ICCJ. Decizia nr. 1729/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1729/2015
Dosar nr. 1889/2/2013
Şedinţa publică din 25 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 24 martie 1999, înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 5178/1999, reclamanţii G.E.G.E. şi G.G.L.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-l oblige pe pârât să restituie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, pe care îl deţine fără titlu.
La data de 25 ianuarie 2000 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, alături de pârâtul iniţial, a R.A.A.P.P.S.
La termenul din data de 02 februarie 2000, anterior dezbaterii fondului cauzei, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de introducere în cauză, în calitate de pârât a R.A.A.P.P.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1158 din 02 februarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 5178/1999, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu C.G.M.B.
Prin Decizia civilă nr. 985/A din 14 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 1557/2000 a fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1158/2000, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare prin încheierea de la termenul din 10 mai 2001 au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, R.A.A.P.P.S. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, fiind scos din cauză C.G.M.B.
Pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, şi anume, a M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, dat fiind faptul că regia avea doar calitatea de administrator al imobilului.
Prin încheierea de la termenul din 28 iunie 2001, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a M.F.P., care reprezintă Statul Român, proprietar al imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 11250 din 29 ianuarie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, a fost admisă acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, R.A.A.P.P.S. şi M.F.P., s-a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.
Prin Decizia civilă nr. 878 din 15 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul Municipiului Bucureşti, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin aceeaşi decizie au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost respinse apelurile formulate de către apelanţii pârâţi R.A.A.P.P.S. şi M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 2664 din 28 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâţii R.A.A.P.P.S. şi M.F.P. împotriva deciziei menţionate anterior.
Împotriva deciziei irevocabile pronunţată de către Curtea de Apel şi implicit împotriva deciziei tribunalului, respectiv a sentinţei judecătoriei a declarat, la data de 28 august 2003, recurs în anulare Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Prin Decizia nr. 2655 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 04 aprilie 2005 în Dosarul nr. 4651/2003 s-a luat act de retragerea recursului în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea de continuare a judecăţii formulată de R.A.A.P.P.S., s-a admis cererea de intervenţie formulată de A.D. Bucureşti în interesul regiei, au fost casate hotărârile judecătoreşti atacate cu recurs în anulare (Decizia nr. 1664/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 878/2002 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 11250/2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti), s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi s-a respins cererea de intervenţie în interesul R.A.A.P.P.S. formulată de către persoanele fizice membre ale A.D. Bucureşti.
În motivarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce s-a făcut istoricul cauzei şi au fost redate motivele pentru care procurorul general a promovat recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că titularul căii extraordinare de atac şi-a retras recursul şi că pârâta R.A.A.P.P.S. a cerut continuarea judecăţii, la fel ca şi intervenienta accesorie A.D., astfel că se impunea analizarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti atacate.
Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în speţă, nu s-a administrat proba cu expertiza tehnică menită să evalueze imobilul în litigiu, în vederea determinării competenţei instanţei.
Această probă era necesară, chiar dacă părţile nu au cerut-o, deoarece din actele dosarului rezultă că imobilul revendicat era o construcţie impunătoare şi de mare valoare, amplasată pe un teren suficient de întins, situat în centrul capitalei.
Cum în cauză nu se administraseră toate probele necesare stabilirii complete şi corecte a situaţiei de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat cele trei hotărâri judecătoreşti criticate, urmând ca după stabilirea valorii imobilului, Judecătoria să aprecieze dacă se impune declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că, în rejudecare, se va efectua o expertiză prin care să se identifice cu precizie imobilul revendicat de reclamanţi, mai ales că D.E.P. din Primăria Municipiului București nu a precizat cu claritate că imobilul din actul dotal autentificat din 1927 şi din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1940, situat în București, este acelaşi cu imobilul din București.
Înalta Curte a precizat că se impune măsurarea exactă a suprafeţelor imobilului revendicat, pentru a se putea hotărî în cunoştinţă de cauză cu privire la acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.
După casarea hotărârilor în cadrul recursului în anulare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 14823/2005, unde a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 859 din 05 februarie 2007 de admitere a excepţiei necompetenţei materiale şi de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară, valoarea imobilului în litigiu este de 5.458.110 lei.
După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 8452/3/2007.
La termenul din 15 mai 2007, reclamanţii au depus la dosar o cerere de întregire a cererii de chemare în judecată, prin care se arăta că aceştia înţeleg să cheme în judecată inclusiv pe pârâta S.N.S.P.A., Tribunalul Bucureşti dispunând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a acesteia.
La termenul din 11 septembrie 2007, tribunalul a încuviinţat proba cu expertiză tehnică imobiliară construcţii, iar la termenul din 29 ianuarie 2008 s-a încuviinţat proba cu expertiză topografică. Ambele expertize au fost efectuate, experţii răspunzând şi la obiecţiunile formulate de către părţi şi încuviinţate de către instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2282 din 14 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii G.E.G.E. şi G.G.L.G. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P., R.A.A.P.P.S., Ş.N.S.P.A. şi intervenienta A.D., a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul R.A.A.P.P.S., s-a dispus majorarea onorariului expertului topograf B.C. cu suma de 1000 lei şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de majorarea a onorariului expertului în specialitatea construcţii C.I.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă că, raportându-se la titlurile de proprietate invocate de către reclamanţi, expertul în specialitatea topografie a reţinut identitatea dintre imobilul revendicat şi imobilul aflat în București, compus din teren în suprafaţă de 2086,84 m şi construcţiile aflate pe acesta.
Tribunalul a constatat că terenul este ocupat pe o suprafaţă de 802,19 mp de pârâta S.N.S.P.A. şi pe o suprafaţă de 999,28 mp de pârâta R.A.A.P.P.S., care a închiriat construcţiile C1 şi C către intervenienta accesorie A.D. Tribunalul a mai constatat că diferenţa de teren până la suprafaţa totală de 2086,84 şi anume suprafaţa de 285,88 mp este deţinută de către S.N.S.P.A., care o foloseşte ca parcare, chiar dacă nu este evidenţiată în documentaţia cadastrală a acesteia.
Bazându-se pe expertiza tehnică în construcţii, instanţa a reţinut că imobilul construcţie identificat în raport ca fiind C1, este identică cu construcţia iniţială aparţinând autorului reclamanţilor, atât în ceea ce priveşte configuraţia amprentei la sol, cât şi amplasarea faţă de străzile B. şi B.
În ceea ce priveşte titlurile invocate de către părţi, tribunalul a reţinut că potrivit H.G. nr. 854 din 28 septembrie 2000, construcţia C1 cu terenul aferent acesteia, în suprafaţă de 983 mp, situate în Bucureşti, sector 1, făceau parte din domeniul public al statului, aflat în administrarea pârâtei R.A.A.P.P.S., însă, prin H.G. nr. 60/2005, modificată prin O.U.G. nr. 101/2011, imobilul a fost trecut în domeniul privat al statului, dar a rămas în continuare în administrarea pârâtei R.A.A.P.P.S.
Potrivit H.G. nr. 814/1995, pârâta S.N.S.P.A. deţinea în administrare terenul în suprafaţă de 2210 mp şi construcţia aflată pe acesta (complex de cazare şi administraţie publică B.) situate în Sector 1, imobil aflat în administrarea publică a statului. În temeiul hotărârii menţionate şi în baza Protocolului încheiat la data de 20 mai 1996, prin încheierea B.C.F. din 20 martie 2000 s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei S.N.S.P.A. în cartea funciară, cu titlu de drept de atestare.
Tribunalul a observat că, deşi acţiunea introductivă datează din anul 1999, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare pentru restituirea aceluiaşi imobil, dar procedura specială a fost suspendată.
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că, odată ce prin depunerea notificării reclamanţii au înţeles să apeleze la procedura Legii nr. 10/2001, incidenţa dispoziţiilor speciale nu poate fi înlăturată, nici măcar în cadrul acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în acest sens fiind şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Raportându-se şi la decizia în interesul Legii nr. 27/2011 precum şi la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O, respectiv la Hotărârea Curţii de la Strasbourg în cauza Atanasiu şi alţii contra României, tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamanţilor pot fi realizare doar în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a observat că titlul S.N.S.P.A. nu a fost revocat sau anulat.
În privinţa imobilului aflat în proprietatea statului şi în administrarea R.A.A.P.P.S., tribunalul a considerat că acesta poate face obiectului procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind posibilă chiar restituirea în natură, în măsura în care sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de legea specială.
Faţă de toate cele arătate anterior, ţinând seama de particularităţile impuse de regimul juridic special al bunului, tribunalul a considerat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii.
Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel reclamanţii.
