ICCJ. Decizia nr. 1690/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1690/2015
Dosar nr. 19602/3/2013
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 03 martie 2011 sub nr. 9519/299/2011, reclamanta SC P.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SRL, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50000 euro reprezentând daune-interese (echivalentul în RON, la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României de la data plăţii).
Prin sentinţa civilă nr. 9216 din 23 aprilie 2013 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 28 mai 2013, sub nr. 19602/3/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta, a obligat pârâta la plata echivalentului în RON a sumei de 26.880 euro şi la plata sumei de 17.524 RON reprezentând daune interese, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.978 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei s-a arătat că:
În speţă, s-a încheiat în data de 26 noiembrie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare între SC G.D. SRL şi SC P.E. SRL, autentificat de BNP Asociaţi V.G. şi R.J. având ca obiect cumpărarea unui imobil în cadrul complexului rezidenţial dezvoltat de către SC G.D. SRL. în îndeplinirea obiectului de activitate reclamanta SC P.E. SRL a dorit achiziţionarea unui apartament din noile cartiere rezidenţiale construite, la un standard de calitate ridicat, în vederea închirierii ulterioare a acestuia la un preţ al chiriei pe măsura confortului oferit.
Tribunalul a reţinut că, preţul acestui imobil, care a fost achitat integral de către reclamantă până la data formulării cererii, respectiv de 270.756 euro, cuprindea şi integrarea acestui imobil în complexul rezidenţial promis, pârâta SC G.D. SRL obligându-se să vândă un imobil care să fie integrat într-un proiect-parte a ansamblului, care să cuprindă şi o zona de servicii şi agrement, prin construirea de cafe-bar, restaurant, club nautic, grădiniţa, parc, lacuri, spaţii comerciale.
Potrivit dispoziţiile art. 14 din antecontractul de vânzare-cumpărare, pârâta SC G.L.D. SRL s-a obligat să finalizeze lucrările până la data de 30 septembrie 2008.
Tribunalul a constatat că aceste obligaţii nu au fost îndeplinite de către pârâtă nici măcar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA, respectiv data de 06 noiembrie 2009, motiv pentru care procesul-verbal de recepţie semnat şi stampilat de către SC P.E. SRL şi SC G.D. SRL, s-a semnat cu obiecţiunile prevăzute la art. 3, respectiv "Promitentul-cumpărător precizează că a constatat cu ocazia inspecţiei făcute că nu au fost îndeplinite obligaţiile promitentului vânzător asumate prin antecontract-anexa 1 (descrierea generală a proiectului şi specificaţii tehnice) cu privire la finalizarea şi funcţionalitatea următoarelor elemente constructive parte a ansamblului specificate în această anexă: zona de servicii şi agrement - cafe-bar, restaurant, club nautic, grădiniţa, parc, lacuri, spaţii comerciale".
De asemenea, o parte din lucrările contractate şi efectuate nu corespund parametrilor cantitativi şi calitativi pentru a fi recepţionate, respectiv lucrările degradate de infiltraţiile de apă, lucrările de etanşare la aer, lucrărilor din zona de servicii şi agrement.
Un alt grav prejudiciu adus reclamantei se referă la lipsa de conservare şi mentenanţa a proprietăţii comune, acest complex rezidenţial aflându-se în stadiul de şantier părăsit.
Faţă de acestea, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi atragerii daunelor interese, având în vedere că fapta ilicită rezultă din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, vinovăţia rezultând chiar din neîndeplinirea acestor obligaţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unei împrejurări care înlătură vinovăţia, în temeiul art. 1083 C. civ.
De asemenea, potrivit art. 969 raportat la art. 999 C. civ., răspunderea este antrenată şi pentru prejudiciul ce a fost cauzat prin "neglijenţă sau imprudenţă", în speţă, prejudiciul fiind născut şi actual, fiind probat prin înscrisurile depuse la dosar şi expertiza efectuată în cauză.
