ICCJ. Decizia nr. 1685/2015. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 1685/2015
Dosar nr. 5384/2/2013**
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, la data de 7 martie 2000, sub nr. 1615/2000 (nr. unic 16140/3/2008), precizată apoi la data de 19 martie 2009 şi înregistrată ulterior sub nr. 11233/3/2009, în urma disjungerii din Dosarul nr. 16140/3/2008, reclamantul T.M.G. (moştenitorul defunctei-reclamante T.M.) a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA, S.Ş.C.M., Ş.G., C.I., M.M. şi T.G. şi a solicitat instanţei să constate, prin hotărârea pe care o va pronunţa, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 17 octombrie 1996 şi din 10 martie 1997.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 741 din 6 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul T.M.G., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA, C.I., M.M., T.G., S.Ş.C.M. şi Ş.G.; a obligat reclamantul la plata către pârâta M.M. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul T.M.G.
Prin decizia civilă nr. 59 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare; a constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1996 şi contractul de vânzare-cumpărare din 10 martie 1997; a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, formulat în contradictoriu cu SC H.N. SA.
În motivarea deciziei s-a reţinut, cu privire la critica disjungerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, că această măsură nu a avut un suport legal în raport de circumstanţele concrete ale speţei, însă, o măsură a casării cu trimitere spre rejudecarea împreună a celor două capete de cerere, nu ar ajuta celeritatea pe care o aduce în discuţie apelantul, pentru că ar implica reluarea unui ciclu procesual între Tribunal şi Curtea de apel, după mai bine de 10 ani de la data înregistrării cererii, în condiţiile în care cauza nu ar primi o rezolvare pe fondul cauzei nici măcar în primă instanţă.
Pe fondul apelului, Curtea a reţinut că statul vânzător nu a avut un titlu la momentul la care a realizat transferul dreptului de proprietate, ceea ce conturează nulitatea vânzării, indiferent de existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a cumpărătorilor chiriaşi. Toate părţile, ca şi instanţa de fond, fac referiri, în susţinerile punctelor de vedere exprimate, la existenţa sau, după caz, la inexistenţa bunei-credinţe ca şi circumstanţă care ar avea semnificaţia juridică a protejării, respectiv infirmării dreptului subdobânditorului, realizând, în fapt şi în drept, o extindere a efectelor juridice a teoriei proprietarului aparent, teorie valabilă la nivelul anilor 1996-2000 doar în materia succesiunii.
Astfel, deşi se interpretează, în funcţie de poziţia procesuală deţinută, existenţa sau, după caz, inexistenţa bunei-credinţe, această împrejurare nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte nulitatea actului de vânzare-cumpărare provenit de la un vânzător care nu are un titlu, căci un titlu nevalabil, ce încalcă în mod evident legea fundamentală reprezentată de Constituţie, este echivalent cu lipsa titlului, din punctul de vedere al efectelor juridice.
Niciun text de lege expres nu caracterizează buna-credinţă ca o modalitate de „salvare juridică" pentru un act translativ de proprietate, atunci când vânzătorul nu deţine un titlu asupra a ceea ce vinde, întrucât nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are în patrimoniul său, în alţi termeni nu se poate transmite un drept de proprietate care nu este conform cerinţelor legale în vigoare la data preluării faptice a imobilului în discuţie. Jurisprudenţa care, în anumite cauze şi în anumite perioade, a tratat buna-credinţă a cumpărătorului ca un element ce confirmă validitatea actului juridic al transferului dreptului de proprietate, nu a avut un temei legal expres, iar jurisprudenţa nu este şi nu a fost un izvor de drept. Abia în anul 2001, prin art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a concretizat la nivel legislativ relevanţa juridică a bunei credinţe la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu valabil.
În prezenta cauză, deşi acest text de lege este invocat ca mijloc de apărare de către intimaţii S.Ş.C.M., Ş.G. şi B.l.I., respectivul articol nu este aplicabil întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului în luna martie a anului 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat prin celebrul adagiu tempus regit actum, se poate afirma că anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001, buna-credinţă nu avea ca efect, în raport de dispoziţiile C. civ., natura unei cauze care să acopere lipsa titlului vânzătorului şi să „salveze" din punct de vedere juridic actul translativ de proprietate de sancţiunea nulităţii.