În motivarea apelului, după ce s-a făcut istoricul cauzei, apelanţii au arătat că, în cauză, nu este incidentă decizia în interesul Legii nr. 33/2008, deoarece acţiunea introductivă este anterioară datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, apelanţii au arătat că prevederile Legii nr. 10/2001 pot fi aplicate acţiunilor în curs de judecată, dacă persoana îndreptăţită renunţă la judecarea acţiunii introdusă anterior sau solicită suspendarea cauzei, ceea ce nu era cazul în speţă, din moment ce reclamanţii au înţeles să suspende procedura administrativă, şi nu acţiunea întemeiată pe dreptul comun.
Apelanţii au considerat că acţiunea în revendicare pe dreptul comun trebuie soluţionată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi la dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că, eventualele construcţii edificate sau care se vor edifica de către S.N.S.P.A. ori R.A.A.P.P.S. vor fi supuse regimului juridic al accesiunii imobiliare artificiale.
Apelanţii au mai arătat că aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O şi, sub acest aspect, fac trimitere la cauza Păduraru contra României şi la cauza Atanasiu şi alţii contra României, precizând că, încă de la momentul sesizării instanţei de judecată, exista o speranţă legitimă, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naţionalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern reprezentat de C. civ. şi Constituţia României.
În fine, apelanţii arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dispus cu ocazia admiterii recursului în anulare ca litigiul dedus judecăţii să fie soluţionat din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că, în rejudecare, nu au fost respectate limitele procesului, în sensul art. 315 C. proc. civ.
În apel, a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea construcţii civile şi industriale şi proba cu înscrisuri.
Expertul Ş.G. a întocmit raportul de expertiză aflat la filele 149-181 din Dosarul nr. 1889/2/2013 vol. I şi a răspuns la obiecţiunile părţilor încuviinţate de către instanţă (filele 226 - 229 din acelaşi dosar).
Intervenienta A.D. a depus la dosar un raport de expertiză grafoscopică extra judiciară cu privire la actul dotal din 1927 şi cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 1940. În concluziile acestui raport, întemeiat pe baza unor copii xerografiate alb negru eliberate de către D.A.N.I.C., se reţine că cele două înscrisuri nu respectă normele de ortografie ale limbii române în vigoare la momentul elaborării lor, au fost probabil redactate cu aceeaşi maşină de scris, iar semnătura de pe documentul intitulat act dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 04 iulie 1927, nu a fost executată de G.G. ale cărui semnături model de comparaţie au fost puse la dispoziţie.
Prin Decizia civilă nr. 287/A din 1 iulie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. şi intervenienta accesorie A.D.
Pârâţii menţionaţi şi intervenienta au fost obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fişei corpului de proprietate al imobilului) şi corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum este identificat de către expertul B.C. în răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză aflat la filele 168-175 din Dosarul nr. 8452/3/2007, în anexa nr. 4, care conţine fişa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5 şi 6 care conţin planuri de situaţie scara 1:500 şi individualizează prin haşurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică suprafaţa de teren delimitată de pct. 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28, 27, 22, 23, 24, 25, 26.
Prin aceeaşi decizie, curtea de apel a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A.D. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1. Reclamanţilor li s-a restituit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, imobilul situat în Bucureşti, încă de la data de 28 noiembrie 2002, deoarece trei instanţe, respectiv, judecătorie, tribunal şi curte de apel, au constatat că imobilul revendicat de către reclamanţi fusese preluat de către stat, fără titlu şi au admis acţiunea în revendicare.
Procurorul general al Românie, folosindu-se de dispoziţiile art. 330 - 3304 C. proc. civ. în vigoare la momentul anului 2003, a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri judecătoreşti arătate la momentul prezentării istoricului cauzei.
Curtea a observat că, la momentul la care procurorul general a formulat calea extraordinară de atac a recursului în anulare, C.E.D.O. pronunţase deja hotărârea din 28 octombrie 1999, în cauza Brumărescu împotriva României. Această hotărâre fusese publicată în M. Of. al României Partea I nr. 414 din 31 august 2000.
Această precizare este importantă, deoarece C.E.D.O. reţinea în speţa menţionată că „în perioada în care au avut loc evenimentele Procurorul General al României care nu era parte în proces, dispunea în virtutea art. 330 C. proc. civ. de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare”. C.E.D.O. constata că „în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând”. Aceeaşi instanţă europeană sublinia că „admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea lucrului judecat”. În fine, Curtea de la Strasbourg conchidea că, „aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie a fost ignorat”.
Curtea de apel a mai reţinut că, la momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admitea recursul în anulare, retras de către procurorul general, dar continuat de către anumite părţi (04 aprilie 2005), C. proc. civ. fusese modificat în sensul abrogării căii extraordinare de atac a recursului în anulare prin O.U.G. nr. 58/2003 tocmai pentru a se respecta de către Statul Român Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica instanţei europene materializată, printre altele, în cauza Brumărescu împotriva României.
Curtea de apel a precizat că aceste observaţii nu sunt făcute pentru a critica post factum modul în care procurorul general al României, instanţa supremă şi în ultimă instanţă, Statul Român au înţeles să se raporteze la dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, ci pentru a se conchide că, în limitele procesului soluţionat irevocabil până la momentul admiterii recursului în anulare, reclamanţilor trebuie să li se dea câştig de cauză, pentru că, în acest mod, se înlătură, cel puţin parţial, încălcările dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O, ale căror victime au fost indubitabil reclamanţii.
Existenţa unei hotărâri irevocabile şi a unui bun în patrimoniul reclamanţilor este o situaţie care, neputând fi contestată, obligă prezenta instanţă să ţină seama de jurisprudenţa C.E.D.O. şi să pronunţe o hotărâre conformă cu această practică.
2. Trecând peste aspectele menţionate mai sus, despre care s-a făcut vorbire, inclusiv în încheierea de şedinţă din data de 26 iunie 2014 când, aspectul legat de incidenţa celor stabilite în cauza Brumărescu împotriva României a fost soluţionat în cadrul unui complet de divergenţă, Curtea a reţinut că procesul pendinte are şi anumite particularităţi, acesta fiind şi motivul pentru care anterior s-a precizat că reclamanţilor trebuie să li se recunoască drepturile în limitele procesului soluţionat irevocabil, până la momentul admiterii unei căi extraordinare de atac neconformă cu C.E.D.O.
Aceste particularităţi derivă din faptul lărgirii cadrului procesual după desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile prin intermediul unei decizii pronunţate în cadrul recursului în anulare.
Într-un fel trebuie tranşate raporturile juridice dintre părţile cu privire la care au existat hotărâri judecătoreşti irevocabile şi în alt fel trebuie tranşate raporturile juridice care s-au născut ulterior anului 2005, când hotărârile judecătoreşti irevocabile au fost casate.
Dacă pârâtul M.E.F., în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. şi intervenienta A.D. au fost părţi în proces şi au fost obligate prin hotărârile irevocabile casate, nu acelaşi lucru se poate susţine despre pârâta S.N.S.P.A., care a fost introdusă în cauză abia în anul 2007.
3. În privinţa acţiunii în revendicare formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu intimaţii pârâţi M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, R.A.A.P.P.S. şi intimata intervenientă A.D., Curtea a reţinut, după aproximativ 15 ani de la data introducerii acţiunii introductive, că, hotărârile irevocabile pronunţate anterior admiterii recursului în anulare erau corecte. Aceasta, deoarece rapoartele de expertiză întocmite în cauză, atât de către expertul topograf, cât şi de către experţii în specialitatea construcţii civile şi industriale, dovedesc fără niciun dubiu (aspect reţinut şi de către tribunal) că imobilul care a aparţinut autorului reclamanţilor este identic cu imobilul deţinut în administrare de către pârâta R.A.A.P.P.S. şi închiriat către intervenienta A.D., cu excepţia unei cabine de portar care datează dintr-o perioadă ulterioară preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Întrucât niciuna dintre expertizele efectuate anterior nu opinează diferit şi întrucât zona respectivă era integral constituită din punct de vedere urbanistic încă de la momentul intrării imobilului în patrimoniul statului, curtea de apel a considerat, la fel ca prima instanță, că identitatea dintre o parte din imobilul preluat de la autorul reclamanților și imobilul deținut de către R.A.A.P.P.S. este indubitabil dovedită.
Susținerile intimaților conform cărora ar exista anumite neclarități în legătură cu acte juridice situate la nivelul anilor 1911 și 1927 nu sunt susceptibile de a afecta soluția din prezenta cauză, atâta timp cât nu există niciun dubiu că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92 din anul 1950, de la G.G., care figura la poziţia 3355 din anexa la decret. Toate relațiile de la instituțiile statului sunt în sensul arătat, astfel că, din moment ce G.G. cumpărase imobilul, prin act autentic, în anul 1940 și l-a înscris în cartea funciară, nu mai interesează aspecte de fapt sau de drept anterioare. Oricum, nici raportul de expertiză grafoscopică extrajudiciară, depus la dosar de către intervenienta accesorie și efectuat pe baza unor copii xerox eliberate de către Arhivele Naționale, luat ca atare și validat în integralitatea sa, nu demonstrează contrariul realității incontestabile conform căreia Statul a preluat de la autorul reclamanților imobilul în cauză.
