ICCJ. Decizia nr. 166/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 166/2015
Dosar nr. 365/93/2013
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 1 februarie 2013, după declinarea competenţei de către Tribunalul Bucureşti, reclamanţii I.C. şi I.V. au chemat în judecată pe pârâţii SC E.R.A.R. SA, G.G. şi G.C. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanţi şi 20.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de I.C. şi I.V. în contradictoriu cu SC E.R.A.R. SA, G.G. şi G.C. şi a fost obligată pârâta SC E.R.A.R. SA. la plata sumei de 30.000 RON daune materiale reclamanţilor I.C. şi I.V. şi a câte 150.000 RON pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor Tribunalul a constatat că prin declaraţiile martorilor s-a făcut dovada că reclamanţii au efectuat cheltuieli legate de înmormântarea şi praznicele ulterioare, contravaloarea despăgubirilor însumând 30.000 RON sumă considerată a reprezenta daune materiale suferite de reclamanţi.
Cu privire la daunele morale Tribunalul a reţinut că sunt vădit nefondate pretenţiile reclamanţilor de a li se acorda fiecăruia 1.700.000 euro cu titlul arătat în condiţiile în care suma asigurată este 2.500.000 euro ce trebuie să acopere toate prejudiciile şi că, raportat la circumstanţele reale şi personale suma de 150.000 RON pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale este considerată rezonabilă, echitabilă şi proporţională cu prejudiciul cauzat acoperindu-l integral; că la stabilirea acestui prejudiciu a fost avută în vedere că suma acordată trebuie să aibă un efect compensatoriu şi nu o sancţionare excesivă a autorului daunelor.
S-a mai reţinut cu privire la calculul cuantumului compensaţiilor că s-a avut în vedere impactul emoţional al decesului asupra vieţii ulterioare a reclamanţilor şi modul în care au fost afectate relaţiile sociale şi de familie ale acestora.
Împotriva sentinţei civile nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, reclamanţii I.C. şi I.V. şi pârâta SC E.R.A.R. SA au declarat apel.
Instanţa de apel a apreciat că apelul reclamanţilor I.C. şi I.V. nu este fondat.
În ce priveşte prejudiciul material, Curtea a considerat că nu există niciun argument pentru a se reţine greşita evaluare a prejudiciului material de către prima instanţă.
Curtea a considerat că raportat la situaţia de fapt a recurenţilor, instanţa a stabilit un prejudiciu situat în zona medie a valorii prejudiciilor evaluate de instanţă în cazul decesului unui fiu/fiică.
Există soluţii în care evaluarea prejudiciului a fost stabilită la o sumă mică precum şi soluţii în care prejudiciul moral în ipoteza arătată a fost supraevaluat. Cel stabilit de instanţă, în speţă, este situat la un nivel mediu, raportat anului 2011.
Instanţa de apel a apreciat nefondat şi apelul formulat de pârâta SC E.R.A.R. SA.
Critica apelantei privind stabilirea prejudiciului moral şi material fără a se lua în considerare omisiunea victimei de a purta centura de siguranţă în momentul producerii accidentului a fost apreciată nefondată.
Curtea, verificând soluţia primei instanţe cu privire la evaluarea prejudiciului moral, consideră că, aşa cum a fost arătat mai sus, evaluarea daunelor morale a fost făcută într-un cuantum modic şi echitabil, prin raportare la împrejurările arătate cu privire la reclamanţi ca şi la practica judiciară.
În ce priveşte critica cu privire la evaluarea daunelor materiale, Curtea a reţinut următoarele:
Curtea consideră că prima instanţă a stabilit o sumă modică cu privire la prejudiciul material suferit de reclamanţi cu ocazia înmormântării şi a efectuării obiceiurilor creştineşti. În aceste condiţii, Curtea a considerat că suma stabilită de prima instanţă, în cuantum de 30.000 RON cu titlu de daune materiale este justă în condiţiile arătate.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 401 din 6 iunie 2014, a respins apelurile declarate de apelanţii I.C. şi I.V. precum şi apelul declarat de apelanta SC E.R.A.R. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii I.C. şi I.V. şi pârâta SC E.R.A.R. SA
Prin cererea de recurs formulată de reclamanţii I.C. şi I.V. s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului moral suferit de reclamanţi, constând în leziunile psihice cauzate de dispariţia copilului în condiţii dramatice, în urma accidentului rutier petrecut în data de 21 ianuarie 2011.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii reclamanţii au arătat că instanţa a încălcat şi aplicat greşit principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului.
Din punct de vedere al evaluării prejudiciului material, reclamanţii arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că daunele materiale în cuantum de 20.000 euro nu sunt justificate. Recurenţii arată în ce constau cheltuielile materiale ca urmare a tragicului accident.
În ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii susţin că argumentele instanţei de apel în ce priveşte lipsa dovezilor nu pot fi reţinute.
Solicită ca pe această cale să fie reanalizat probatoriul administrat în cauză, din care rezultă suferinţa reclamanţilor.