Atunci când legiuitorul a apreciat că este nevoie să acorde o relevanţă juridică unei stări de fapt constând în buna credinţă a unei persoane implicate într-un act sau fapt juridic, a precizat-o în mod expres. Este cazul dispoziţiilor art. 494, 485 şi urm. C. civ., art. 1895, 1898 şi 1899 C. civ. Nu este recunoscut un asemenea efect împrejurării bunei-credinţe, prin dispoziţiile C. civ. sau ale altui act normativ, în materia condiţiilor de validitate ale contractului translativ de vânzare-cumpărare, iar dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, rămân inaplicabile pentru că prezentul litigiu a debutat cu un an mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect pe care intimaţii care invocă dispoziţiile acestui act normativ, îl ignoră.
Acesta este şi motivul pentru care aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca nefiind un titlu valabil, nu are în vedere dispoziţiile exprese ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 (încălcarea dispoziţiilor legale despre care se face vorbire în texul de lege putându-se raporta la nerespectarea în spirit şi literă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948), ci dispoziţiile constituţionale proprii Republicii Populare Române din anul 1948.
Posibilitatea instanţei de a analiza, din oficiu, valabilitatea titlului vânzătorului este prevăzută de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, chiar dacă această posibilitate este, în mod logic legată, de prevederile alineatului precedent care fac vorbire despre dreptul foştilor proprietari de a-şi revendica imobilele dacă acestea nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or, aşa cum a fost concepută Legea nr. 112/1995 pentru a permite cumpărarea de către chiriaşi a imobilelor preluate cu titlu de către Statul Român, această lege nu a constituit pentru foştii proprietari o lege specială de reparaţie, un astfel de caracter avându-l, în limitele definite de jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. din ultimii ani în cauzele împotriva Statului Român, Legea nr. 10/2001. Acest act normativ este însă ulterior înregistrării pe rolul instanţelor judecătoreşti a prezentei cauze.
Împrejurarea că instanţa nu se pronunţă asupra temeiniciei revendicării nu o poate exonera de obligaţia de a utiliza toate instrumentele juridice aplicabile pentru a răspunde obiectului şi scopului capătului de cerere pentru care a judecat prezentul apel.
Nu are importanţă câte notificări a făcut autoarea apelantului şi ce a cerut prin aceste notificări, câtă vreme buna-credinţă, ca stare de fapt a cumpărătorilor, reală sau fictivă, nu are nicio relevanţă în cauză, în raport de sancţiunea nulităţii absolute ce loveşte orice act juridic translativ de proprietate în situaţia în care vânzătorul nu deţine un titlu valabil, până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în forma iniţială.
Cu privire la principiul conform căruia error communis facit jus invocat în apărare, Curtea a apreciat că Statul Român nu avea cum să se afle în eroare asupra nevalabilităţii titlului său, câtă vreme Statul este garantul respectării legilor şi a Constituţiei, obligaţie ce i-a revenit de-a lungul timpului, chiar şi la nivelul anului 1950 când a emis Decretul nr. 92/1950, cu ignorarea şi nerespectarea, în spirit şi literă, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948.
Includerea clauzei de răspundere pentru evicţiune în contractele de vânzare-cumpărare încheiate semnalează în mod clar reaua-credinţă a pârâtului Municipiul Bucureşti la încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi exclude, cu evidenţă, pretinsa eroare comună a părţilor.
În privinţa aceloraşi pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, instanţa de apel a respins capătul de cerere având ca obiect nulitate contracte întrucât acest pârât a acţionat doar în calitate de mandatar legal al pârâtului Municipiul Bucureşti, în numele şi pe seama acestuia, neputând fi făcut răspunzător pentru o eventuală depăşire a mandatului acordat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta M.M., pârâţii S.Ş.C.M., Ş.G., B.I.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 1484 din 19 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a l-a civilă, a admis recursurile declarate de pârâta M.M., de pârâţii S.Ş.C.M., Ş.G., B.I.I. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 59 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a analizat buna credinţă a cumpărătorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză, considerând că în cazul nulităţii absolute a contractului nu are relevanţă atitudinea subiectivă a părţilor, acţiunea fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a impus în mod expres verificarea acestei cerinţe, prin art. 45 alin. (2).
