ICCJ. Decizia nr. 1325/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 1325/2015
Dosar nr. 3747/103/2011*
Şedinţa publică de la 13 mai 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2011 pe rolul Tribunalului Neamţ, Dosar nr. 3747/103/2011, reclamantul D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC L.B.A. SRL, solicitând instanţei prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 156.000 RON, reprezentând restituire împrumut, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 16 martie 2012, Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul D.L., în contradictoriu cu pârâta SC L.B.A. SRL şi l-a obligat la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.
În motivare, prima instanţă a reţinut că reclamantul D.L. a fost managerul Agenţiei Piatra-Neamţ a SC L.B.A. SRL Piteşti, potrivit contractului de mandat comercial din 7 noiembrie 2003, prelungit ulterior pe perioadă nedeterminată şi încetat la data de 14 aprilie 2010.
S-a constatat că raportul juridic dedus judecăţii în prezenta cauză constă în contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009, respectiv în neexecutarea obligaţiei de restituire de către pârâtă.
Contractul de împrumut de consumaţie propriu-zis este un contract real şi unilateral, ceea ce presupune atât dovedirea acordului de voinţă, cât şi a faptului material al predării bunului împrumutat.
Dovada actului juridic (a acordului de voinţă) este supusă regulilor generale prevăzute de art. 1191 C. civ. (respectiv, dacă suma împrumutată depăşeşte 0,025 RON, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată). În cazul înscrisului sub semnătură privată, fiind vorba despre un contract unilateral, cerinţa multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.) nu trebuie împlinită, ci doar formalitatea prevăzută la art. 1180 C. civ. (scrierea în întregime a actului de către cel împrumutat sau cel puţin, adăugarea de către acesta, la finele actului, a cuvintelor „bun şi aprobat”, arătând în cuvinte şi în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să semneze).
Or, contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu este semnat de către împrumutat (reprezentantul pârâtei); atât la rubrica „împrumutător”, cât şi la rubrica „împrumutat” apare aceeaşi semnătură indescifrabilă ce aparţine reclamantului D.L. şi ştampila societăţii folosită la punctul de lucru Piatra-Neamţ.
S-a arătat că pentru valabilitatea contractului de împrumut se impune existenţa semnăturii reprezentantului legal al societăţii pârâte SC L.B.A. SRL ori un împuternicit special al acestuia, singurii care puteau angaja obligaţii contractuale de împrumut în numele societăţii.
Mai mult, conform anexei 2 la contractul de mandat, reclamantul, în calitate de mandatar, putea încheia în numele şi pe seama mandantului, documente necesare desfăşurării activităţii în agenţie (deconturi, cereri, adrese, dispoziţii de plată, până la echivalentul a 100 euro etc). Conform art. 4 pct. 4 din Anexa nr. 2 la contract, pentru întocmirea sau încheierea altor categorii de documente era necesar acordul scris al societăţii.
A mai reţinut tribunalul că destinaţia sumelor înscrise în ordinele de plată nu coincide cu cea din contractul de împrumut. În două dintre ordinele de plată din 2 decembrie 2009, privind sumele de 30.000 RON şi, respectiv 28.000 RON, se menţionează că aceste sume reprezintă „aport capital”. Or, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „aportul de capital îl aduc numai asociaţii, la constituirea societăţii”, iar reclamantul nu a avut calitatea de asociat.
De asemenea, în ordinul de plată din 9 noiembrie 2009 privind suma de 33.000 RON, apare menţiunea că reprezintă contravaloare sold şi doar în ordinele de plată din 2 martie 2010 şi din 30 aprilie 2010, privind sumele de 40.000 RON şi 25.000 RON, apare menţiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”.
Potrivit art. 1169 C. civ., dovada existenţei contractului de împrumut revine împrumutătorului, respectiv reclamantului, iar pârâtei îi revine sarcina de a face dovada contrară şi având în vedere că reclamantul nu a dovedit valabilitatea contractului de împrumut din 2 noiembrie 2009, sub aspectul încheierii acordului de voinţă şi al remiterii efective a sumei de bani, faptul că pârâta a înlăturat prezumţia de valabilitate a înscrisului, instanţa a respins ca nefondată, acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul D.L. a declarat apel, care, prin decizia nr. 117 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost admis, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi a fost admisă acţiunea reclamantului D.L.
A fost obligată pârâta SC L.B.A. SRL să plătească reclamantului suma de 156.000 RON, reprezentând restituire împrumut.
