ICCJ. Decizia nr. 1800/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1800/2015
Dosar nr. 1797/280/2007*
Şedinţa publică din 16 septembrie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:
În fond, după declinare de competenţă a cauzei, prin Sentinţa civilă nr. 75 din data de 4 martie 2014, Tribunalul Argeş, a respins acţiunea formulată de către reclamanţii I.E. şi M.G. precum şi cererea pârâtelor T. şi P. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanţii I.E. şi I.G. au solicitat acordarea sumei de 2.100.000 euro, despăgubiri materiale şi morale, pentru faptul că sunt terorizaţi de către pârâţi, fiind purtaţi prin instanţele de judecată timp de peste 20 de ani pentru recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra unui teren situat pe raza comunei Bascov şi pe care pârâţii l-au contestat.
Au invocat faptul că, prin Sentinţele civile 3673 din 7 octombrie 2011 irevocabilă (dosar 1797/280/2007), pronunţată de Judecătoria Călăraşi, şi 9718 din 17 octombrie 2011, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Piteşti, li s-a recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate, astfel că pârâţii sunt răspunzători pentru declanşarea şi agravarea unor afecţiuni psihice şi fizice ale reclamanţilor, dar şi pentru sumele reprezentând onorarii avocaţiale, deplasări la instanţe, medicamente etc. pe care au fost nevoiţi să le achite.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 998 C. civ.
S-a reţinut că în speţă, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, ce se deduc în sensul textului de lege invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.
Înscrisurile care au fost anexate la dosar de către reclamanţi fac, într-adevăr, dovada unor acţiuni intentate pe rolul instanţelor de judecată, a unor plângeri penale formulate împotriva pârâţilor din prezenta cauză, a unor memorii adresate instituţiilor statului, însă, pe lângă faptul că au fost generate chiar de către reclamanţi, au primit soluţii nefavorabile pentru aceştia. De altfel, în cauzele penale înregistrate la iniţiativa lor, organele de urmărire penală, a căror soluţie a fost supusă cenzurii instanţelor de judecată, au statuat în mod cert că nu există vinovăţie din partea pârâţilor, persoane fizice. Or, potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecată în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei, persoana făptuitorului şi vinovăţia acestuia.
Pe de altă parte, la dosar nu există niciun indiciu al vreunei aşa zise presiuni exercitate asupra reclamanţilor din partea pârâţilor din care să rezulte vreo „încercare" de „ a le fura" terenul deţinut în proprietate, în contextul în care ambele categorii de părţi au uzat de liberul acces la justiţie. De asemenea, nu s-a făcut dovada că afecţiunile medicale de care suferă reclamanţii s-ar fi datorat acţiunilor sau inacţiunilor pârâţilor.
De altfel, şi după momentul 2011, al pronunţării Sentinţelor civile nr. 3673 şi 9718, nu s-a făcut dovada vreunei fapte ilicite din partea pârâţilor. În legătură cu acest aspect, instanţa a analizat Procesul-verbal din 23 septembrie 2013, încheiat cu ocazia executării silite a Sentinţei nr. 9718, din care rezultă că au fost îndeplinite obligaţiile stabilite de către instanţă, nerezultând vreo opoziţie din partea reprezentanţilor Primăriei Bascov, unii dintre ei pârâţi, în speţa de faţă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii I.E. şi I.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de apel s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a indicat într-o manieră formală argumentele ce au condus greşit la respingerea acţiunii, fără a face trimitere la fiecare probă administrată şi totodată dând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ., aplicabil în materia răspunderii civile delictuale.
Prin Decizia civilă nr. 1060 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă au fost respinse tardive apelurile declarate de reclamanţii I.E. şi I.G., împotriva Sentinţei civile nr. 75 din data de 4 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 1797/280/2007*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi T.A., P.C., domiciliată în Bucureşti, GG, sector 1, S.GH., L.A., D.E., I.S. şi Comisia Locală de Fond Funciar Bascov.
Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimaţilor T.A. şi P.C. 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că, în şedinţa publică din 6 noiembrie 2014, Curtea a pus în discuţie excepţia de tardivitate a apelului declarat de reclamanţii I.E. şi I.G. împotriva Sentinţei civile nr. 75 din data de 4 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 1797/280/2007*.
În pronunţarea deciziei, cu titlu prealabil a avut în vedere, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii apelurilor, că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă "dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", respectiv 15 februarie 2013.
Astfel, instanţa de apel a considerat aplicarea vechilor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, nefiind aplicabile dispoziţiile Noului cod de procedură civilă, întrucât procesul civil a început anterior acestei date, respectiv la data introducerii cererii de chemare în judecată, 12 februarie 2007.
În atare situaţie, Curtea a concluzionat că, precizarea acţiunii la o dată ulterioară, respectiv 20 iunie 2013, sub aspectul valorii obiectului cererii, nu poate schimba cadrul legal guvernat de dispoziţiile legii procesuale vechi.
Aşa fiind, termenul de declarare a apelului sunt prevăzute de dispoziţiile art. 284 alin. (1), iar potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, hotărârea primei instanţe a fost comunicată apelanţilor la data de 2 aprilie 2014, aşa cum rezultă din dovada de primire şi Procesul-verbal de predare din dosarul de fond, iar calea de atac a fost exercitată de apelanţi la data de 30 aprilie 2014 conform ştampilei aplicate şi a rezoluţiei înregistrate.
Apelul a fost formulat în cauză după expirarea celor 15 zile prevăzute în mod imperativ de textul de lege sus-enunţat, termenul de apel fiind calculat pe zile libere conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de apel a înlăturat ca nefondată apărarea apelanţilor, în sensul că în dispozitivul sentinţei atacate a fost indicat un termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, întrucât termenul de 15 zile este cel prevăzut de legea aplicabilă în speţă şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii pentru a asigura protecţia unui drept.
Cum excepţia tardivităţii este o excepţie de procedură, fiind în legătură cu modul de desfăşurare a judecăţii, peremptorie, pentru că odată admisă are drept consecinţă respingerea cererii făcute cu nesocotirea termenului prescris de lege, absolută, după norma imperativă ce a fost încălcată, Curtea raportat la probele dosarului a făcut aplicarea dispoziţiilor legale menţionate.
Cum apelurile au fost respinse ca tardive, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus obligarea apelanţilor la plata către intimaţii T.A. şi P.C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON, reprezentând onorariu avocat, astfel cum rezultă din chitanţa depusă la dosar.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanţii I.E. şi I.G. au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că, în mod nelegal li s-au respins apelurile ca tardive, în raport de faptul că, în sentinţa tribunalului li s-a adus la cunoştinţă că termenul de apel este în termen de 30 de zile de la comunicare, termen pe care l-au respectat având în vedere comunicarea făcută la data de 1 aprilie 2014, conform ştampilei aplicate de la oficiul poştal.
În atare condiţii, instanţa de apel a încălcat art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi prin strecurare a acestei erori - în opinia recurenţilor - de menţionare în dispozitivul sentinţei tribunalului a termenului de apel de 30 de zile.
Pe de altă parte, mai susţin recurenţii că, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, nu a avut în vedere administrarea probelor şi nu a efectuat o analiză obiectivă neluând în consideraţie extrasul de Carte Funciară cu nr. 83490 din 30 mai 2014 şi extrasul de Carte Funciară cu nr. 83193 din 30 mai 2014 ale O.C.P.I.A. Argeş şi nefăcând vorbire de adresele Primăriei Bascov cu nr. 6176 din 15 aprilie 2014 şi respectiv cu nr. 10513 din 12 iunie 2014 potrivit cărora terenul lor în suprafaţă de 5.000 mp a fost vândut şi au fost implicaţi pârâţii din prezenta cauză. În acest sens, recurenţii prezintă situaţia de fapt privind vânzarea - cumpărarea terenului în suprafaţă de 5.000 mp.