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2000, s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în speţă, întrucât au fost încheiate cu privire la un imobil care a intrat în proprietatea statului fără titlu, cu nerespectarea Decretului nr. 92/1950, care astfel nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar prin minime diligente, pârâţii persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască situaţia juridică a imobilului în litigiu, şi anume că există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar, reaua-credinţă a părţilor contractante fiind dovedită.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 C. civ.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul vânzării bunului altuia, prin aplicarea prevederilor C. civ., se admitea unanim că dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, considerând că lucrul vândut aparţine vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului. Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părţile contractante, iar nu de către terţi.
Pe de altă parte, dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză ştiind că bunul vândut aparţine unei alte persoane s-a considerat că această operaţiune este speculativă, are o cauză ilicită, şi deci este nulă absolut în temeiul art. 948 C. civ., ca şi în cazul în care contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda drepturilor proprietarului cu complicitatea, sau în orice caz pe riscul cumpărătorului constituie un caz tipic de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit).
Astfel, se poate observa că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul pretinderii nulităţii contractului pentru vânzarea lucrului altuia, era relevantă stabilirea atitudinii subiective a părţilor la data încheierii contractului, stabilirea dacă au cunoscut sau cu minime diligente ar fi putut cunoaşte nevalabilitatea titlului statului, sau dacă au acţionat în complicitate pentru a frauda drepturile adevăratului/fostului proprietar.
În mod corect s-a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar dacă acţiunea în revendicare a fost disjunsă de către prima instanţă, nefăcând obiectul apelului, întrucât ca motiv de nulitate absolută s-a invocat vânzarea de către stat a unui bun pentru care nu avea titlu valabil de proprietate, aceasta fiind una dintre condiţiile care trebuie verificate în cauză, raportat la obiectul litigiului menţionat anterior.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. În cazul de faţă având în vedere că instanţa de apel nu a considerat relevantă pentru aprecierea motivelor de nulitate a contractelor determinarea dacă au fost de bună credinţă cumpărătorii la data încheierii contractelor în cauză, împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5384/2/2013, fiind administrat probatoriul atât sub aspectul bunei credinţe a intimaţilor pârâţi la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 cât şi sub aspectul calităţii procesual active a apelantului reclamant.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, în limitele trasate de instanţa de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ. cât şi prin prisma excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei, invocată în apărare de intimaţii pârâţi, Curtea a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, aceasta reprezintă una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi constituie identitatea dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului care se pretinde că a fost încălcat.
În speţă, reclamanta, a cărui moştenitor este apelantul, a formulat prezenta acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate de intimaţii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, pretinzându-se, în baza actului dotal autentificat, din 06 februarie 1940 şi transcris sub nr. 70 din 06 februarie 1940 de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, titulara dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
Curtea a apreciat în raport de probatoriul administrat în cauză că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, motiv pentru care nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesual active a acesteia.
Pe fondul litigiului, Curtea a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 17 octombrie 1996 şi din 10 martie 1997, încheiate de intimaţii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În primul ciclu procesual s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia statul a preluat imobilul în litigiu, nu reprezintă un titlu valabil.
În această situaţie se pune problema nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu un non dominus.
În speţă, cele trei contracte de vânzare cumpărare a căror nulitate a fost invocată în prezenta cauză, s-au încheiat pe temeiul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, totodată în condiţiile în care se aflau în vigoare Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 adoptate prin H.G. nr. 20/1996.
Rezultă, de aici, că analiza validităţii juridice a acestor contracte se impune a fi făcută prin raportare la aceste prevederi legale, fiind de principiu că validitatea unui act juridic se cercetează prin observarea dispoziţiilor instituite prin actele normative aplicabile la momentul încheierii lor, respectiv, în cauza de faţă, la data de 30 septembrie 1996, 17 octombrie 1996 şi 10 martie 1997.
Curtea are a remarca, sub acest aspect, că prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prevedeau că "foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 "chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".
Obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie, aşadar, imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriaşii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile.
În ceea ce priveşte sensul sintagmei "cu titlu", Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 stabileau că imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost trecute în proprietatea statului „în baza legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950 (...)".
Rezultă că la data încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare litigioase naţionalizarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată de legiuitor ca fiind una făcută cu titlu, simpla existenţă a unui act normativ care să fi întemeiat preluarea fiind socotită suficientă concluziei că preluarea s-a făcut cu titlu.