Dincolo de faptul că intimații nu și-au dovedit susținerile curtea a precizat că, deși prima instanță a respins acțiunea, în motivarea hotărârii s-a reținut identitatea dintre imobilul care a aparținut autorului reclamanților și imobilul revendicat de la pârâții M.F.P., respectiv R.A.A.P.P.S. De asemenea, în motivarea hotărârii primei instanțe s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanților și că poate fi restituit în natură, cel puțin parțial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare. Or, intimații nu au declarat apel împotriva hotărârii.
Prin urmare, având în vedere toate cele arătate anterior, curtea a constatat că soluția corectă în speță era aceea de a se admite acțiunea în revendicare a imobilului administrat de către R.A.A.P.P.S. și deținut de către intervenienta A.D.
Instanţa de apel a considerat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a apreciat că dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 s-ar aplica acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, dar introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, este vorba despre o acțiune introdusă în anul 1999 (finalizată prin hotărâre irevocabilă desființată ca urmare a admiterii unui recurs în anulare) la care reclamanții nu au renunțat și care nu a fost suspendată. Formularea de către reclamanți, în anul 2005, după admiterea recursului în anulare, a unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, urmată de suspendarea procedurii pe legea specială, tocmai ca urmare a continuării judecății acțiunii în revendicare pe dreptul comun, sunt aspecte care impun o concluzie diametral opusă celei la care a ajuns prima instanță. Așadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu putea să împiedice cercetarea pe fond a unei acțiuni introdusă anterior, în legătură cu care partea a optat pentru continuarea judecății.
4. În privința acțiunii în revendicarea imobilului deținut de către pârâta S.N.S.P.A., curtea de apel a apreciat că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece, până în anul 2007, această pârâtă nu a fost chemată în judecată și nu a fost notificată în baza Legii nr. 10/ 2001 sau în baza altei legi de către reclamanți.
Pârâta S.N.S.P.A. deținea parte din imobilul revendicat de către reclamanți încă din anul 1996, iar dreptul de proprietate al acesteia era intabulat în cartea funciară încă din anul 2000. Practic, la momentul introducerii acțiunii în revendicare și la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau și ar fi trebuit să cunoască faptul că S.N.S.P.A. deținea imobilul care a fost preluat abuziv de către stat de la autorul lor.
Pârâta S.N.S.P.A. a fost introdusă în cauză, la cererea reclamanților, doar în anul 2007. Curtea de apel nu a analizat dacă lărgirea cadrului procesul după desființarea a trei hotărâri judecătorești irevocabile în cadrul unei căi extraordinare de atac, prin care s-a dispus și reluarea judecății începând cu prima instanță, este procedurală, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate de către părți. Totuși, curtea a reținut că nici hotărârile judecătorești pronunțate anterior admiterii recursului în anulare, nici decizia pronunțată în cadrul acestei căi extraordinare de atac nu pot constitui argumente pentru a aduce atingere dreptului de proprietate al unui terț. După anul 2007, când pârâta S.N.S.P.A. a pierdut calitatea de terț, fiind introdusă în proces, instanța de fond era obligată să aplice legea în vigoare la momentul respectiv, ceea ce a și făcut.
Aserțiunile primei instanțe, conform cărora, în raporturile cu pârâta S.N.S.P.A., devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, sunt corecte din punct de vedere juridic.
Reclamanții nu pot imputa statului lipsa lor de diligență în a afla toți deținătorii imobilului revendicat, în condițiile în care acest aspect era de notorietate și putea fi descoperit prin simpla vizitare a zonei în care se află imobilul preluat abuziv de la autorul lor.
Incidența cauzei Brumărescu în speță nu înseamnă că persoanele fizice sau juridice care nu au avut legătură cu procesul soluționat irevocabil anterior admiterii unei căi extraordinare de atac neconforme cu C.E.D.O, pot fi private de dreptul de proprietate pentru care dețin un titlu neatacat și nedesființat până în prezent. De altfel, în paragraful 69 al hotărârii pronunțate în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea de la Strasbourg la notă de faptul că dreptul reclamantului asupra apartamentului este contestat de un terț intervenient, dar ”reamintește totuși că procedura inițiată de reclamant împotriva Statului Român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor acestor părți”.
Prin urmare, soluția primei instanțe trebuie menținută în privința pârâtei S.N.S.P.A. De asemenea, soluția primei instanțe se impune a fi menținută în privința Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, și în privința celor dispuse cu privire la onorariile experților.
5. Având în vedere toate cele arătate anterior, curtea a admis apelul, a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, pârâta R.A.A.P.P.S. și intervenienta accesorie A.D. Curtea a obligat pârâții menționați și intervenienta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fişei corpului de proprietate al imobilului) şi corpul de clădire C1 situat pe acesta, astfel cum este identificat de către expertul B.C. în răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză aflat la filele 168-175 din Dosarul nr. 8452/3/2007, în anexa nr. 4, care conţine fişa corpului de proprietate, respectiv anexele nr. 5 şi 6 care conţin planuri de situaţie scara 1:500 şi individualizează prin haşurare conform legendei, respectiv prin puncte de inflexiune topografică suprafaţa de teren delimitată de pct. 10, 11, 12, 13, 33, 32, 31, 30, 29, 28, 27, 22, 23, 24, 25, 26. Curtea a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A.D.
Curtea a mai precizat că clădirea C2, care este o cabină de pază în suprafață de 6,66 mp, identificată în anexa nr. 5 aflată la fila 174 din Dosarul nr. 8452/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, nu a fost restituită, deoarece este ulterioară anului preluării imobilului de către stat iar, în măsura în care nu se poate ridica, va trebui să facă obiectul unui raport juridic de accesiune, care nu a fost dedus judecății în primă instanță de către reclamanți, astfel că nu poate fi discutat direct în apel.
De asemenea, Curtea a precizat că, deși în raportul de expertiză întocmit de expertul ing. Ș.G., se vorbește despre o construcție C3, terminologia folosită de către expert este improprie, din moment ce respectiva „construcție” reprezintă de fapt accesul în construcția C1, fiind parte integrantă din aceasta încă de la momentul edificării, și anume anul 1900. De altfel, acest lucru rezultă fără dubiu din concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară aflat la fila 228 din vol. I al Dosarului Curții de apel nr. 1889/2/2013.
Având în vedere că în fața primei instanțe a fost admisă cererea de intervenție accesorie, ca urmare a respingerii pretențiilor în contradictoriu cu partea în favoarea căreia s-a intervenit și, ținând seama de faptul că prin prezentul apel, respectiva parte a căzut în pretenții, Curtea a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta A.D.
Împotriva Deciziei nr. 287/A din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii G.E.G.E. şi G.G.L.G., pârâţii R.A.A.P.P.S., Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti şi intervenienta A.D.
Recurenţii reclamanţi G.E.G.E. şi G.G.L.G. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că decizia instanţei de apel cu privire la nerestituirea părţii din imobil deţinut de S.N.S.P.A. şi Municipiul Bucureşti este netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, faţă de modalitatea în care s-a stabilit cadrul procesual, prin indicarea de către R.A.A.P.P.S. a titularului dreptului ca fiind M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, întrucât aceasta pârât avea doar un drept de administrare asupra imobilului, instanţa nu poate argumenta respingerea acţiunii pe considerentul lipsei de diligentă din partea reclamanţilor, în condiţiile în care titularul dreptului a fost indicat de către o instituţie a statului ca fiind însăşi Statul Român.
Pe de altă parte, în baza hotărârii irevocabile, reclamanţii au devenit proprietarii imobilului în litigiu, iar în baza prerogativelor conferite de dreptul lor de proprietate, au notificat S.N.S.P.A., prin somaţia din 16 mai 2003 trimisă prin B.E.J.A. „B., R. şi B.”, cu privire la încetarea oricărei lucrări sau amenajări asupra proprietăţii lor, la momentul la care au observat că asupra unei părţi din terenul aferent imobilului revendicat se realizau lucrări de amenajare a parcării.
După acesta corespondenţă, a fost promovat şi soluționat recursul în anulare, făcând de prisos orice efort al reclamanţilor de a clarifica situaţia juridică a imobilului în sensul stabilirii întinderii dreptului lor de proprietate în raport de soluţia pronunţată, de actele de proprietate şi titlul S.N.S.P.A.
În acest context, cererea de introduce în cauză a S.N.S.P.A. a fost posibilă doar în anul 2007, când reclamanţii au luat la cunoştinţă despre faptul că această instituţie ar deţine un presupus titlu de proprietatea asupra unei suprafeţe de teren de 983 mp şi construcţia aflată pe acesta.