Recurenţii-reclamanţi invocă şi recomandările Consiliului Europei cu privire la principiul reparării daunelor morale care trebuie recunoscut victimelor. Se invocă şi considerentele deciziei nr. 1323 din 1 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în susţinerea opiniei că indemnizaţia acordată trebuie să reprezinte în realitate o reparare a acestora, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii, într-un cuantum care să suplinească faptul că nu este cu putinţă o reparare integrală a acestuia, în sensul unei repuneri în situaţia anterioară.
Recurenţii reclamanţi mai arată că instanţa trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă şi importanţa lui la nivelul la care sunt percepute de părţile civile.
În consecinţă, solicită instanţei de recurs să facă o apreciere corectă a ceea ce a pierdut partea civilă pe plan fizic, psihic, social şi familial din ceea ce însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor.
Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R. SA a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de acest motiv de nelegalitate, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. a), lit. b) şi lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, pusă în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010. Se susţine că despăgubirile au fost stabilite cu mult peste media stabilită la nivel de jurisprudenţă, iar cheltuielile materiale se stabilesc doar prin înscrisuri, nu prin martori sau prezumţii.
Recurenta arată că greşit a reţinut instanţa de apel că s-au făcut simple afirmaţii teoretice cu privire la daunele morale, în realitate a indicat medii ale despăgubirilor şi statistici.
În concluzie, instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţă în materie.
În privinţa prejudiciului material, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în privinţa probării prejudiciului material, fiindcă norma specială se referă exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă.
Recurenta apreciază că norma prevăzută la art. 49 pct. 2 lit. a)-lit. b) din normele amintite este una specială, probatoriul fiind limitat la proba cu înscrisuri în ceea ce priveşte prejudiciul material. Proba testimonială solicitată şi administrată este inadmisibilă, aceasta cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1191 C. civ.
În consecinţă recurenta apreciază că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, în condiţiile în care această valoare nu a fost dovedită prin înscrisuri.
În combaterea cererii de recurs formulată de către recurenţii-reclamanţi, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în situaţia în care nu se va reţine excepţia invocată, solicită să se respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, recurenţii-reclamanţi au formulat şi depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului reclamanţilor.
Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 3021 C. proc. civ. a luat în examinare excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi.
Este de observat că deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea recursului lor motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceştia nu au structurat şi dezvoltat motivul invocat, conform cerinţelor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., ci s-au limitat doar la a-şi exprima nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat probele administrate, în evaluarea prejudiciilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cel material şi moral.
Cum aceste aspecte ţin de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate, ele nu pot face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs.
Chiar dacă în cuprinsul cererii de recurs s-a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care argumentele aduse nu se pot încadra în motivele indicate, instanţa de recurs nu-şi poate exercita rolul de control judiciar al deciziei atacate cât timp, modificarea sau casarea acesteia se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.
Simpla nemulţumire a părţii, cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Trimiterile la doctrina şi jurisprudenţa în materie, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, Înalta Curte va aplica cererii de recurs formulată de reclamanţi sancţiunea nulităţii.
Înalta Curte, în ce priveşte recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel prin soluţia pronunţată, a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale în privinţa criteriilor de acordare a despăgubirilor morale datorate în baza raporturilor juridice de asigurare, prevăzute de dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.
Problema de drept care se ridică în speţă este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 (în vigoare la data producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obiectivă de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.
Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
În cazul daunelor producerii prin accidente de autovehicule survenite în anul 2010, asiguraţii sunt despăgubiţi în limitele stabilite de Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care prevede limite maxime de despăgubire pentru prejudiciul cu caracter nepatrimonial şi modul de stabilire a despăgubirilor datorate de asigurător persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, atât pentru pagube materiale, cât şi pentru vătămări corporale şi deces.
Dispoziţiile cu caracter general, înscrise în art. 49 din Legea nr. 136/1995 stipulează că „asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (...)”, iar art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 prevede că, „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (...)2. în caz de deces (...) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România”.
Astfel, prin Ordinul nr. 5/2010 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule se prevede expres că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă şi daune morale „în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România” (art. 49), fără a se indica, aşadar, nici un criteriu de stabilire a acestora, cu excepţia plafonului de despăgubire minimă a prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale produse în unul şi acelaşi accident şi indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
Într-adevăr, conform art. 24 alin. (2) lit. b) din acelaşi ordin, „pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României”.
Ratione materiae, este vorba, evident, de o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât şi cele morale. Aceasta nu înseamnă însă că, automat, adică necondiţionat şi nedovedit, victima sau un terţ păgubit poate să obţină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, „în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenta din România” (art. 49 din Ordinul nr. 5/2010, precitat).
În absenţa unei reglementări exprese şi de principiu, doctrina şi jurisprudenţa, au făcut apel la textele din C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Într-adevăr, conform art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 din acelaşi cod, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz.
Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorii lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea fiicei, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu statuate în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiale situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.
Înalta Curte nu va analiza criticile referitoare la acordarea daunelor materiale întrucât vizează modul de analizare a probatoriului administrat. Susţinerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs declarat de reclamanţii I.C. şi I.V. deciziei civile nr. 401 din 6 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în temeiul art. 3021 C. proc. civ.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva deciziei civile nr. 401 din 6 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 172/2015. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 987/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