Prin urmare, buna-credinţă a intimaţilor pârâţi trebuie, aşadar, reţinută, ei încrezându-se în forţa obligatorie a prevederilor legale atunci în vigoare.
Pe de altă parte, intimaţii pârâţi au efectuat diligente pentru aflarea situaţiei juridice a apartamentelor în care locuiau în calitate de chiriaşi, din verificările efectuate de către mandatarul vânzătorului, SC H.N. SA, menţionate pe verso-ul cererilor de cumpărare, rezultând că la data încheierii contractelor nu exista nici un impediment legal la vânzare, nefiind trecută existenţa vreunui litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti cu privire la imobil.
În plus, intimaţii pârâţi au formulat cereri de cumpărare ulterior expirării termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, înăuntrul căruia proprietarii puteau opta pentru restituire.
Faptul că reclamanta formulase cerere în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi că aceasta nu era încă soluţionată la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, este lipsit de relevanţă sub aspectul valabilităţii actelor de înstrăinare din cauză, întrucât obiectul acestei cereri nu a fost restituirea în natură a imobilului în care se află situate apartamentele în care intimaţii pârâţi locuiau la acea dată în calitate de chiriaşi, ci acordarea de despăgubiri.
De altfel, primul demers al reclamantei în sensul de a contesta valabilitatea titlului statului şi de a solicita restituirea în natură a imobilului îl constituie prezentul litigiu, demarat în anul 2000, la aproximativ 3 - 4 ani după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nici ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a imobilului, ci tot despăgubiri în temeiul legii speciale.
În atare situaţie şi vânzătorul se poate prevala de existenţa bunei-credinţe, deoarece la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare cunoştea faptul că imobilul nu este revendicat, ceea ce i-a creat convingerea că imobilul nu urma să fie restituit în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind posibilă vânzarea lui către chiriaşi.
Faţă de toate acestea, având în vedere şi circumstanţele în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 17 octombrie 1996 şi din 10 martie 1997, Curtea a constatat că au fost respectate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995, iar intimaţii pârâţi cumpărători au dat dovadă de buna credinţă, având reprezentarea faptului că au dobândit de la adevăratul proprietar.
Prin urmare, critica apelantului reclamant în sensul că intimaţii ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, va fi înlăturată. Potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (1), art. 1898 şi ale art. 967 alin. (2) C. civ. buna credinţă şi valabilitatea actului juridic se prezumă, până la proba contrară.
În cauză, Curtea a apreciat că această probă contrară nu a fost făcută în ceea ce îi priveşte pe intimaţii cumpărători, în mod corect instanţa de fond respingând acţiunea în constatarea nulităţii acestor contracte.
Faţă de cele reţinute, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 271A din 17 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant T.M.G., împotriva sentinţei civile nr. 741 din 06 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11233/3/2009; a obligat pe apelant la 6.100 RON cheltuieli de judecată către intimata M.M. şi la 450 RON cheltuieli de judecată către intimaţii S.Ş.C.M. şi S.G.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.M.G., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 741/2010, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În preambulul cererii de recurs, recurentul-reclamant a precizat obiectul rejudecării apelului, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. şi de îndrumările instanţei de casare, din care rezultă că, casarea a fost totală.
În consecinţă, în rejudecare, susţine recurentul-reclamant, instanţa trebuia să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a părţilor din cele trei contracte de vânzare-cumpărare la momentul încheierii acestora.
Prima critică adusă deciziei atacată vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a pronunţat asupra motivului privind greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
În considerente, instanţa a reţinut argumente contradictorii, pe de o parte faptul că în primul ciclu procesual s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil, iar pe de altă parte că naţionalizarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată ca fiind făcută cu titlu.
În consecinţă, apreciază că se impune analizarea incidenţei prevederilor Decretului nr. 92/1950 în raport cu normele Constituţiei în vigoare la data adoptării Constituţiei.
Astfel, calificarea autoarei reclamantului ca „exploatator de locuinţe" în conformitate cu un act normativ neconstituţional şi în absenţa oricărei dovezi în acest sens este nelegală în raport de situaţia de fapt reiterată, care nu va fi reluată de către instanţa de recurs în sinteză.