Totodată, în cauză, instanţa trebuia să facă aplicarea principiilor unei acţiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, respectiv cele privind conflictul între titlul reclamanţilor şi titlul pârâţilor-intimaţi S.N.S.P.A. şi R.A.P.P.S. asupra terenului revendicat, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel a constatat că Tribunalul, în mod eronat, a apreciat „că reclamanţii nu dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (pag. 7 din sentinţa nr. 2282 din 14 decembrie 2012).
S.N.S.P.A. avea posibilitatea invocării regulilor în materia accesiunii imobiliare artificiale asupra construcţiilor edificate, iar pe cale separată putea formula pretenţii pentru lucrările de parcare.
Recurenţii reclamanţi fac referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la hotărârile pronunţate de C.E.D.O. în cauzele Păduraru contra României şi Atanasiu şi alţii contra României, arătând, în acest context, că, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanţii nu aveau „un bun actual”, însă aveau cel puţin „o speranţă legitimă”, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naţionalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern (C. civ. şi Constituţia), fapt ce a justificat formularea acţiunii în revendicare.
Recurenţii mai susţin că în mod greşit instanţa de apel a diferenţiat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, în raport de momentul depunerii cererii precizatoare, respectiv anul 2007.
În ceea ce priveşte cererea de întregire a cadrului procesual, procedura civilă distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. În doctrină şi jurisprudenţă se regăsesc criterii pentru ca diferenţierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă şi uşor de făcut astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt, iar din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
În speţă, faţă de limitele casării, cererea formulată de către reclamanţi, în al doilea ciclu procesual, nu poate fi considerată a fi decât o cerere precizatoare, iar nu completatoare, pentru ca în cauză să fie incidente dispoziţiile legale la data formulării precizării.
Prin prisma formulării cererii precizatoare necesară faţă de motivele casării, judecată cauzei a fost continuată, instanţa rămânând învestită cu cererea înregistrată la data de 24 martie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, al cărui obiect este revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun.
Prin sentinţa civilă nr. 11250/2001 pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul din Bucureşti, sector 2.
Fostul imobil situat în Bucureşti, avea o suprafaţă de teren de 2.110 mp astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosar.
Ulterior rămânerii irevocabile a acestei hotărâri şi anterior pronunţării recursului în anulare a apărut un conflict între întinderea dreptului de proprietate recunoscut reclamanților prin sentinţa pronunţată iniţial de Judecătoria Sectorului 2 şi un presupus titlu de proprietate deţinut de S.N.S.P.A., care a demarat unele lucrări de amenajare ale terenului revendicat.
În nici un moment, reclamanţii nu şi-au delimitat obiectul cererii de chemare în judecată la suprafaţa de teren de 999,28 mp astfel cât este întinderea dreptului de administrare al S.N.S.P.A.
În aceste condiţii cererea de întregire formulată în anul 2007 este o cerere de lămurire a cadrului procesual pasiv şi nicidecum o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată.
Instanţa de apel şi instanţa de fond au înlăturat dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. aplicabile acestei cereri raportat la lipsa de diligență a reclamanţilor în a afla toţi deţinătorii imobilului revendicat. Această motivare nu îşi găseşte aplicabilitatea în normele procedurale invocate şi nu poate constitui un argument pentru înlăturarea lor.
În raport de aceste considerente, argumentele instanţei de respingere a acţiunii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi S.N.S.P.A. trebuie a fi înlăturate, urmând ca suprafaţa de teren deţinută de aceste intimate să urmeze calea firească a acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
Faţă de cele de mai sus aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 şi pe cale de consecinţă a Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilului deţinut de aceste intimate este nelegală, instanţa putând să facă aplicabilitatea acestora prin nesocotirea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. aplicabile cererii formulată de reclamanţi în anul 2007.
Recurenta pârâtă R.A.A.P.P.S. a invocat critici care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuia să conducă automat la suspendarea acţiunii în revendicare şi soluţionarea cererii potrivit legii speciale, astfel cum corect a stabilit instanţa de fond.
Imobilul în cauza, respectiv construcţia şi terenul situate în București, au un regim juridic special, în sensul ca a fost preluat în perioada ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au formulat acţiune în revendicare ce a fost înregistrata pe rolul instanţelor judecătoreşti în anul 1999.
În anul 2005, ulterior intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceştia au formulat şi notificare în temeiul acestei legi speciale.
Până la momentul actual, notificarea formulată nu a fost soluţionată, având în vedere prezenta cauză pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzut de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materie”.
Problema tranşată de Decizia nr. 33/2008 este cea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind tranşata în favoarea legii speciale.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.
Stabilirea unor termene în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
De asemenea, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
La momentul sesizării instanţei de judecata, în anul 1999, erau aplicabile prevederile art. 25 din Legea nr. 112/1995, care reglementa situaţia juridică a unor astfel de imobile.
Tribunalul a apreciat în mod corect că reclamanţii nu dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În aceste condiţii, dreptul invocat de aceştia ar putea fi valorificat doar pe calea legii speciale; aceasta, deoarece R.A.A.P.P.S. justifică un titlu valabil pentru ocuparea imobilului, respectiv, dreptul de administrare constituit prin hotărârile de guvern ce au conferit acest drept.
În ceea ce priveşte dispoziţiile deciziei din recurs, în primul ciclu procesual, casarea a fost dispusă pentru identificarea imobilului, pentru stabilirea valorii acestuia, precum şi pentru dezlegarea în drept a litigiului. Instanţa de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere nenumăratele critici aduse rapoartelor de expertiză formulate în cauză, precum şi a solicitărilor completării probatoriului.
Recurentul pârât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
În mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., în condiţiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile legilor speciale.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în speţă este aplicabilă Decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat faptul ca acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti sau restituirea în natură în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este, aşadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Reclamanţii au formulat notificare şi în baza Legii nr. 10/2001, recunoscând implicit prioritatea legii speciale, iar în motivarea primei instanţe s-a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul reclamanţilor şi că poate fi restituit în natură, cel puţin parţial, dar cu respectarea procedurii legii speciale, şi nu în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar intimaţii nu au declarat apel împotriva acestei hotărâri, ceea ce confirmă o dată în plus ca înșiși reclamanţii au înțeles faptul ca legea aplicabilă în speţă este legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi în niciun caz dreptul comun.
Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ., a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală fusese rezolvată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, prin care a reţinut că prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin urmare, legea specială fiind aplicabilă şi imobilelor preluate fără titlu valabil, pentru instanţe a devenit obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., interpretarea instanţei supreme în sensul arătat mai sus, şi anume că persoana îndreptăţită nu are dreptul la opţiune intre procedura generală şi calea legii speciale.
Or, reclamanţii nu mai pot obţine protecţia aceluiaşi drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului comun, ci în baza legii speciale aplicabile. În caz contrar, dacă s-ar accepta că reclamanţii pot introduce oricând o acţiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzută de legea specială, ar însemnă că toate aceste proceduri, termene şi sancţiuni prevăzute de lege ar fi superflue. Or, dispoziţiile legale şi mai ales, cele imperative din cuprinsul Legii nr. 10/2001, trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect.
În acelaşi timp, a considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislaţiei speciale care reglementează situaţia juridică a acestuia, echivalează cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului juridic civil. Or, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit în mod constant că unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care se impune a fi respectat.
Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.
Recurenta intervenientă A.D. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Decizia nr. 33/2008 a tranşat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Stabilirea unor termene în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României).
Hotărârea recurată încălca dispoziţiile imperative ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Problema ce trebuia rezolvată de către instanţa de apel în soluţionarea cererii de apel era aceea a concursului dintre legea speciala (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun (acţiunea în revendicare). Pentru a soluţiona aceasta problema, instanţa trebuia să decidă (motivat) cu privire la următoarele aspecte: dacă, odată formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, mai poate continua judecata în acţiunea în revendicare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; dacă procedura legii speciale - adică procedura de soluţionare a notificării - poate sau nu poate să fie suspendată de către instituţia notificată la cererea persoanei îndreptățite; dacă o asemenea suspendare a procedurii legii speciale (în cazul în care poate fi dispusă) dă dreptul persoanei îndreptățite să continue judecata în acţiunea în anulare.
Aceste probleme trebuiau soluţionate pentru a putea decide în privinţa temeiniciei soluţiei de la fond, unde instanţa considerase că dreptul invocat de către reclamanţi nu poate fi valorificat decât în procedura legii speciale (Legea nr. 10/2001), întrucât aceştia au iniţiat deja această procedură prin transmiterea către R.A.A.P.P.S. a unei notificări prin care solicita restituirea în natură a imobilului.