Tribunalul a apreciat ca neîntemeiate susţinerile pârâtei referitoare la prescripţia acţiunii, având în vedere că, în speţă, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA la data de 06 noiembrie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 03 martie 2011, astfel că termenul de prescripţie nu s-a împlinit la data introducerii acţiunii.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis cererea pentru daunele interese rezultate din probele administrate respectiv echivalentul în RON al sumei de 26.880 de euro, suma rezultată din diferenţa dintre valoarea de piaţă estimată a imobilului situat în Bucureşti, str. P.A., în condiţiile în care pârâta şi-ar fi respectat obligaţiile contractuale, respectiv dacă imobilul era integrat într-un proiect - parte a ansamblului rezidenţial care să fi cuprins şi o zonă de servicii şi agrement dotată cu cafe-bar, restaurant, club nautic, grădiniţa, parc, lacuri ecologice, spaţii comerciale, facilitaţii incluse în contractul reclamantei însă nerealizate şi în lipsa viciilor ascunse şi apărute ulterior încheierii contractului - 197.160 euro şi valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. P.A., la momentul realizării expertizei, ţinând cont de viciile imobilului şi de stadiul în care se află ansamblul rezidenţial în care imobilul trebuia integrat -170.280 euro, precum şi suma de 17.524 RON cuantumul sumelor de bani care ar fi putut fi încasate de reclamantă - mai exact diferenţa dintre chiria pe care ar fi putut să o încaseze dacă imobilul de lux achiziţionat era conform promisiunilor contractuale şi chiria aferentă imobilului conform stării actuale pe perioada 30 septembrie 2008, data la care pârâta s-a obligat să finalizeze lucrările şi până la data efectuării expertizei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.978 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru în cuantum de 5811 RON şi 5 RON timbru judiciar, 1000 RON onorariu expert şi 5162 RON onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1085 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta SC G.D. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 3104 din 17 iunie 2014, pronunţată de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
În speţă, pentru corecta soluţionare, instanţa de apel a apreciat că trebuie pornit de la criticile sentinţei ce ar viza constatarea unei inexistente a creanţei solicitate (prin intermediul instituţiei decăderii din dreptul de a solicita creanţa), urmând ca, dacă acestea sunt înlăturate, să se analizeze prescripţia dreptului la acţiune vizând creanţa în cauză şi ulterior susţinerile privind temeinicia solicitării ei şi cuantumul acesteia.
Înainte de analizarea decăderii, instanţa de apel a înlăturat ca vădit nepertinente apărările initmatei-reclamante ce vizează stabilirea unei autorităţi de lucru judecat a sentinţei de fond cu privire la o parte din creanţă, ce se susţine a nu fi fost atacată de partea adversă; astfel, apelanta contestă în primul rând că ar datora orice sumă, oricât de mică, în principal faţă de prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006, astfel încât nu se poate vorbi de faptul că nu ar contesta întreaga obligaţie; este adevărat că, atunci când se raportează la evaluarea eventualului prejudiciu, face aprecieri doar cu privire la o parte din acesta, dar, cel puţin cât priveşte decăderea şi prescripţia, aceste apărări, sub forma unor excepţii de fond, le reiterează cu privire la întreaga creanţă.
Cât priveşte decăderea din dreptul de a solicita creanţa solicitată prin cererea introductivă, trebuie mai întâi stabilită situaţia de fapt, respectiv că această creanţă a fost afirmată cel târziu la data de 03 martie 2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată), de către reclamantă, iar procedura insolvenţei împotriva pârâtei s-a deschis la 06 iunie 2011; or, indiferent de cuantumul ei concret, ce poate reieşi din probatoriile ulterioare (la fel cum se poate întâmpla, de altfel, şi în dosarul de insolvenţă), cel târziu la acea dată (03 martie 2011) reclamanta considera că acea creanţă există şi este certă, pentru că nu este admisibil să acceptăm logic că cineva ar putea solicita creanţe incerte. Reclamanta face o gravă confuzie între constatarea creanţei prin act scris (înscrisurile fiind doar un mijloc de probă, alături de multe altele) şi caracterul ei cert; orice reclamant afirmă şi consideră că are o creanţă certă, în caz contrar el ar acţiona abuzând de dreptul său procesual; cu ce dovedeşte creanţa certă este un alt aspect, iar în cazul de faţă, fiind vorba de neexecutarea unei obligaţii, este logic ca dovada solicitată să fi inclus şi altceva decât înscrisuri.