În consecinţă, imobilul în litigiu nu a fost preluat cu titlu, deci nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum a fost clar definită prin art. 1 şi ca urmare nu putea fi înstrăinat chiriaşilor. Mai mult, Decretul nr. 92/1950 nu poate face dovada preluării „cu titlu" de către stat a imobilului în litigiu. Din perspectiva acestor argumente, soluţia instanţei învestită cu rejudecarea apelului este nelegală, tot raţionamentul fiind lipsit de fundament juridic.
A doua critică adusă deciziei atacată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este cea legată de aprecierea bunei credinţe a chiriaşilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe invocarea greşită a Nomelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 deşi acestea au fost completate prin H.G. nr. 11/1997, însă acestea nu creează drept, ci doar explică înţelesul normelor Legii nr. 112/1995.
Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare avându-l ca beneficiar pe C.I. este încheiat după edictarea H.G. nr. 11/1997, aspect ignorat de instanţa de rejudecare.
În acest context, arată reclamantul nu subzistă motivarea instanţei de apel, care a dat eficienţă juridică bunei credinţe şi erorii comune, invincibile, în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Atitudinea subiectivă a chiriaşilor este infirmată prin chiar conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, cu exonerarea vânzătorului de orice obligaţie privind evicţiunea.
Distinct de toate aceste aspecte, arată recurentul-reclamant se impune analizarea aplicabilităţii principiului error communis facit jus în materia dreptului de proprietate imobiliară. În speţă nu sunt îndeplinite cele trei condiţii cerute pentru ca aparenţa să fie creatoare de drept, întrucât ambele părţi cunoşteau faptul că imobilul este preluat de stat de la adevăratul proprietar, fiind de notorietate că foştii proprietari îşi revendicau imobilele preluate de stat. Menţiunile de pe verso-ul cererilor de cumpărare tipizate sunt formale şi minimale, ele neputând fi asimilate unor verificări de natură a confirma caracterul invincibil al erorii.
În consecinţă, concluzia instanţei de rejudecare, în sensul îndeplinirii tuturor condiţiilor care permit aplicarea principiului error communis facit jus în speţă este doar o construcţie artificială, formală, nefundamentată legal şi probator.
O altă critică adusă deciziei recurată, constă în interpretarea greşită de către instanţa de apel a notificărilor formulate la data de 10 iulie 1996 şi 14 august 2001 de către reclamantă, în sensul că nu ar constitui un impediment în sensul Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea către chiriaşi a imobilului, fiind dimpotrivă un argument în susţinerea bunei-credinţe.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere normele art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care instituie prevalenta principiului restituirii în natură, indiferent de manifestarea de voinţă a persoanelor îndreptăţite.
O ultimă critică adusă deciziei recurată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a expus nici măcar succint, motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate criticile cuprinse în motivul doi de apel, referitor la reaua-credinţă a părţilor.
În continuare, recurentul-reclamant redă criticile formulate prin acest motiv de apel, care susţine că nu au fost analizate.
În combaterea cererii de recurs, în cauză au formulat întâmpinare intimaţii S.Ş.C.M., B.l.I., M.M., şi T.G. prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi pe fondul cauzei menţinerea soluţiei privind respingerea acţiunii. Au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al reclamantului a vizat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în speţă, întrucât au fost încheiate cu privire la un imobil care a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, cu nerespectarea Decretului nr. 92/1950, care astfel nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995.
Cauza de nulitate a acţiunii a constat în nevalabilitatea titlului statului, coroborată cu reaua-credinţă a subdobânditorilor, consecinţa fiind desfiinţarea actului subdobânditorului de rea-credinţă - resoiuto jure dantis, resolviturjus accipientis.
În motivarea acţiunii, reclamantul a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului, prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, situaţie care corespunde preluării „fără titlu valabil".
O primă critică a recurentului-reclamant, subsumată art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. constă în faptul că instanţa de apel, în rejudecare nu a analizat valabilitatea titlului statului, reţinând că în primul ciclu procesual, a fost tranşată această problemă a preluării imobilului fără un titlu valabil.
Din acest punct de vedere, recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte nerespectarea limitelor rejudecării.
De asemenea, se mai invocă existenţa motivelor contradictorii, în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului.
