adusă de către recurente deciziei atacată priveşte faptul că instanţa nu aplică prevederile legale în mod egal pentru ambele părţi, deşi instanţa admite că reclamanta nu a dovedit modalitatea în care pârâta a săvârşit faptele.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată următoarele:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează ipoteza în care instanţa de apel a admis apelul şi, rejudecând cauza, fie nu s-a pronunţat asupra unuia din capetele de cerere, fie a acordat mai mult decât a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Susţinerile făcute de recurente în cuprinsul primului motiv de recurs nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care, reprezentând o concretizare a principiului procedural al disponibilităţii, presupune ca instanţa a cărei hotărâre este recurată să se fi pronunţat asupra cererilor introductive cu care a fost învestită prima instanţă.
Cazul de casare menţionat vizează ipoteza în care instanţa de apel a admis apelul şi, rejudecând cauza, fie a acordat mai mult decât ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată (plus petita), fie nu s-a pronunţat asupra unuia dintre capetele de cerere (minus petita).
În speţă, Curtea de apel a respins apelul şi a menţinut soluţia prin care Tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamantă, decizia instanţei de apel nefiind susceptibilă de a fi criticată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, nepronunţându-se pe fondul cererii, nu a acordat nici mai mult, nici mai puţin "decât ce s-a cerut" prin cererea introductivă.
În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., coroborat cu art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că ambele instanţe au considerat în mod greşit că neîndeplinirea procedurii prealabile nu constituie un motiv de respingere a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat, "omisso medio", întrucât în faza apelului nu au fost invocate aceste critici de nelegalitate, ele intrând în puterea lucrului judecat. În speţă, considerentele de fapt şi de drept pentru care prima instanţă a respins excepţia prematurităţii formulării acţiunii nu au fost contestate de către pârâte prin motivele de apel, astfel că Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate direct în recurs nu mai pot fi supuse analizei instanţei de control judiciar.
Dacă s-ar trece peste aceste considerente este de necontestat faptul că dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, însă, termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt doar recomandate de menţionatul text legal, nereprezentând condiţii cerute imperios de lege, astfel că pretinsa nerespectare a unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai în situaţia în care partea dovedeşte o vătămare concretă, împrejurare ce nu se regăseşte în pricina de faţă.
Este neîntemeiată critica recurentelor-pârâte în sensul că decizia nu ar fi motivată, din lecturarea considerentelor acestei decizii, rezultă cu claritate că aceasta este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi fără să existe contradicţii între considerente.
Astfel, instanţa de apel a reţinut ca fiind corect stabilită aceeaşi situaţie de fapt, care a condus la aceeaşi soluţie, complinind numai lipsa motivării detaliate şi concrete, situaţie care nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., în ceea ce priveşte desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
În ce priveşte critica recurentelor prin care s-a susţinut schimbarea de către instanţa de apel a temeiului juridic al acţiunii, Înalta Curte în continuarea celor prezentate, arată că dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă, pe de o parte, la motivarea în fapt şi în drept a hotărârii. De asemenea, aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 129 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa trebuie să dea dovadă de rol activ pentru aflarea adevărului. În concret, instanţa de apel a constatat că deşi prin cererea de chemare în judecată a fost descrisă situaţia de fapt, fiind indicat şi actul normativ invocat, faptul că prima instanţă nu a stabilit textul aplicabil constituie o încălcare a dispoziţiilor sus evocate, care consacră rolul activ al instanţei. În raport de aceste prevederi, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.
Critica referitoare la respingerea probei cu înscrisuri solicitată în cadrul judecăţii în apel, precum şi lipsa de suport probator a hotărârii atacate este nefondată. În recurs nu este posibilă cenzurarea hotărârii recurate sub aspectul temeiniciei ori netemeiniciei sale, instanţa de recurs putând cenzura hotărârea recurată strict şi exclusiv asupra legalităţii ori nelegalităţii sale.
Pe cale de consecinţă, în privinţa tuturor acelor motive de recurs, prin care se critică decizia atacată sub aspectul netemeiniciei sale - trimiteri la probele cu înscrisuri, Înalta Curte reţine că nu pot face obiectul instanţei de control judiciar în această etapă procesuală.
Critica recurentelor pârâte privind aplicarea prevederilor legale în ce priveşte sarcina probei nu subzistă.
Astfel, reclamantul fiind cel care afirmă o pretenţie în justiţie, sarcina probei revine în principal acestuia. În procesul civil sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, iar determinarea puterii probante a fiecărei probe este atributul suveran al instanţelor devolutive.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea formulată de intimata SC A.S.M. SRL privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, constatând că acestea au fost în mod legal dovedite cu documente justificative.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile pârâtelor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC C.M.S. SRL şi V. (C.) E.T. împotriva Deciziei civile nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurentele SC C.M.S. SRL şi V. (C.) E.T. la plata sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A.S.M. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 16/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 154/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