S-a mai precizat că nici art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu face nicio distincţie după existenţa unui înscris/neexistenţa unui înscris pentru dovedirea creanţei, stipulând obligaţia pentru orice creditor al unui debitor în insolvenţă, dacă afirmă o astfel de calitate, să solicite înscrierea la masa credală dacă doreşte recuperarea creanţei, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; de asemenea, în cazul neadmiterii creanţei şi contestării acestei măsuri, judecătorul-sindic trebuie să aibă în vedere toate mijloacele de probă (inclusiv, eventual, expertiza), pentru stabilirea certitudinii sau cuantumului unei creanţe; deci, sub nici un aspect esenţial, caracterul cert al creanţei nu este constatat în mod diferit în procedura de drept comun faţă de procedura insolvenţei.
În aceste condiţii, pentru valorificarea creanţei sale, este obligatoriu pentru orice creditor care consideră că are un astfel de drept împotriva debitorului în insolvenţă să participe la procedura concursuală, cu limitele şi obligaţiile ei; interpretarea contrară este vădit inechitabilă, din moment ce procedura insolvenţei presupune limitări importante ale drepturilor individuale ale creditorilor, în folosul succesului colectiv (maximizarea acoperirii pasivului total şi, eventual, dacă procedura este de succes, reintegrarea debitorului în viaţa economică); astfel, dacă acceptăm că un creditor, deşi afirmă o creanţă certă, poate să nu participe la procedură fără să fie sancţionat (decăzut), pentru ca ulterior reintegrării debitorului să obţină în totalitate satisfacerea creanţei sale, trebuie să acceptăm cel puţin două efecte ilogice: 1) fraudarea celorlalţi creditori care au participat la procedură şi, deşi aveau poate titluri preferenţiale, au trebuit să accepte diminuări ale creanţelor/blocări ale cursului penalităţilor/prelungiri ale termenelor de rambursare pentru succesul procedurii concursuale şi 2) încălcarea flagrantă a efectului „purgic" al procedurii faţă de debitor, din moment ce, deşi legea insolvenţei prevede expres (art. 132 alin. (1) rap. la art. 3 pct. 20 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care coroborate arată clar că dintre creanţele anterioare doar creanţele, în forma înscrisă şi confirmată în planul de reorganizare mai pot fi solicitate şi executate faţă de debitor), el nu se va reintegra fără riscul unor datorii anterioare, ci se va reintegra sub ameninţarea tuturor creanţelor anterioare ale creditorilor care au ales să nu participe la procedură sau nu au fost suficient de diligenţi să o facă.
Tocmai de aceea, pentru a fi cât mai explicite consecinţele, art. 76 din Legea nr. 85/2006 arată că: „titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase. Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie". Observăm în mod clar cum, nici în acest caz, legiuitorul nu condiţionează decăderea de dovedirea creanţei prin act scris sau în alt mod şi precizează expres că decăderea funcţionează atât în cadrul procedurii, cât şi ulterior închiderii procedurii, cu singura excepţie a condamnării pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori stabilirii răspunderii pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase; astfel de situaţii de excepţie nu au fost nici măcar învederate în speţă, cu atât mai puţin dovedite.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de fond ar fi trebuit să constate decăderea din dreptul de a solicita creanţa indicată şi, în urma acestei constatări să respingă acţiunea; deci, Curtea a schimbat sentinţa în temeiul art. 296-297 C. proc. civ., în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, nefiind necesară verificarea pertinenţei celorlalte apărări subsidiare ale apelantei-pârâte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC P.E. SRL Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat şi menţinerii sentinţei pronunţate de tribunal ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
După prezentarea soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta a criticat legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, susţinând că aceasta a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006.