Înalta Curte apreciază necesare scurte consideraţii în legătură cu concepţia legilor de restituire privitoare la noţiunea „fără titlu" asupra imobilelor preluate de stat sau de către alte persoane juridice.
Prin titlu, în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, se înţelege trecerea acelor imobile cu destinaţie de locuinţă în proprietatea statului, în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă.
Aşadar, în concepţia Legii nr. 112/1995 reprezintă titlu, acele acte normative edictate de organele vremii, indiferent de factura lor, în baza cărora s-a procedat la trecerea imobilelor în proprietatea statului. Dacă există un act normativ ca bază de trecere la stat a unui imobil, vorbim de existenţa unui titlu, iar în situaţia în care trecerea s-a făcut în lipsa unui act normativ, situaţie în care este vorba despre preluare faptică.
Imobilele ce au fost preluate de către stat, fie în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale, care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate în favoarea statului, fie, deşi există acea reglementare ea a fost aplicată abuziv, sunt considerate ca trecute fără titlu, ori fără titlu valabil.
În consecinţă, din argumentele prezentate de către recurentul-reclamant rezultă că se susţine regimul juridic al nulităţii actelor de înstrăinare pentru că titlul în baza căruia statul a dobânbit imobilul nu este valabil, ceea ce nu este în contradicţie cu motivarea instanţei de apel.
Astfel, în primul ciclu procesual, instanţa a reţinut că „Statul vânzător nu a avut un titlu (nota instanţei de recurs un titlu valabil) la momentul la care a realizat transferul dreptului de proprietate".
Prin decizia de casare s-a reţinut că „în mod corect s-a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului întrucât ca motiv de nulitate s-a invocat vânzarea de către stat a unui bun pentru care nu avea titlu valabil de proprietate".
Confuzia recurentului-reclamant poartă asupra regimului juridic al nulităţii, în cauză fiind invocată nulitatea contractului pentru vânzarea lucrului altuia.
În raport de aceste considerente, se constată că valabilitatea titlului statului a fost analizată încă din primul ciclu procesual, această chestiune de drept intrând în autoritatea lucrului judecat, recomandările instanţei de casare vizând numai clarificarea statului juridic al subdobânditorilor imobilului, în sensul analizării mijlocului juridic pus la îndemâna acestora, respectiv buna-credinţă.
Analizarea bunei-credinţe ca mijloc de protecţie juridică a subdobânditorului reprezintă a doua critică adusă deciziei recurată, care urmează a fi analizată de către instanţa de recurs.
În esenţă, criticile recurentului-reclamant au vizat aspectul legat de atitudinea subiectivă a părţilor, care în opinia sa nu prezintă relevanţă în cauză, acţiunea fiind formulată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, care a impus expres verificarea acestei cerinţe prin art. 45 alin. (2).
Este de menţionat, prealabil, că Legea nr. 10/2001 a dat eficienţă juridică şi în materia drepturilor reale asupra imobilelor, unui principiu ce guvernează dreptul civil, respectiv principiul ocrotirii bunei-credinţe.
Exerciţiul drepturilor civile, ca şi întreg edificiul obligaţiilor civile, se fundamentează pe un postulat al bunei-credinţe, care este un criteriu principal de apreciere a raporturilor juridice care se clădesc pe încredere, născându-se o prezumţie legală relativă care dă forţă juridică raportului juridic respectiv, până la proba contrară.
Această prezumţie îşi are originea în dreptul roman - bona fides praesumitur - iar în Codul nostru civil, deşi nu avem o prevedere cu caracter general care să reglementeze efectele bunei credinţe, este indubitabil că art. 1898 C. civ. are valoare de principiu, care este aplicabil oricărui alt raport juridic din cadrul altor instituţii de drept civil.
Ca atare, prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a introdus o prevedere specială în acest sens, care are fundament în principiile generale de drept.
În raport de aceste considerente, instanţele nu pot abdica de la principiile generale de drept, şi în baza probatoriului administrat trebuie să stabilească existenţa relei credinţe la încheierea actelor de înstrăinare, numai în aceste condiţii putând fi constatată nulitatea absolută a acestora.
În mod corect instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat buna credinţă a subdobânditorilor în raport de condiţiile care trebuie întrunite, cumulativ, pentru a se putea da eficienţă principiului error communis facit jus - care se fundamentează pe trei elemente: existenţa bunei credinţe a terţului, să existe o eroare comună cu privire la calitatea de proprietar a celui care înstrăinează şi eroarea să fie invincibilă.
