ICCJ. Decizia nr. 1801/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1801/2015

Dosar nr. 3058/112/2012

Şedinţa publică din 16 septembrie 2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 325 din 12 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescrierii dreptului la acţiune, excepţie invocată de pârâtul U.L.A.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.I., împotriva pârâtului U.L.A. şi în consecinţă:

- a fost obligat pârâtul să restituie reclamantului suma ce reprezintă echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 157.725 euro, reprezentând împrumut nerestituit.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 11.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptul la acţiune invocată de pârât cu următoarele considerente:

Între reclamant şi pârât s-a încheiat un contract de împrumut, consemnat în înscrisul aflat în copie la fila 9, potrivit căruia la data de 15 mai 2008, reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 415.000 euro, cu obligaţia pârâtului de a restitui această sumă, până la data de 15 iulie 2008.

În înscrisul ce consemnează contractul de împrumut, în partea iniţială, este menţionată data de 12 mai 2008 ca fiind data încheierii contractului (şi această dată apare indicată ca fiind data contractului de împrumut, în declaraţiile autentice date de reclamant, aflate la dosar fond), în timp ce data menţionată în înscris era data predării-primirii banilor, adică 15 mai 2008 iar, în partea finală, data încheierii contractului era menţionată ca dată 15 mai 2008, ceea ce a determinat tribunalul să aprecieze ca data reală a încheierii contractului de împrumut, 15 mai 2008 şi nu 12 mai 2008, aşa cum a recunoscut şi pârâtul, prin răspunsul la interogatoriul luat.

Tribunalul a constatat că, indicarea, în partea iniţială, a înscrisului constatator al contractului, a datei de 12 mai 2008, este doar o eroare material (de tehnoredactare), în condiţiile în care înscrisul a fost tehnoredactat iniţial la data de 12 mai 2008 şi cum contractul nu s-a încheiat la acea dată, conţinutul înscrisului a fost ulterior rectificat şi, din eroare, nu s-au rectificat toate menţiunile din înscris referitoare la data încheierii convenţiei.

În acelaşi sens s-a statuat şi prin Sentinţa civilă nr. 927/F/2012, pronunţată în Dosarul nr. 3060/112/2011 al acestei instanţe, având obiect emiterea somaţiei de plată.

S-a statuat că temeiul acţiunii reclamantului îl constituie contractul de împrumut, reclamantul reclamând că pârâtul nu i-a restituit întreaga sumă împrumutată şi că mai are de restituit 157.725 euro.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul în soluţionarea ei a avut în vedere incidenţa art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 6 şi 201 din Legea nr. 71/2011, privind punerea în aplicare a noului C. civ. şi, a constatat că termenul de prescripţie nu s-a împlinit la data de 15 iulie 2011, întrucât, după data limită a scadenţei împrumutului care este data naşterii dreptului la acţiune al reclamantul, 19 iulie 2008, pârâtul U.L.A., a efectuat plăţi voluntare către reclamant, cu titlu de restituire de împrumut, la data de 19 decembrie 2008, ultima plată efectuată prin virament bancar iar, din declaraţiile autentice date de reclamant la data de 6 aprilie 2011 şi respectiv la data de 20 aprilie 2011, a rezultat că, la aceste date, pârâtul a achitat reclamantului suma de 50.000 euro şi respectiv 2.000 euro, ceea ce reprezintă o recunoaştere din partea pârâtului a dreptului reclamantului la restituirea sumelor indicate, ce au reprezentat sume parţiale din împrumutul acordat de reclamant pârâtului la data de 15 mai 2008.

Chiar dacă declaraţiile autentice sunt date doar de creditorul P.I. şi în ele nu se face menţiunea că reclamantul a primit efectiv de la pârât sumele de bani la data indicată în fiecare declaraţie, având în vedere că pârâtul nu a negat că ar fi restituit reclamantului suma de 50.000 euro şi respectiv de 2.000 euro, la datele indicate de reclamant în declaraţiile autentice ci, dimpotrivă, a susţinut că ar fi efectuat restituiri către reclamant cu titlu de împrumut şi ulterior datei de 20 aprilie 2011, tribunalul a reţinut ca fiind ultima dată la care pârâtul a recunoscut datoria lui faţă de reclamant şi implicit dreptul reclamantului de a beneficia de restituirea sumei acordate pârâtului cu titlu de împrumut, cel mai târziu la data 6 iunie 2011.

Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, au avut loc întreruperi ale termenului de prescripţie, ultima întrerupere, fiind cea din data de 6 iunie 2011 (conform susţinerilor pârâtului) sau cea din data de 20 aprilie 2011 (potrivit susţinerilor reclamantului) şi cum acţiunea a fost promovată la data de 19 iunie 2012, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de trei ani, calculat de la ultima întrerupere a termenului de prescripţie.

Pe fondul acţiunii, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit înscrisului din data de 15 mai 2008, reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 415.000 euro (fără dobândă), cu obligaţia pârâtului să o restituie până cel târziu la data de 15 iulie 2008, în conţinutul căruia se menţiona expres că dovada restituirii sumelor de pârât se va face doar cu chitanţă de mână, semnată de împrumutător sau prin virament bancar, pe cele două exemplare, cu obligaţia pârâtului împrumutat de a face menţiunea, pe înscris, că a primit suma de 415.000 euro.