A fost obligată pârâta-intimată să plătească apelantului-reclamant suma de 10.606,50 RON cheltuieli de judecată, în instanţa de fond şi apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, din actele aflate la dosar, a constatat că apelantul a virat societăţii comerciale intimate următoarele sume, 33.000 RON, conform ordinului de plată din 9 noiembrie 2009; 30.000 RON conform ordinului de plată din 2 decembrie 2009; 28.000 RON conform ordinului de plată din 2 decembrie 2009; 40.000 RON conform ordinului de plată din 2 martie 2010; 25.000 RON conform ordinului de plată din 30 aprilie 2010; iar indiferent de menţiunile făcute de acesta pe actele de dispoziţie de transfer al sumelor de bani, acestea au fost încasate de intimată.
S-a reţinut că începutul de dovadă scrisă intitulat de apelant contract de împrumut, a fost comunicat intimatei, aceasta rămânând în pasivitate.
Nu a existat nicio acţiune din partea societăţii comerciale prin care să comunice apelantului că aspectele inserate în înscris nu corespund adevărului, deşi suma de 156.000 RON nu era modică.
Din expertiza contabilă efectuată în apel a rezultat că la rândul său apelantul datorează intimatei 11.372.857,24 RON, iar expertul parte intimat a concluzionat că datorează suma de 347.192,07 RON; prin sentinţa civilă nr. 93 din 23 martie 2013, Tribunalul Braşov a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 80.006,09 RON.
Referitor la capătul de cerere formulat de reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat intimata să plătească apelantului 10.606,50 RON, cheltuieli de judecată.
Recursul declarat de pârâta SC L.B.A. SRL împotriva deciziei instanţei de apel a fost admis prin decizia nr. 2758 din 26 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că decizia curţii de apel nu întruneşte cerinţele privind motivarea clară, precisă şi necontradictorie din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar.
S-a mai reţinut că instanţa de apel nu a expus raţionamentul în baza căruia a apreciat că în măsura în care ordinele de plată depuse la dosar relevă alimentarea conturilor societăţii cu diverse sume de bani, această împrejurare ar fi suficientă prin ea însăşi, să dea naştere unei obligaţii de restituire.
Analizând, în rejudecare, sentinţa civilă nr. 46/COM din 16 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în Dosarul nr. 3747/103/2011 prin prisma dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., cât şi a art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D.L.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a constatat că între SC L.B.A. SRL în calitate de mandant şi apelantul reclamant D.L. în calitate de mandatar s-a încheiat la data de 7 noiembrie 2003, contractul de mandat pe o durată de 4 ani, începând cu data de 7 noiembrie 2003, ulterior prin actul adiţional din 22 septembrie 2009, durata contractului prelungindu-se pe durată nedeterminată.
Contractul de mandat a fost denunţat unilateral de către reclamant la data de 14 aprilie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. IV din contractul de mandat, lit. A, pct. 4.3, mandatarul beneficia de dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului, actele juridice pe care le putea încheia fiind precizate în anexa 2 la contract.
Anexa 2 la contractul de mandat stipula categoriile de acte juridice care puteau fi încheiate de către mandatar în numele şi pe seama mandantului, respectiv: 1. toate categoriile de contracte de asigurare şi anexe aferente acestora; 2. contracte cu societăţile de asigurări şi clienţi persoane fizice şi juridice necesare îndeplinirii obiectivelor de performanţă asumate; 3. documentele necesare desfăşurării activităţii în agenţia SC L.B.A. SRL Piatra-Neamţ (deconturi, cereri, adrese, dispoziţii de plată până la echivalentul în RON a 100 euro, etc); 4. Alte categorii de documente care nu sunt incluse în categoriile de mai sus, cu acordul scris al SC L.B.A. SRL Piteşti (sediul central).
La data de 2 noiembrie 2009 apelantul reclamant a încheiat contractul de împrumut, împrumutător fiind apelantul reclamant D.L., iar împrumutat SC L.B.A. SRL Piteşti, punct de lucru Piatra-Neamţ.
Obiectul contractului stabilea că împrumutătorul acordă împrumutatului un împrumut în valoare totală de 156.000 RON în tranşe, conform anexei la contract.
S-a reţinut că atât pentru împrumutător, cât şi pentru împrumutat a semnat apelantul reclamant aplicând aceeaşi ştampilă a SC L.B.A. SRL.
În anexa la contract s-a menţionat că, având în vedere înţelegerea părţilor, valabil exprimată în contractul de împrumut, părţile semnatare stabilesc următorul grafic de acordare a împrumutului: 33.000 RON până la data de 10 noiembrie 2009; 30.000 RON până la data de 5 decembrie 2009; 28.000 RON până la data de 15 decembrie 2009; 40.000 RON până la data de 5 martie 2010 şi 25.000 RON până la data de 30 aprilie 2010.
