ICCJ. Decizia nr. 1746/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1746/2015
Dosar nr. 53834/3/2011
Şedinţa publică din 22 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 1 august 2008, reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. şi D.C.C. au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.L., M.L. - să dispună obligarea pârâţilor de a lăsa în deplina proprietate şi posesie imobilul situat în București, str. George Călinescu, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 242 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, având două corpuri de clădire A şi B cu un număr de 5 apartamente, precum şi anexele gospodăreşti.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt succesoarele defuncţilor S.I.A. şi S.I.E., iar imobilul teren a fost dobândit de autorii acestora prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 iunie 1940, construcţiile fiind edificate pe baza autorizaţiei de construire din 29 august 1941 şi a planurilor aprobate.
Imobilul, se arată, a fost preluat în mod abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, naţionalizarea fiind nelegală, întrucât autorii reclamantelor intrau în categoriile exceptate de la decretul de naţionalizare.
Reclamantele au mai învederat că statul a preluat fără titlu valabil imobilul, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra locuinţelor către pârâţii persoane fizice a fost nelegală şi abuzivă.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, art. 4 alin. (2) din Constituţia României.
Pârâţii U.C., U.G. şi M.D. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere valoarea bunului revendicat, care, fiind situat în cartierul Dorobanţi-Floreasca, are o valoare „ notorie” de peste 500.000 lei, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2008, reclamantele au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA la restituirea imobilului situat în București, str. George Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 242 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, potrivit Legii nr. 10/2001, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii persoane fizice.
Prin încheierile de şedinţă din 17 aprilie 2009 şi respectiv 12 ianuarie 2011 instanţa a dispus în mod succesiv suspendarea judecaţii, în temeiul art. 1551 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către reclamante a obligaţiilor stabilite în sarcina acestora, cauza fiind repusă pe rol ca urmare a cererilor formulate de acestea.
La termenul din data de 20 aprilie 2011, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de pârâţii U. şi M. prin întâmpinări şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.
Prin Sentinţa civilă nr. 7692 din 20 aprilie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 13106/299/2008, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele C.Z., C.E.S., S.I., D.C.C. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.P., M.L., M.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând actele şi lucrările dosarului în soluţionarea excepţiei invocate, instanţa a reţinut următoarele:
Pentru determinarea instanţei competente în soluţionarea unui litigiu, ceea ce trebuie stabilit este obiectul acţiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiţiei, pretenţia concretă a reclamantului.
Instanţa a reţinut că prin acţiunea formulată în prezenta cauză se urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. George Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 242 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta având două corpuri de clădire A şi B cu un număr de 5 apartamente, precum şi anexele gospodăreşti, imobil evaluat de reclamante la peste 500.000 lei, având în vedere şi locul situării imobilului.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, instanţa a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului.
Instanţa a reţinut că, şi prin raportare la obiectul cererii precizatoare depusă de reclamante la data de 12 decembrie 2008, competenţa aparţine tot tribunalului, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de Deciziile nr. XX/2007 şi XXXII/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii.
Având în vedere normele legale imperative menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, instanţa a apreciat întemeiată excepţia invocată, astfel că a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Investit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentința nr. 972 din 15 mai 2013, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă a respins ca prescrisă cererea având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare formulată de reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. şi D.C.C.
A disjuns totodată cererea având ca obiect revendicare.
A respins cererea de eliberare a înscrisurilor, ca prematură.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reținut că în baza Legii nr. 112/1995, la adresa str. George Călinescu s-au încheiat 5 contracte de vânzare-cumpărare: nr. X/1996 - fila 213 (cumpărător M.D., având ca obiect apartamentul de la parter, fără număr, corpul B), nr. 1069 din 26 noiembrie 1996 – fila 216 (cumpărători U.C. şi U.G., având ca obiect ap. 1 de la parter) nr. 1074/1997- fila 219 (cumpărători M.L. şi M.L., având ca obiect apartamentul 2 de la etajul 1), nr. 1073 din 23 decembrie 1996 - fila 222,( cumpărător P.M. având ca obiect apartamentul 3 etajul 2), nr. 1072 din 8 noiembrie 1996 - fila 226 (cumpărător M.T., având ca obiect apartamentul fără număr cu compunerea menționată în contract; cumpărătoarea are ca moștenitori pe pârâții P.L.S. şi P.M., potrivit certificatului de moștenitor de la fila 98, dosar Judecătoria Sector 1).