Pe cale de consecinţă, recurenţii solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Deşi recurenta în susţinerea cererii sale de recurs a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se încadrează exclusiv în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care va analiza recursul exclusiv din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Conform dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., "Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".
Rezultă, aşadar, că, potrivit acestui text de lege, apelul poate fi declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, sancţiunea în caz de depăşire a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluţiona pe fond apelul.
Art. 103 C. proc. civ. dispune la alin. (1) că: "neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că: "în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării".
În primul rând, trebuie observat că, în mod corect instanţa anterioară a constatat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, dat fiind că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a statuat că, "dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", respectiv 15 februarie 2013, iar în prezenta speţă, demersal judiciar a fost iniţiat la data de 12 februarie 2007, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă care se aplică proceselor începând după data de 15 februarie 2013. De asemenea, este de evidenţiat şi faptul că, în mod judicios instanţa de apel a statuat că se aplică vechiul Cod de procedură civilă şi în ipoteza în care reclamanta face o precizare la acţiune la o data ulterioară, respectiv 20 iunie 2013, sub aspectul valorii obiectului cererii, neputând fi schimbat cadrul legal guvernat de dispoziţiile legii procesuale vechi.
În al doilea rând, motivele invocate de recurenţi sub aspectul că, în dispozitivul sentinţei tribunalului era menţionat termenul de apel de 30 de zile de la comunicare, nu sunt motive temeinice, întrucât necunoaşterea legii, nu poate fi reţinut faţă de principiul de drept „nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoaşterea legii".
Nici susţinerile recurenţilor că în cauză se aplică noile dispoziţii ale Noului Cod de procedură civilă nu sunt fondate, întrucât litigiul a fost pornit anterior intrării în vigoare a noului cod, când aplicabile erau vechile dispoziţii ale Codului de procedură civilă, aspect elucidate de către instanţa anterioară.
În elucidarea problemei invocate de recurenţi, referitoare la aplicarea vechiului Cod de procedură civilă şi menţiunea în dispozitivului sentinţei tribunalului a termenului de 30 de zile, în loc de 15 zile de la comunicarea hotărârii, trebuie reamintit, de asemenea că potrivit art. 129 C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat corect şi în conformitate cu dispoziţiile art. 284 C. proc. civ. că, hotărârea primei instanţe a fost comunicată apelanţilor la data de 2 aprilie 2014, aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare din dosarul de fond, iar calea de atac a fost exercitată de apelanţi la data de 30 aprilie 2014, conform ştampilei aplicate şi a rezoluţiei înregistrate, după expirarea celor 15 zile prevăzute în mod imperativ de textul de lege sus-enunţat, termenul de apel fiind calculat pe zile libere conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor pe fondul pricinii, nu pot fi examinate, în condiţiile în care apelurile au fost respinse ca tardive, întrucât acestea sunt ca şi cum nu au existat, dat fiind depăşirea termenului procedural de exercitare a apelului în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţia României sunt lipsite de suport juridic, în condiţiile în care aceştia nu pot invoca necunoaşterea legii şi nedepunerea diligentelor imperative impuse în exercitarea căii de atac a apelului, inclusive asigurarea unei apărări corespunzătoare necesare şi utile părţii care uzează de căile de atac prevăzute de legiuitor. Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte conchide că, motivele invocate de recurenţi sunt nefondate.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat declarat de reclamanţii I.E. şi I.G. împotriva Deciziei civile nr. 1060 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să oblige recurenţii şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.500 RON către intimatele - pârâte T.A. şi P.C., reprezentând onorariu de avocat, dovedite cu înscrisul depus la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.E. şi I.G. împotriva Deciziei civile nr. 1060 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă recurenţii să plătească intimatelor-pârâte T.A. şi P.C. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1801/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 18/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