Ulterior, apelantul reclamant a depus suma totală de 156.000 RON, conform scadenţarului consemnat în anexa la contract, după cum urmează: 33.000 RON, cu ordinul de plată din 9 noiembrie 2009, cu menţiunea că suma reprezintă contravaloare sold; 30.000 RON, cu ordinul de plată din 2 decembrie 2009 şi 28.000 RON, cu ordinul de plată din 2 decembrie 2009, cu menţiunea că sumele reprezintă „aport capital” şi 40.000 RON, cu ordinul de plată din 2 martie 2010 şi 25.000 RON, cu ordinul de plată din 30 aprilie 2010, cu menţiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”.
Analizând contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 invocat de către apelantul reclamant ca temei juridic în susţinerea pretenţiilor sale, raportul juridic dedus judecăţii decurgând din acesta, instanţa de apel a reţinut faptul că dovada contractului de împrumut se face în condiţiile art. 1191 şi urm. C. civ. şi presupune probaţiunea atât a acordului de voinţă, cât şi a remiterii materiale a bunului împrumutat.
S-a apreciat că din contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 prezentat de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, nu rezultă însă voinţa şi consimţământul SC L.B.A. SRL de a fi împrumutată.
Instanţa de apel a reţinut că dovada contractului de împrumut, în cazul în care valoarea bunului împrumutat depăşeşte suma de 250 ROL, se poate face, potrivit dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.
O condiţie de formă în plus este cerută însă de dispoziţiile art. 1180 C. civ., pentru înscrisurile sub semnătură privată, potrivit cu care înscrisurile sub semnătură privată, care constată obligaţia unilaterală a unei părţi de a plăti altei părţi o sumă de bani, trebuie să fie scrise în întregime de mâna debitorului sau, în caz contrar, să cuprindă înaintea semnăturii menţiunea „bun şi aprobat pentru(...)” sau o altă menţiune asemănătoare, urmată de indicarea în litere a sumei sau a cantităţii de lucruri fungibile la plata căreia debitorul se obligă.
Din textele de lege invocate, rezultă inadmisibilitatea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor pentru dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte 250 ROL.
Pentru ca un contract de împrumut de consumaţie să fie încheiat valabil, consimţământul părţilor trebuie să fie valabil exprimat.
În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, s-a arătat că, în speţă, contract de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu este semnat de către împrumutat, semnătura indescifrabilă de la rubricile „împrumutător şi împrumutat” aparţinând apelantului reclamant D.L., fiind aplicată aceeaşi ştampilă.
De asemenea, s-a apreciat că nici din contractul de mandat din 7 noiembrie 2003 şi nici din anexa 2 la acest contract nu se poate reţine faptul că apelantul reclamant era împuternicit să angajeze obligaţii contractuale de împrumut în numele societăţii SC L.B.A. SRL, acesta în calitatea sa de mandatar putând încheia în numele şi pe seama mandantului, documente necesare desfăşurării activităţii în agenţie deconturi, cereri, adrese, dispoziţii de plată, până la echivalentul a 100 euro etc, iar pentru întocmirea sau încheierea altor categorii de documente era necesar acordul scris al societăţii.
Astfel, în situaţia în care, apelantul reclamant nu avea mandat pentru a angaja obligaţii contractuale de împrumut în numele societăţii SC L.B.A. SRL, iar de pe contractul de împrumut lipseşte semnătura împrumutatului, contractul de împrumut a fost încheiat de către apelantul reclamant în afara limitelor mandatului său.
S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1197 alin. (2) C. civ., „început de dovada scrisă” este orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care scriptura face a fi de crezut faptul pretins, ori contractul de împrumut nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1197 alin. (2) C. civ. pentru a fi considerat început de dovada scrisă care să poată fi coroborată şi completată cu declaraţii de martori şi prezumţii. Dovada cu martori şi prezumţii ar fi fost admisibilă doar dacă există un început de dovadă scrisă provenind de la împrumutat (de la cel căruia îi este opusă) sau ar fi fost întocmită de o altă persoană, dar semnată de parte, şi care este de natură a face demn de crezare faptul pretins. Însă, în cazul de faţă, contractul de împrumut provine de la împrumutător şi este semnat numai de către acesta, neîndeplinind condiţiile pentru a fi considerat „început de dovadă scrisă”.
Doar alimentarea conturilor societăţii SC L.B.A. SRL cu sumele menţionate în ordinele de plată, fără a exista un înscris (în speţă, contract de împrumut) care să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a putea fi considerat un înscris sub semnătură privată care să dovedească obiectul invocat, nu poate constitui şi nu poate fi suficientă pentru a da naştere unei obligaţii de restituire nici chiar pentru suma de 40.000 RON, din ordinul de plată din 2 martie 2010 şi 25.000 RON, din ordinul de plată din 30 aprilie 2010, cu privire la care s-a făcut menţiunea că reprezintă „împrumut firmă”.