Arată că, la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea intimată, (06 iunie 2011), recurenta nu avea faţă de aceasta o creanţa certă, lichidă şi exigibilă, astfel încât înscrierea în tabelul de creanţe era imposibilă.
În opinia recurentei, pentru înscrierea unei creanţe în tabel este necesar ca aceasta să fie certă, lichidă şi exigibilă, cerinţe care rezultă din art. 3 pct. 1 (conform căruia insolvenţa este starea patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile), dar şi din dispoziţiile art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ (conform căruia creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este acel creditor a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitoarei este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile).
Creanţa nu îndeplinea aceste trei condiţii prevăzute de lege pentru a fi înscrisă în tabel, în sensul că recurenta nu deţinea un document justificativ din care să rezulte existenţa şi cuantumul acesteia, astfel încât nu putea fi înscrisă în tabelul de creanţe întocmit de fostul administrator judiciar al intimatei - pârâte.
În opinia recurentei creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă în urma administrării unui probatoriu complex, prin sentinţa civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 (pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, schimbată în tot prin decizia recurată) ulterior, deci, deschiderii şi închiderii procedurii insolvenţei.
În ceea ce priveşte deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea intimată, recurenta arată că la acel moment (06 iunie 2011) beneficia de o simplă expertiză într-un dosar de asigurare dovezi, din care nu putea să rezulte caracterul cert al creanţei.
Totodată, recurenta susţine că i-a fost îngrădit liberul acces la justiţie, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că nu a reuşit să obţină recuperarea prejudiciului nici în procedura insolvenţei societăţii intimate, nici pe calea dreptului comun.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererea de recurs, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Critica întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, deoarece pentru a fi aplicabil în speţă acest text legal societatea intimată trebuia să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă anterior deschiderii procedurii insolvenţei, sau cel mai târziu la data formulării cererii de admitere a creanţei, în caz contrar recurenta neputând fi înscrisă la masa credală, este nefondată.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii insolvenţei sunt obligaţi să depună cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii, acest drept putând fi exercitat şi de către creditorii ale căror creanţe nu sunt stabilite printr-un titlu. Mai mult, chiar şi creditorii ale căror creanţe nu sunt scadente sau sunt afectate de condiţie (existenţa lor nefiind, aşadar, sigură) la data deschiderii procedurii au această posibilitate.
Sancţiunea neexercitării acestui drept este cea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, titularul creanţei preexistente deschiderii procedurii dar care nu este înscrisă în tabelul creanţelor fiind decăzut din dreptul de a-şi realiza creanţa în timpul procedurii insolvenţei şi ulterior închiderii acesteia.
Rezultă, aşadar, că pentru înscrierea unei creanţe în tabel nu este necesar ca aceasta să fie certă, lichidă şi exigibilă, astfel cum susţine recurenta, care îşi întemeiază afirmaţia pe dispoziţiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006. Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi declaraţia de creanţă sunt două acte procesuale distincte, cu efecte diferite şi pentru exercitarea cărora legiuitorul a prevăzut condiţii distincte: pentru deschiderea procedurii insolvenţei este necesară, într-adevăr, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile de mai mult de 90 de zile şi care să depăşească valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12, în timp ce pentru depunerea declaraţiei de creanţă singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească creanţa solicitată este de a fi anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. Aşadar, nu este necesar ca aceasta să fie constatată printr-un înscris şi nici să fie exigibilă.