În motivarea apelului, apelanții-reclamanți susţinuseră că procedura de soluţionare a propriei notificări este suspendată la solicitarea lor, „până la soluţionarea acţiunii în revendicare”, ceea ce le-ar da dreptul la valorificarea dreptului pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare, iar intervenienta a arătat în întâmpinarea depusă ca o asemenea „suspendare” nu este posibilă, ea fiind nelegală în raport de prevederile imperative ale art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a soluţionat însă apelul, cu întreaga sa problematica legală, într-un singur paragraf, fără niciun argument legal. Singura problemă dezlegată de către instanţa de apel a fost aceea a neaplicării Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 la acţiunile în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Art. 46 alin. l tranşează problema concursului dintre procedura de restituire în natură de drept comun şi restituirea în natură potrivit legii speciale (Legea nr. 10/2001) în cazul acţiunilor în revendicare aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).
Opţiunile oferite de acest text persoanei îndreptăţite sunt: a) să aleagă calea legii speciale, formulând notificare; b) să nu aleagă calea legii speciale, neformulând notificare şi să continue acţiunea în revendicare.
Opţiunea pentru continuarea judecării acţiunii în revendicare se face, aşadar doar prin neformularea notificării. Odată formulată notificarea, persoana îndreptățită a ales calea legii speciale şi, pentru acest caz, acelaşi text al art. 46 alin. (1) oferă persoanei îndreptăţite doua opţiuni în privinţa acţiunii în revendicare: b.l.) să renunţe la judecarea cauzei; b.2) să solicite suspendarea cauzei.
Aşadar, odată manifestată opţiunea pentru calea specială prin formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu mai poate continua judecata în acţiunea în revendicare, aceasta trebuind să fie oprită fie prin renunţare, fie prin suspendare.
Textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 impune persoanei îndreptățite ca, în cazul formulării notificării (adică, al manifestării opţiunii pentru calea speciala), să pună capăt procedurii judiciare - fie definitiv (prin renunţare), fie temporar (prin suspendare).
Textul art. 46 alin. (1) are, aşadar, drept scop tocmai împiedicarea unei persoane care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 să continue judecată în acţiunea în revendicare începută înainte de intrarea în vigoare la Legii nr. 10/2001.
De aceea, hotărârea instanţei de apel, care afirmă că, în condiţiile în care reclamaţii au formulat notificare, „intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu putea să împiedice cercetarea pe fond a unei acţiuni introdusă anterior, în legătură cu care partea a optat pentru continuarea judecăţii” încălcă în mod flagrant prevederile art. 46 alin. (1).
Pentru a lipsi notificarea de efectul ei imediat de a constitui o „opţiune pentru calea legii speciale”, efect impus de aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1), instanţa de apel expediază într-o singura propoziţie, fără niciun argument legal, problema „suspendării procedurii pe legea speciala”. Practic, instanţa de apel doar afirmă că formularea notificării reclamanţilor a fost urmată de „suspendarea procedurii pe legea specială”, fără a motiva în niciun fel această afirmaţie.
O „suspendare” a soluţionării notificării care să producă efecte până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în revendicare ar institui în fapt o derogare de la regula prevăzută imperativ la art. 46 alin. (1); efectul imediat al unei asemenea „suspendări” ar fi acela al aplicării dreptului comun în materia restituirii imobilului în cauză, inclusiv în situaţia în care persoana îndreptăţită a optat pentru aplicarea legii speciale, Or, pentru ca derogarea de la prevederile imperative ale art. 46 alin. (1) să poată exista, ea ar fi trebuit prevăzută expres de către legiuitor, ceea ce nu s-a întâmplat; nu s-ar putea ca, prin aplicarea (singulară sau coroborată) a oricăror alte norme legale de drept comun să se obțină un efect contrar celui urmărit de prevederile art. 46 alin. (1) - un asemenea demers ar constitui fără doar şi poate o fraudă la lege.
Prin Decizia nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă şi conformă exigenţelor Convenţiei E.D.O.
În considerentele Deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au reţinut următoarele: Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special”. Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
Potrivit art. 44 alin. (1) faza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”, care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006, că Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate injustiţie.
Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis în idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu -1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit Legii nr. 10/2001, se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie, cu obligaţia examinării fondului cauzei, în primă instanţă de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Cu privire la situaţia de fapt a cauzei, recurenta intervenientă arată că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece a pronunţat decizia recurată pe baza unei expertize incomplete, care nu a identificat imobilul revendicat de reclamanţi.
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit o alta situaţie de fapt, ignorând actele depuse de intervenientă, respectiv: procesul - verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărţilor funciare, schiţa din 1960, ataşată la raportul de expertiza tehnica judiciara efectuată de expert B.C., adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti din 05 aprilie 2003 şi din 28 ianuarie 2008, adresa din 30 iunie 2003 emisa de D.I.T.L. a sectorului 1, fisa Suprafeţei Locative închiriate, anexa la contractul de locațiune din 14 martie 2002, raportul de expertiză grafoscopică potrivit căruia actul dotal, prin care M.M.S., autoarea reclamanţilor, îşi constituie dota valoarea unei treimi din imobilul situat în Bucureşti, nu este semnat de G.G.
Aceeaşi recurentă mai susţine că instanţa de apel a respins în mod greşit cererea sa de efectuare a unei adrese către Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului - pentru a transmite la dosarul cauzei o copie de pe procesul - verbal de preluare a imobilul din București, naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. Importanta acestui document pentru justa soluţionare a cauzei consta în faptul ca, potrivit decretului, poziţia 3355, numitului G.G. i-a fost naţionalizat un apartament situat în București, însă reclamanţii au solicitat restituirea unui imobil care are în componenta mai multe apartamente.
Se mai arată în motivarea recursului că, la data de 05 noiembrie 2013, expertul Ș.G. a comunicat instanţei de judecata ca este în imposibilitate de a efectua expertiza dispusă de instanţa până când „raportul de expertiza topografică solicitat nu va fi pus la dispoziţia expertizei tehnice construcţii, cu toate detaliile solicitate mai sus”.
Luând cunoştinţa de acest răspuns al expertului, instanţa de judecata, deşi părţile au solicitat efectuarea unei expertize topografice, a dispus amendarea expertului şi a revenit cu adresa către expert pentru efectuarea expertizei.
În aceste condiţii expertul Ș.G. a întocmit şi depus la dosar raportul de expertiza potrivit căruia „imobilul compus din teren şi construcţii, revendicat de către reclamanţi nu poate fi identificat (...)”.
Deşi instanţa de judecata a stabilit ca prim obiectiv al expertizei „identificarea imobilului compus din teren şi construcţii, revendicat de reclamanţi”, iar expertul nu a răspuns la acesta, cei doi judecători au trecut la soluţionarea cauzei, deşi intervenienta a susţinut ca expertiză efectuată este incompletă şi că nu este respectată dispoziţia Înaltei Curții de Casație și Justiție din decizia de admitere a recursului în anulare de stabilire a identităţii dintre imobilul revendicat şi cel din actele de proprietate depuse de reclamanţi.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi G.E.G.E. şi G.G.L.G., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că aceştia contestă soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea cererii de revendicare referitoare la partea de imobil deţinută de pârâta S.N.S.P.A., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit faptul că reclamanţii aveau cel puţin „o speranţă legitimă”, mai exact, un interes patrimonial de restituire a imobilului naţionalizat cu o fundamentare temeinică în dreptul intern (C. civ. şi Constituţia) şi că instanţa de apel nu a avut în vedere că cererea de întregire, formulată în anul 2007, este o cerere de lămurire a cadrului procesual pasiv şi nicidecum o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, situaţie în care trebuiau aplicate prevederile art. 132 C. proc. civ.
Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că pârâta S.N.S.P.A. a fost introdusă în cauză, la cererea reclamanţilor, în anul 2007, nefiind parte în ciclurile procesuale anterioare, situaţie în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare pronunţată în al doilea ciclu procesual (ulterior casată ca urmare a admiterii recursului în anulare) nu-i poate fi opusă ca valorând un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de momentul introducerii în cauză a S.N.S.P.A., care se situează ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, litigiul nu poate fi soluţionat decât cu luarea în considerare a acestui nou cadru normativ, care exclude, în principiu, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, cu excepţia situaţiei reţinute în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, situaţie în care , raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului, cu condiţia ca admiterea acţiunii în revendicare să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, astfel cum s-a reţinut, ca situaţie de fapt necontestată, de către instanţa de fond, S.N.S.P.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului şi asupra construcţiei aflate pe acest teren, situată în sector 1 Bucureşti, în temeiul H.G. nr. 814/1995 şi a Protocolului din 20 mai 1996, iar ulterior şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, în baza încheierii de C.F. din 20 martie 2000.