Imobilul din București, str. George Călinescu este acelaşi cu imobilul din str. Vlădescu (potrivit adresei P.M.B. - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - fila 83 dosar Judecătoria Sectorului 1) şi a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 apărând în acest act de preluare la poziția 7359, ca fiind preluat de la S.A., potrivit aceleiași adrese.
Reclamantele sunt moștenitoarele lui S.A. (certificat de moștenitor - fila 75) şi S.E. (certificat de moștenitor - fila 74), iar reclamanta S.I., prin preluarea drepturilor de moștenitor după S.G. (certificat de moștenitor - fila 78). În aceasta calitate au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de mandatarul Primăriei în patrimoniul căreia a fost preluat imobilul urmare a naționalizării, în baza Legii nr. 112/1995.
Acțiunii, se arată, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, imobilul căzând sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001. Având în vedere depășirea termenului de 14 august 2002 pentru înregistrarea cererii de anulare a actelor de înstrăinare, acțiunea a fost privită ca prescrisă.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 110/ A din 3 martie 2015, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamante împotriva sentinţei dată de tribunal, în primă instanţă.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. şi D.C.C. care, făcând trimitere la temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei critică decizia din apel, după cum urmează:
- instanţele nu au pus în discuţia părţilor temeiul juridic al cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare deşi acesta nu a fost indicat prin cererea precizatoare formulată la 12 decembrie 2008.
- instanţa fondului, din oficiu, a calificat cererea ca aparţinând domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001, deşi părţile nu au indicat niciun temei de drept pentru capătul al doilea din cererea introductivă astfel cum a fost precizată.
- în exercitarea rolului activ, instanţa fondului este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, după solicitarea ca reclamanţii să precizeze temeiul juridic, ceea ce în speţă, nu s-a întâmplat.
- temeiul juridic al cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare este dreptul comun, reclamantele nefăcând nicio referire la dispoziţiile art. 45 lit. h) al Legii nr. 10/2001.
Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum corect se reţine, de altfel, şi prin decizia atacată, regimul juridic aplicabil unui litigiu, este cel legal existent la data iniţierii demersului judiciar, în raport de natura litigiului.
Cadrul legislativ aplicabil este obligatoriu, neputând fi lăsat la dispoziţia părţii care, are dreptul doar de a fixa limitele judecăţii, sub aspectul obiectului şi cauzei juridice.
În prezenta caută, cererea ce face obiectul judecăţii (ce poartă asupra constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. z/1996, nr. y/1997, nr. q/1996 şi nr. w/1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995) a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă tuturor acţiunilor vizând imobile preluate în mod abuziv, în perioada sa de referinţă.
În acest sens, urmează a se constata că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar.
Ca atare, având în vedere cele statuate în cuprinsul sus menţionatei decizii, dar şi principiile generale de drept civil (regula specialia generalibus derogant) şi dispoziţiile relevante din legislaţia specială în materie, în mod corect pricina a fost soluţionată, din perspectiva Legii nr. 10/2001, în sfera de reglementare a căreia (potrivit art. 2 alin. (1)) intră şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, ca cel în speţă.
Or, potrivit art. 45 (2) din actul normativ mai sus citat, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă, actele juridice de înstrăinare - inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare - ale imobilelor ce fac obiectul acestei legi.
Corelativ, art. 45 alin. (5) dispune că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, de la data intrării în vigoare a legii.
Ulterior, acest termen, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002.
În contextul legislativ redat, cum cererea a fost formulată la 12 decembrie 2008, în mod corect au reţinut ambele instanțe că termenul de prescripţie, instituit printr-o normă juridică specială, derogatorie de la dreptul comun, a fost depăşit.
Cât priveşte trimiterile făcute de recurente la legislaţia comunitară şi respectiv la practica C.E.D.O., este de remarcat că cererea ce face obiectul cauzei de faţă a fost formulată împotriva unor particulari, ale căror drepturi sunt de asemenea, ocrotite prin Convenţie iar reclamantele nu au atacat în termenul legal contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, atitudine care le este imputabilă.
Cât privește compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, este de reţinut că aceasta nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate, înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispune, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv, anterior datei de 22 decembrie 1989 şi cum nu s-a dovedit că legislaţia internă încalcă exigenţele Convenţiei, nu ar fi existat motive pentru ca Legea nr. 10/2001, să fie înlăturată de la aplicare.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.Z., C.E.S., S.I. şi D.C.C. împotriva Deciziei nr. 110/ A din 03 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1750/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1743/2015. Civil → |
|---|