Contrar susţinerilor recurentei, dreptul acesteia de creanţă nu a luat naştere odată cu pronunţarea de către Tribunalul Bucureşti a sentinţei nr. 3104 din 17 iunie 2014, recurenta-reclamantă adresându-se instanţei pentru a obţine recunoaşterea unui drept (la despăgubire pentru prejudiciul suferit) şi, totodată, constrângerea intimatei - pârâte, în calitate de debitor al obligaţiei de răspundere pentru vicii ascunse, de a îndeplini această obligaţie. însă este evident că existenţa dreptului de creanţă este anterioară sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată. De altfel, afirmarea unui drept este una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, inexistenţa dreptului determinând respingerea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce o priveşte pe recurentă, dreptul care a făcut obiectul declaraţiei de creanţă respinsă de administratorul judiciar (şi neînscrisă în tabelul creditorilor) şi al cererii de chemare în judecată s-a născut anterior deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea intimată.
Aşa cum s-a reţinut pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi cenzurat în recurs, la data de 22 aprilie 2009 viciile erau deja cunoscute de către recurentă, (la această dată fiind depusă cererea de asigurare dovezi), la data de 20 mai 2011 viciile reclamate au fost reţinute de către expertul desemnat de către instanţă, iar cererea de chemare în judecată prin care se cere antrenarea garanţiei pentru vicii ascunse a fost depusă la data de 03 februarie 2011 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Ori, procedura insolvenţei intimatei - pârâte a fost dispusă la data de 06 iunie 2011, acesta fiind şi motivul pentru care soluţionarea cererii de chemare în judecată a fost suspendată, de aici rezultând cu claritate cele arătate, în sensul că dreptul de creanţă al recurentei s-a născut anterior deschiderii procedurii.
Aşadar, recurenta avea dreptul de a-şi realiza pretenţiile în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea unei declaraţii de creanţă, la care să ataşeze înscrisuri prin care să îşi dovedească pretenţiile şi, în cazul respingerii de către administratorul judiciar a declaraţiei de creanţă, recurenta a avut posibilitatea de a contesta aceasta măsură în faţa judecătorului sindic, urmând ca, în procesul care ar fi putut avea loc, să fie administrate toate dovezile pentru constatarea existenţei creanţei şi a cuantumului acesteia, (inclusiv expertiza care să stabilească existenţa viciilor), cu consecinţa înscrierii la masa credală.
Prin urmare, neînscrierea creanţei în tabel a avut ca efect decăderea recurentei din dreptul de a-şi realiza creanţa ulterior închiderii procedurii.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi Curtea de apel prin decizia recurată, procedura insolvenţei are un efect purgic faţă de debitor, efect care rezultă, pe lângă dispoziţiile evocate în decizie, şi din dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora "la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan". Aşadar, dacă la momentul confirmării planului de reorganizare creanţa reclamată de recurentă nu era înscrisă, realizarea ulterioară a acesteia nu mai este posibilă.
Este nefondată şi susţinerea privind îngrădirea liberului acces la justiţie. Odată cu deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea intimată devin aplicabile dispoziţiile legii speciale, demersurile creditorilor pentru realizarea creanţelor lor fiind guvernate de aceasta; acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor faţă de debitor, începute anterior acestui moment, sunt suspendate de drept în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Recurenta - reclamantă încearcă să confere legitimitate refuzului administratorului judiciar de înscriere la masa credală a creanţei solicitate, arătând că pe bună dreptate a fost luată această măsură, sperând că, astfel, lipsa de diligentă în exercitarea drepturilor pe care le-a avut la îndemână (contestarea măsurii) va rămâne fără efecte juridice, ceea ce este imposibil. A accepta punctul de vedere exprimat de către recurentă ar însemna a recunoaşte dreptul tuturor creditorilor care nu au manifestat diligentă pentru realizarea drepturilor lor în timpul procedurii insolvenţei, de a şi le valorifica faţă de debitor după închiderea procedurii, ceea ce este contrar dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 evocate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată şi bine argumentată, justificând soluţia adoptată.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerinţele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge calea de atac exercitată de reclamantă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.E. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1085 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1687/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1691/2015. Civil → |
|---|