Ca atare, încă de la momentul soluţionării cauzei în al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 11250 din 29 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care se admisese acţiunea în revendicare, parte din imobilul revendicat era în proprietatea unui terţ, care nu fusese chemat în judecată şi al cărui titlu de proprietate nu fusese desfiinţat. O astfel de hotărâre judecătorească, deşi constituie un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu poate fi valorificată în contradictoriu cu terţul, deoarece altfel s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, care este, de asemenea, ocrotit de Convenţie.
Pe de altă parte, în decizia dată de Înalta Curte în cadrul recursului în anulare s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 11250 din 29 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, s-a admis acţiunea în revendicare fără a se face o delimitare şi o identificare exactă a imobilului, situaţie în care, cu atât mai puţin, o astfel de hotărâre ar putea fi opusă terţului S.N.S.P.A., proprietar nechemat în judecată.
De aceea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că existenţa unei hotărâri irevocabile de restituire, ce constituie „bun” în patrimoniul reclamanţilor, presupune valorificarea acesteia, conform practicii C.E.D.O., în limitele cadrului procesual soluţionat irevocabil, încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la „bun” urmând a fi reparată prin obligarea la restituirea imobilului a pârâţilor care au avut această calitate în hotărârea judecătorească de restituire, în limitele materiale în care acest bun este deţinut efectiv de respectivii pârâţi.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neaplicarea în cauză a prevederilor art. 132 C. proc. civ., recurenţii susţin că cererea de introducere în cauză a S.N.S.P.A., formulată în anul 2007, nu are natura unei cereri modificatoare, ci este o cerere de lămurire a cadrului procesual pasiv, ceea ce presupunea ca, şi în privinţa acestei cereri, să fie aplicabile normele în vigoare la momentul cererii de chemare în judecată iniţiale.
Înalta Curte constată că, în faza procesuală a apelului, instanţa nu a fost în situaţia de a face aplicarea normei de procedură cuprinse în art. 132 C. proc. civ., deoarece momentul primei zile de înfăţişare, faţă de care ar fi trebuit apreciată incidenţa acestei norme (inclusiv sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată a S.N.S.P.A. ca fiind o cerere modificatoare sau o simplă cerere precizatoare), era demult, depăşit. Instanţa de apel putea, cel mult, să verifice dacă, din perspectiva normei menţionate, introducerea în cauză a acestei pârâte, în rejudecare după admiterea recursului în anulare, era sau nu procedurală. Or, cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că „nu analizează dacă lărgirea cadrului procesual după desfiinţarea a trei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cadrul unei căi extraordinare de atac, prin care s-a dispus şi reluarea judecăţii începând cu prima instanţă, este procedurală, deoarece aceste aspecte nu au fost criticate de către părţi”.
Însă, faptul că, în lipsa unor critici (pe care ar fi trebuit să le formuleze exclusiv pârâta astfel introdusă în cauză), legalitatea acestei măsuri, sub aspect procedural, nu poate fi analizată, nu influenţează soluţia pe fondul raportului juridic litigios. S.N.S.P.A. a dobândit calitatea de pârâtă la momentul introducerii sale în cauză, iar raportul juridic real pe care instanţa l-a avut de soluţionat în cadrul acţiunii în revendicare formulată împotriva acestei pârâte este supus cadrului normativ în vigoare la data chemării sale în judecată. Altfel spus, în privinţa pârâtei S.N.S.P.A., suntem în ipoteza unei acţiuni în revendicare a unui imobil preluat de stat în mod abuziv formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind pe deplin aplicabile regulile statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Aplicarea unui regim juridic diferit în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată faţă de pârâţii chemaţi iniţial în judecată, comparativ cu regimul juridic reţinut a fi aplicabil raportului juridic născut prin cererea de introducere în cauză a pârâtei S.N.S.P.A. se justifică prin aceea că, după promovarea acţiunii iniţiale, s-a modificat cadrul legislativ în materia imobilelor preluate de stat în mod abuziv, fiind adoptată Legea nr. 10/2001, prin care s-au reglementat măsurile reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite pentru astfel de imobile. Ulterior, cu privire la acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a acestei legi speciale (categorie căreia i se circumscrie şi cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu S.N.S.P.A. în anul 2007) s-a pronunţat decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În conformitate cu cele statuate prin această decizie, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că, pentru obţinerea unei reparaţii corespunzătoare părţii de imobil deţinută de S.N.S.P.A., reclamanţii aveau deschisă calea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001. Faptul că aceştia au înţeles să se prevalează de un anumit temei juridic ce se integrează dreptului comun, nu împiedica instanţa de judecată să constate că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de un act normativ special, iar în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa era ţinută să facă aplicare normelor speciale, astfel cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neputând fi aplicate regulile comparării de titluri din cadrul acţiunii în revendicare clasice.
Instanţa de apel a analizat acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu S.N.S.P.A., în raport cu cauza juridică a acestei acţiuni, care presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, ci şi împrejurările de fapt şi de drept care determină afirmarea în justiţie a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situaţie în care instanţa este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să soluţioneze obiectul cererii deduse judecăţii, prin calificarea şi încadrarea exactă a acesteia în normele de drept aplicabile. În acest mod, nu se încalcă principiul disponibilităţii în procesului civil, ci se concretizează substanţa şi finalitatea activităţii judiciare, care este guvernată de principiu legalităţii, prevăzut de art. 124 din Constituţie.
Susţinerea recurenţilor, în sensul că, potrivit dreptului intern, ar avea o „speranţă legitimă”, care ar justifica formularea acţiunii în revendicare şi împotriva pârâtei S.N.S.P.A., nu poate fi primită, deoarece, în privinţa acţiunilor în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cadrul normativ intern (constituit din legea specială reparatorie, corelată cu jurisprudenţa constată, unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008) conferă prioritate căii speciale de reparaţie.
Condiţiile configurate prin Decizia nr. 33/2008, pentru a se putea admite o acţiune în revendicare privind un astfel de imobil, formulată chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu sunt întrunite, deoarece, astfel cum s-a arătat, admiterea unei asemenea acţiuni ar avea drept consecinţă afectarea dreptului de proprietate dobândit în mod legal de un terţ, drept de asemenea ocrotit de Convenţie, dar şi periclitarea securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamanţilor de a lua cunoştinţă despre existenţa titlului de proprietate al S.N.S.P.A., este relevantă împrejurarea că dreptul de proprietate al acestei pârâte fusese înscris în cartea funciară în anul 2000, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 11250 din 29 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, dar şi anterior adoptării Legii nr. 10/2001. Reclamanţii aveau posibilitatea să verifice evidenţele de publicitate imobiliară şi puteau formula acţiune şi împotriva S.N.S.P.A. chiar anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, ceea ce ar fi condus la aplicarea principiilor de drept comun în materie de revendicare şi în privinţa revendicării imobilului deţinut de această pârâtă. În această situaţie, împrejurările invocate de recurenţii reclamanţi în motivarea recursului (faptul că unul dintre pârâţii chemaţi în judecată a indicat ca titular al dreptului de proprietate Statul Român, sau faptul că au aflat de existenţa titlului în anul 2007) nu prezintă relevanţă şi nu pot fi avute în vedere, deoarece reclamanţii aveau îndatorirea de a face verificările necesare pentru a constitui un cadru procesual complet de natură a le permite să obţină o hotărâre judecătorească favorabilă pentru întregul imobil.
Înalta Curte mai constată că în memoriul de recurs reclamanţii se declară nemulţumiţi de modul de soluţionare a acţiunii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, însă din dezvoltarea motivului de recurs invocat (art. 304 pact. 9 C. proc. civ.) nu rezultă critici cu privire la soluţia dată în contradictoriu cu acest pârât. Deşi solicită modificarea soluţiei şi admiterea acţiunii în revendicare şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, recurenţii reclamanţi se rezumă la critici care vizează exclusiv situaţia pârâtei S.N.S.P.A.
Se mai observă că prima instanţă a reţinut, ca situaţie de fapt (necontestată de reclamanţi şi neschimbată în apel), că terenul revendicat este ocupat pe o suprafaţă de 999,28 mp de pârâta R.A.A.P.P.S. iar diferenţa de 802,19 mp+285,88 mp este deţinută de pârâta S.N.S.P.A. Ca atare, niciuna dintre instanţe nu a reţinut că imobilul ar fi deţinut, cel puţin parţial, de Municipiul Bucureşti.
De altfel, prin Decizia nr. 878 din 15 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în apel în al doilea ciclu procesual şi menţinută în recurs, s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive acţiunea îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti, iar în recursul în anulare această soluţie nu a fost rediscutată, intrând în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita aplicare a prevederilor art. 480 C. civil în materia revendicării imobiliare şi interpretarea greşită a prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocată de recurenţii pârâţi R.A.A.P.P.S., Statul Român, prin M.F.P. şi de recurenta intervenientă A.D., Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare îndreptată împotriva celor doi pârâţi este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie în care, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, stipulat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea nouă nu retroactivează, deci nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare.