S-a reţinut că aceste menţiuni, în lipsa unui contract de împrumut valabil încheiat nu pot de asemenea să dea naştere unei obligaţii de restituire în sarcina intimatei-pârâte, având în vedere că temeiul pretenţiilor apelantului reclamant îl reprezintă contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009.
Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate şi criticile apelantului vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dată fiind complexitatea cauzei coroborată cu valoare litigiului şi munca prestată de avocat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 2.368,5 RON cheltuieli de judecată.
În termen legal, împotriva deciziei nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.L. a declarat recurs.
După o expunere a situaţiei de fapt, în argumentarea recursului, reclamantul critică hotărârea instanţei de apel, susţinând, în esenţă, aprecierea greşită a instanţei de apel vizând faptul că actul care stă la baza pretenţiilor reclamantului, respectiv contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu face dovada voinţei şi consimţământului împrumutatului.
Or, actul pe care îşi întemeiază pretenţiile, arată recurentul, are dată certă, generată de înregistrarea în registrul agenţiei Piatra-Neamţ.
În opinia recurentului, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. şi nu au fost luate în considerare condiţiile invocate de acesta pentru imposibilitatea preconstituirii de probe.
Apreciază că se impunea să se facă dovada convenţiei încheiate cu martori, în considerarea, totodată, a principiului libertăţii actelor juridice civile şi principiului consensualismului, legiuitorul reglementând anumite excepţii de la art. 1191 C. civ.
De asemenea, critică aprecierea instanţei de apel referitoare la faptul că din contractul de mandat nu ar rezulta că reclamantul ar fi fost împuternicit să angajeze obligaţii contractuale de împrumut în numele societăţii intimate.
Consideră că suntem în prezenţa unei situaţii care ar fi generat completarea probatoriului, neputând fi primită aprecierea privitoare la „începutul de dovadă scrisă”.
Nu se poate reţine că nu s-ar putea da naştere unei obligaţii de restituire a unor sume intrate necuvenit în contul intimatei, doar pentru că se susţine că nu ar exista împrumut.
Astfel, am fi în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză, iar respingerea acţiunii ar genera imposibilitatea recuperării pe un alt temei, dat fiind demersul judiciar extins în timp şi incidenţa unei eventuale prescripţii a dreptului de a solicita recuperarea sumei de bani datorată.
În temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC L.B.A. SRL Piteşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate de intimata-pârâtă SC L.B.A. SRL Piteşti prin întâmpinare, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed:
Criticile recurentului sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1191 C. civ. se constată ca fiind fondate.
Este de reţinut că dispoziţiile art. 46 C. com. se referă la modalităţile de probaţiune a obligaţiilor contractuale, iar în speţă se constată că prevederile textului legal menţionat sunt incidente.
Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul D.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC L.B.A. SRL Piteşti, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 156.000 RON reprezentând restituire împrumut.
Or, specificul obligaţiilor comerciale şi principiul libertăţii contractuale determină şi libertatea probaţiunii în această materie.
În raport de textul legal menţionat, obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătura privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ.; în fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
În mod greşit raţionamentul instanţei de apel s-a oprit la valoarea probatorie ca instrumentum a înscrisului cu dată certă (contract de împrumut) cu analizarea cerinţelor bun şi aprobat şi a multiplului exemplar în raport de limitele impuse de art. 1191 C. civ., în condiţiile în care art. 46 C. com. nu prevede restricţiile dispoziţiilor C. civ., iar proba contractului (negotium) putea fi făcută fără aceste restricţii.
Aşa fiind, situaţia reţinută echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil lonescu contra României, hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei, hotărârea din 21 martie 2000).
Cercetarea fondului este un element esenţial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situaţia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale.
per a contrario, în absenţa unei situaţii de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanţa de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.
Se impune lămurirea situaţiei de fapt conform art. 46 C. com., prin administrarea unor probe utile şi concludente cauzei, raportat şi la contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009, cu examinarea totodată, şi a viramentelor efectuate cu menţiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”.
Se va ţine seama, urmând ca instanţa să aprecieze, în considerarea prevederilor art. 46 C. com., că între comercianţi proba cu martori se poate folosi fără restricţiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării înscrisului.
Potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ipoteza a doua reţine lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanţa să administreze probele pe care le consideră necesare şi utile dezlegării pricinii, ţinând cont de incidenţa în speţă a prevederilor art. 46 C. com.
În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentului nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul D.L. împotriva deciziei nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1324/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 164/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