În cazul dobândirii dreptului de proprietate de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, dreptul de proprietate se dobândeşte ope legis, statul dobândind dreptul de proprietate, de la data intrării acestui act normativ în vigoare.
La data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, naţionalizarea făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată fiind făcută cu titlu.
Un element de apreciere al bunei credinţe este percepţia sudobânditoruiui faţă de includerea în circuitul civil, a dreptului de proprietate, prin exercitarea de către acesta a tuturor prerogativelor conferite de dreptul de proprietate, posesiunea şi folosinţa.
Nu poate fi reţinută o culpă a cumpărătorilor în neanalizarea valabilităţii titlului statului, întrucât valabilitatea este cercetată doar de către instanţele de judecată atunci când sunt sesizate de către cei interesaţi, iar nu de către organele îndrituite să aplice prevederile Legii nr. 112/1995 şi, cu atât mai puţin, de către cumpărători.
Prin urmare, la momentul contractării, apărea cu evidenţă că statul era proprietar al imobilului, iar titlul său era necontestat.
În ceea ce priveşte diligentele minime ale cumpărătorilor, instanţa de apel a reţinut corect faptul că pârâţii au efectuat demersuri pentru a se asigura că nu există nici o piedică la înstrăinare, şi anume lipsa pe rolul instanţelor a unui proces între fostul proprietar şi Statul Român în legătură cu imobilul supus înstrăinării.
A fi de bună credinţă înseamnă ca în momentul cumpărării subdobânditorul să fie convins că a contractat cu verus dominus, element subiectiv, care în cauză a fost probat cu elemente obiective.
În ceea ce priveşte argumentele recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă notificărilor formulate la data de 10 iulie 1996 şi 14 august 2001 prin care autoarea reclamantului a solicitat restituirea în natură a imobilului, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care pârâţii au formulat cereri de cumpărare ulterior expirării termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, înăuntrul căruia proprietarii puteau opta pentru restituire.
În consecinţă, atât timp cât a existat un titlu de proprietate al statului asupra imobilului supus înstrăinării, iar subdobânditorii la momentul contractării, nu au avut cunoştinţă despre existenţa vreunui proces de revendicare a imobilului, iar vânzătorul la cererea de cumpărare a răspuns că nu există impediment la vânzare şi deci imobilul poate fi înstrăinat în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, buna credinţă este evidentă, şi are efect.
În continuare, Înalta Curte va răspunde criticilor formulate de către recurentul-reclamant în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la neanalizarea motivului de apel referitor la reaua-credinţă a părţilor din cele trei contracte de vânzare-cumpărare.
Conform acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un element esenţial pentru acest act procedural.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină, cât şi situaţia în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, consecinţa nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.
Arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor reprezintă o cerinţă pentru conţinutul hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată se constată că aceasta respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa a analizat existenţa bunei-credinţe a pârâţilor la încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare. În consecinţă, criticile formulate în apel de către reclamant cu referire la reaua-credinţă vizează aceleaşi aspecte asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat, astfel încât nu se poate susţine că nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită.
În considerentele hotărârii recurate se regăsesc aprecieri cu privire la preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu privire la efectuarea de diligente pentru aflarea situaţiei juridice a apartamentelor şi la eficienţa juridică a cererii formulată de reclamantă în condiţiile Legii nr. 112/1995, care dezleagă criticile deduse judecăţii prin cererea de apel, ceea ce satisface exigenţele unei motivări în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează să fie respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi constatând culpa recurentului în declanşarea prezentei căi de atac, Înalta Curte urmează să admită cererile formulate de către intimaţi şi să dispună obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate şi justificate de către părţi, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.M.G. împotriva deciziei nr. 271 A din 17 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul T.M.G. la plata următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată, după cum urmează:
- la plata sumei de 2.792,29 RON în favoarea intimatei S.Ş.C.M.;
- la plata sumei de 700 RON în favoarea intimatei B.I.I.;
- la plata sumei de 2.000 RON în favoarea intimatei M.M.;
- la plata sumei de 500 RON în favoarea intimaţilor S.Ş.C.M. şi Ş.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1680/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1686/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