Acest principiu constituţional este menit a proteja stabilitatea ordinii de drept, echitatea şi legalitatea aplicării normei, astfel încât anumite raporturi juridice care s-au derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, să nu poată fi desfiinţate în mod arbitrar, pe motiv că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă acestor relaţii.
În speţă, la momentul promovării acţiunii în revendicare, în anul 1999, erau în vigoare dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864 şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Potrivit art. 6 alin. (2) din această lege: ” Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Or, la data promovării acţiunii, imobilul nu făcea obiectul vreunei legi speciale de reparaţie, reclamanţii având deschisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
Nu poate fi primit argumentul invocat de recurentul pârât R.A.A.P.P.S., potrivit căruia imobilul era supus prevederilor art. 25 din Legea nr. 112/1995 (text, care în viziunea recurentului, ar conduce la împiedicarea exercitării acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece imobilul ar face obiectul unei legi speciale de reparaţie).
Textul legal invocat nu cuprindea o reglementare propriu-zisă a situaţiei juridice a anumitor imobile, ci preconiza că o astfel de lege specială va fi adoptată în viitor. Astfel, se prevedea că „ Prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică”. Or, legea la care se făcea referire a fost adoptată abia în anul 2001, astfel încât, la data formulării acţiunii pendinte, imobilul în litigiu nu făcea obiectul unei legi speciale de reparaţie, dreptul la restituire putând fi valorificat pe calea unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Ulterior promovării acţiunii în revendicare de drept comun a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale cu privire la măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, în această categorie fiind incluse atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi cele preluate în baza unui titlu nevalabil, sau chiar fără titlu. Prin art. 47 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, devenit art. 46 după republicarea legii, legiuitorul a stipulat că: „ Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei” .
Această normă dă expresie principiului disponibilităţii, consacrat de legea procesuală română, care conferă reclamantului dreptul de a decide, în anumite condiţii, cu privire la continuarea procesului pe care l-a declanşat anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
Dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au caracter derogator de la dreptul comun în materie, care instituie anumite limite ale exercitării dreptului reclamantului de a se desista temporar sau definitiv de la judecată ( art. 242 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 prevede că „Instanţa va suspenda judecata: 1. când amândouă părţile o cer; (...)”, respectiv art. 246 alin. (4) din acelaşi cod dispune că atunci „Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi”).
Această derogare este justificata de scopul Legii nr. 10/2001, şi anume repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari, care se realizează prin restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat sau, în cazul în care restituirea nu mai este posibilă, prin stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, finalitatea textului de lege este aceea de a crea posibilitatea tuturor persoanelor îndreptăţite de a beneficia în egală măsură de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acţiuni având ca obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate.
Scopul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este acela de a împiedica persoanele care au formulat notificări în temeiul acestei legi să continue judecata în acţiunea în revendicare începută înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, aşa cum pretinde recurenta intervenientă.
Raţiunea acestui text legal se întemeiază pe principiul disponibilităţii şi pe ideea de a se permite persoanei îndreptăţite să decidă, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie să recurgă la procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
De aceea, pe temeiul acestei prevederi legale speciale nu se poate justifica suspendarea din oficiu a acţiunii în revendicare formulată anterior acestei legi şi nici suspendarea la cererea altor părţi decât persoana interesată. De asemenea, numai la cererea persoanei îndreptăţite se poate dispune închiderea dosarului, dacă aceasta renunţă la judecată, indiferent de faza în care se găseşte procesul, fără a se ţine seama de acordul celorlalte părţi, atunci când s-a intrat în dezbaterea fondului, deoarece art. 46 alin. (1) din lege este un text special, derogator de la prevederile art. 246 C. proc. civ., derogarea fiind făcută exclusiv în beneficiul persoanei îndreptăţite, în scopul de a-i permite acesteia să-şi valorifice drepturile pe temeiul legii noi, în măsura în care apreciază că această lege îi este favorabilă.
Natura specială a textului de lege analizat nu permite interpretarea extensivă propusă de recurenţii pârâţi şi de intervenientă, în sensul de a se considera că, odată formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare nu s-ar mai putea soluţiona pe fond. Nu se poate susţine că, prin formularea notificării, reclamanţii ar fi optat să nu mai continue procedura judiciară începută pe calea dreptului comun. Situaţiile prevăzute de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează manifestări de voinţă exprese din partea reclamantului, fie în sensul temporizării procedurii de drept comun (prin cererea de suspendare), fie în sensul desistării (prin cererea de renunţare la judecată). Acestea sunt singurele ipoteze în care instanţa învestită cu acţiunea în revendicare poate întrerupe cursul procedurii dispunând fie suspendarea procesului, fie încetarea acestuia, luând act de renunţarea la judecată.
Acestor situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege nu li se pot adăuga alte situaţii deduse din alte manifestări de voinţă, cum ar fi formularea notificării în temeiul legii speciale. În lipsa manifestării de voinţă a reclamantului, în sensul suspendării judecăţii sau renunţării la judecată, instanţa este obligată să continue procesul şi să dea o soluţie pe baza actelor şi lucrărilor dosarului.
Numai în măsura în care dreptul la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale ar fi fost efectiv valorificat (în sensul că notificarea ar fi fost soluţionată prin emiterea unei dispoziţii privind restituirea în natură a imobilului sau stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent) s-ar fi putut pune problema, în speţă, a eventualului interes al reclamanţilor de a continua judecata în acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, pentru a nu se ajunge în situaţia unei duble reparaţii.
Însă, aşa cum recunosc şi recurenţii pârâţi, notificarea formulată de reclamanţi nu a fost soluţionată, fiind irelevant motivul care a determinat această situaţie, important fiind, din perspectiva art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că reclamanţii nu au înţeles să renunţe la judecata acţiunii în revendicare, ceea ce impunea continuarea acesteia. De aceea, nu este determinant în analiza prezentei cauze dacă reclamanţii puteau să solicite suspendarea procedurii de soluţionare a notificării (aspect adus în discuţie prin motivele de recurs ale intervenientei), deoarece, independent de faza în care se găseşte această procedură, cât timp nu a fost finalizată într-o manieră care să pună problema unei eventuale duble reparaţii şi în condiţiile în care reclamanţii nu s-au desistat, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun trebuie să-şi urmeze cursul.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, invocată deopotrivă de recurenţii pârâţi şi de intervenientă, nu este aplicabilă în privinţa acţiunilor în revendicare formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este acţiunea de faţă, îndreptată împotriva acestor recurenţi. Atât din titlul deciziei menţionate, astfel cum a fost publicată în M. Of. al Românie, Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, cât şi din considerentele sale rezultă fără echivoc faptul că Secţiile Unite au avut de soluţionat probleme de drept derivând din acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în dispozitivul acestei decizii se menţionează expres că se au în vedere acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilindu-se, în privinţa acestei categorii de acţiuni, că, în concursul dintre legea specială şi legea generală se va da prioritate legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate, urmând ca această prioritate să poată fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În raport cu aceste constatări, toate argumentele recurenţilor pârâţi şi ale recurentei interveniente, dezvoltate pe marginea acestei decizii în interesul legii, urmează a fi înlăturate.
În plus faţă de această decizie, recurenta intervenientă a invocat şi deciziile în interesul Legii nr. 20/2007 şi nr. 53/2007. Înalta Curte constată că nici aceste decizii nu sunt incidente în prezenta cauză.
Astfel, prima dintre ele se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare. Cu privire la această problemă de drept, Înalta Curte a statuat că i nstanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cea de-a doua decizie invocată de recurenta intervenientă vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cu privire la această problemă de drept, Înalta Curte a decis că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada menţionată, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 .
În prezenta cauză, instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, sau cu o acţiune bazată pe refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare şi nici cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru soluţia speţei de faţă nu se poate fonda pe vreuna dintre cele două decizii în interesul legii invocate de recurenta intervenientă.
Aceeaşi recurentă face trimitere la Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (2) teza finală şi ale art. 45 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 . Conţinutul acestei decizii nu are nimic de-a face cu problemele de drept pe care instanţa trebuie să le soluţioneze în prezenta cauză. Curtea Constituţională face o analiză specifică atribuţiilor sale constituţionale, verificând conformitatea textelor legale criticate în raport cu anumite prevederi din Constituţie, fără a reţine, nici în considerentele deciziei şi nici în dispozitivul acesteia, vreun element care să aibă legătură cu acţiunile în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care interesează în speţă.
În ceea ce priveşte critica recurentei interveniente A.D. , referitoare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că o asemenea critică vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului nu poate fi valorificată pe calea recursului, în reglementarea actuală, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat. Ca atare, în ceea ce priveşte modul de evaluare a probelor administrate, instanţa de recurs nu este îndrituită să cenzureze soluţia instanţei de apel, deoarece altfel, calea de atac extraordinară a recursului ar deveni devolutivă, contrar naturii sale.
Critica recurentului pârât R.A.A.P.P.S., potrivit căreia instanţa de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315 C. pr. civ, având în vedere nenumăratele critici aduse rapoartelor de expertiză formulate în cauză, precum şi a solicitărilor completării probatoriului, precum şi critica recurentei interveniente în interesul acestei pârâte, privind nelămurirea deplină a situaţiei de fapt, nu sunt fondate.
În deplin acord cu cele statuate de instanţa supremă prin decizia dată în cadrul recursului în anulare şi cu respectarea art. 315 C. proc. civ., tribunalul, în rejudecare, a dispus efectuarea expertizelor în domeniile topografie şi construcţii, reţinând identitatea între imobilul deţinut de R.A.A.P.P.S., închiriat intervenientei şi imobilul indicat în titlul autorului reclamanţilor, atât în ceea ce priveşte amprenta la sol, cât şi faţă de străzile B. şi B.
În apel s-a administrat o nouă expertiză construcţii, iar în ceea ce priveşte construcţia C1 deţinută de R.A.A.P.P.S., expertul nu a ridicat nicio problemă de identificare, rezerva expertului construcţii fiind legată de imposibilitatea identificării construcţiilor deţinute de S.N.S.P.A., pe motiv că expertiza topografică nu este completă. Însă, acest aspect nu interesează în ceea ce priveşte rezolvarea raportului juridic dintre reclamanţi, pe de o parte şi pârâţii R.A.A.P.P.S., Statul Român prin M.F.P. şi intervenienta A.D., pe de altă parte. Între aceste părţi, litigiul poartă în limitele terenului în suprafaţă de 999,28 mp, conform măsurătorilor (983 mp conform fişei corpului de proprietate) şi ale construcţiei C1 (care include, în realitate, şi partea de construcţie denumită de expert „C3”, dar care constituie, de fapt, accesul în construcţia C1, astfel cum s-a reţinut de instanţa de apel şi nu s-a contestat de către niciuna dintre părţi), iar cu privire la această parte de imobil nu s-au ridicat probleme de identificare.
Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că recurenţii pârâţi şi intervenienta nu justifică interesul de a invoca în recurs aspecte referitoare la situaţia de fapt a restului imobilului, pe care îl deţine S.N.S.P.A., Înalta Curte constată nefondată critica referitoare la nerespectarea deciziei de casare şi nelămurirea situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză grafoscopică extrajudiciară, depus la dosar de intervenientă în apel, se constată că probă a fost analizată de instanţă, reţinând că prin ea nu se dovedeşte contrariul realităţii incontestabile conform căreia Statul a preluat imobilul de la autorul reclamanţilor. Instanţa de apel a apreciat că nu există niciun dubiu că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92 din anul 1950, de la G.G., care figura la poziţia 3355 din anexa la decret. S-a mai reţinut că toate relațiile de la instituțiile statului sunt în sensul arătat, astfel că, din moment ce G.G. cumpărase imobilul, prin act autentic, în anul 1940 și l-a înscris în cartea funciară, nu mai interesează aspecte de fapt sau de drept anterioare.
Fără a formula critici de nelegalitate, încadrabile în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în ceea ce priveşte raţionamentul instanţei de apel cu privire la dovedirea calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor prin însăşi anexa la actul normativ de preluare a imobilului de către stat şi prin înscrierea actului autentic de vânzare cumpărare din 1940 în cartea funciară, recurenta intervenientă a solicitat în recurs declanşarea procedurii cercetării falsului, această cerere fiind respinsă de Înalta Curte în şedinţa publică din 18 iunie 2015, datorită incompatibilităţii unei asemenea proceduri cu limitele verificărilor de legalitate permise de art. 304 C. proc. civ. în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
De altfel, se observă că, prin invocarea caracterului pretins fals al actelor de proprietate depuse de reclamanţi, respectiv actul dotal din 1927 şi contractul de vânzare-cumpărare din 1940, intervenienta tinde să conteste însăşi calitatea procesuală activă a reclamanţilor. Or, o astfel de excepţie nu poate fi susţinută de intervenientul accesoriu, în această fază procesuală, deoarece pârâta R.A.A.P.P.S., în favoarea căreia s-a intervenit, nu a înţeles să o invoce până la momentul soluţionării irevocabile a litigiului în cel de-al doilea ciclu procesual, iar potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenienta a preluat procedura în starea în care se afla la data admiterii intervenţiei (adică, în faza soluţionării recursului în anulare, care nu a vizat problema calităţii procesuale active a reclamanţilor, ci chestiuni legate de evaluarea imobilului şi identificarea acestuia).
Cererea de intervenţie accesorie are natura unei simple apărări, iar poziţia procesuală a intervenientului este subordonată conduitei părţii în favoarea căreia se intervine. În speţă, recurenta pârâtă R.A.A.P.P.S. nu a susţinut aspectele invocate de intervenientă, referitoare la caracterului pretins fals al actelor de proprietate depuse de reclamanţi şi, implicit, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, nici în cadrul recursului declarat în această ultimă fază procesuală. În această situaţie, conduita intervenientei accesorii depăşeşte graniţele unei simple apărări a părţii în favoarea căreia a intervenit, aducând în discuţie motive de recurs noi pe care însăşi partea nu le susţine în propriul recurs.
În plus, prin Decizia nr. 2655/2005 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în cadrul recursului în anulare s-a dat îndrumare instanţei de rejudecare să identifice imobilul prin raportare la cele două înscrisuri - actul dotal din 1927 şi actul de vânzare-cumpărare din 1940, recunoscându-se implicit caracterul probator al acestor înscrisuri sub aspectul calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Aspectele invocate de recurenta R.A.A.P.P.S. în concluziile scrise, referitoare la inadvertenţa privind numele mamei reclamanţilor în înscrisurile depuse la dosar şi suspiciunile cu privire la reclamanţi (decurgând din faptul că nu au semnat personal cererea de chemare în judecată şi locuiesc în străinătate) constituie motive noi de recurs, care nu au fost invocate în termenul de motivare a recursului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nici nu au fost invocate înainte de închiderea dezbaterilor, pentru a fi puse în discuţia părţilor şi a se analiza eventual posibilitatea încadrării acestora în categoria motivelor de ordine publică, situaţie în care Înalta Curte nu se poate pronunţa asupra lor.
În recurs, recurenta intervenientă a depus, ca înscrisuri noi, copii ale „contractului de deschidere de credit în cont curent garantat cu ipotecă”, autentificat din 1946 şi ale unui act adiţional la acest contract, prin care M.M.S. şi G.G. au garantat soldul debitor cu instituirea ipotecii de rang I în favoarea SC B.C.R. SA asupra imobilului în litigiu, recurenta acreditând ideea că este posibil ca autorul reclamanţilor să nu fi restituit sumele datorate către bancă, situaţie în care imobilul ar fi fost însuşit sau valorificat de creditorul ipotecar.
Fără intra pe o analiză a acestor probe noi, admisibile în recurs conform art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în principiu, nu orice înscris depus înaintea instanţei de recurs impune automat casarea hotărârii recurate, ci este necesar a se aprecia în ce măsură actul respectiv ar fi putut determina o altă soluţie dacă ar fi fost cunoscut de instanţa a cărei hotărâre este recurată.
Or, înscrisurile depuse de recurenta intervenientă nu numai că nu sunt de natură să răstoarne situaţia reţinută de instanţa de apel sub aspectul dovedirii calităţii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la momentul naţionalizării, ci chiar vin să susţină această situaţie de fapt, confirmând că la nivelul anului 1946 (deci, ulterior anului 1940, când s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare defăimat ca fiind fals), autorul reclamanţilor utiliza imobilul în scop de garantare a unui credit bancar, acesta fiind un act de dispoziţie pe care nu-l putea efectua decât în calitate de proprietar.
Critica intervenientei, referitoare la greşita respingere de către instanţa de apel a cererii sale de efectuare a unei adrese către Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, pentru a transmite la dosarul cauzei o copie de pe procesul - verbal de preluare a imobilul din București, naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, tinde la contestarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, referitoare la structura şi componenţa construcţiei preluate de către stat, ceea ce presupune verificări de fapt care exced cadrul motivelor de nelegalitate permise de procedura recursului. De altfel, recurenta nu afirmă şi nu dovedeşte vreo piedică în a obţine procesul-verbal de preluare a imobilul pe baza propriilor demersuri.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate în cauză, ca nefondate, apreciind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.E.G.E. şi G.G.L.G., de pârâţii R.A.A.P.P.S., Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de intervenienta A.D. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 287/A din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1742/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1704/2015. Civil → |
|---|