Tribunalul a constatat că înscrisul a fost semnat de ambele părţi şi că nu s-a constituit nicio garanţie pentru acest împrumut.

Cum societatea vânzătoare s-a aflat în procedura reorganizării judiciare şi apoi a falimentului în Dosarul nr. 1451/112/2008 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud (care a fost ataşat) şi cum actele contabile nu au fost predate lichidatorului judiciar, acestea au fost ridicate de la sediul societăţii cu ocazia unei percheziţii efectuate într-un dosar de urmărire penală, instrumentat de DIICOT - Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud, a fost solicitat acestui birou, copia actelor contabile privind înregistrările operaţiunii de vânzare-cumpărare, răspunsul DIICOT şi copia actelor comunicate instanţei.

Din conţinutul actelor contabile privind pe vânzătoarea SC „J.I." SRL Bistriţa tribunalul a constatat că, în evidenţele contabile ale societăţii nu a fost înregistrată chitanţa nr. 1315328 din data de 6 mai 2008, chitanţă potrivit căreia SC „J.I." SRL a încasat de la pârâtul U.L.A. suma de 1.258.763,5 RON, reprezentând avans pentru terenul vândut acestuia din urmă.

Originalul chitanţei a fost prezentat spre vedere de către pârât şi tribunalul a reţinut că această chitanţă a fost eliberată de administratorul statutar al societăţii, numitul I.T.I. care, audiat în calitate de martor, din oficiu, a declarat că, el este cel care a scris chitanţa, la solicitarea reclamantului, la data la care pârâtul a predat banii, cu titlu de avans din preţ, dată care a fost menţionată în chitanţă.

Pentru stabilirea situaţiei de fapt, tribunalul a încuviinţat şi proba cu martori, în motivarea sentinţei expunându-se, pe larg, depoziţiile acestora în legătură cu împrumutul efectuat şi modul în care s-au efectuat plăţile între părţile din litigiu, avându-se în vedere şi dosarul de faliment al SC „J.I." SRL.

Conform dosarului de faliment, tribunalul a reţinut că, pe cererile formulate de societate în acest dosar, au fost aplicate două tipuri de ştampile, SC „J.I." SRL utiliza, în fapt, două ştampile diferite şi, aşa, se explică faptul că ştampila aplicată pe chitanţa privind încasarea banilor de la pârât este diferită faţă de cea aplicată pe factura emisă de societate şi pe contractul autentic de vânzare-cumpărare; procedura falimentului s-a închis, prin Sentinţa civilă nr. 1684/2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi s-a dispus radierea societăţii vânzătoare din registrul comerţului însă, nu au fost satisfăcute creanţele creditorilor, printre care este şi creanţa fostei Direcţii Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, de 2.806.319 RON, adică, pe lângă creanţa în privinţa căreia, acest creditor, a fost de acord cu radierea ipotecii, notate în C.F. asupra imobilului vândut pârâtului, care a rămas nerecuperată, societatea a acumulat ulterior şi alte datorii faţă de bugetul statului.

Tribunalul a respins susţinerile pârâtului, ca neprobate, potrivit cărora pârâtul a convenit cu reclamantul ca preţul de vânzare-cumpărare să fie altul decât cel indicat în contractul autentic de vânzare-cumpărare, iar reclamantul să primească o parte din preţul real al vânzării-cumpărării şi că pentru asigurarea plăţii de către pârât a sumei suplimentare, s-a încheiat contractul de împrumut.

Tribunalul a reţinut că între reclamant şi pârât s-a încheiat un contract de împrumut şi că pârâtul a primit efectiv suma de 415.000 euro şi, astfel, tribunalul a apreciat neîntemeiate susţinerile pârâtului în sensul că reclamantul nu a predat efectiv suma menţionată în contractul de împrumut.

Referitor la sumele restituite de pârât reclamantului, tribunalul a reţinut că, pârâtul a achitat reclamantului, prin virament bancar, suma totală de 205.275 euro, din care 189.400 euro s-a achitat în moneda euro şi suma de 60.000 RON, a fost achitată la data de 28 noiembrie 2008, ceea ce reprezintă 15.875 euro, având în vedere cursul euro-leu, valabil pentru acea dată, de 3,7794 RON/euro, aşa cum rezultă din dovada cursului valutar valabil pentru 28 noiembrie 2008, aflată la dosar ataşat 3060/1212/2011*.

La această sumă, se adaugă suma de 52.000 euro, în privinţa căreia reclamantul a recunoscut că a primit-o, potrivit celor două declaraţii autentice date de reclamant la data de 6 aprilie 2011 şi, respectiv, 20 aprilie 2011 astfel că, suma restituită de reclamant din cea împrumutată, este de 257.275 euro.

A mai arătat că şi suma de 115.000 RON, virată din contul pârâtului, în contul deschis la R., la data de 7 mai 2008, reprezintă restituire de împrumut.

În privinţa acestei din urmă sume tribunalul a reţinut anterior că a fost virată în contul SC „J.I." SRL Bistriţa cu titlu de preţ şi nu în contul reclamantului.

În soluţionarea cauzei tribunalul a avut în vedere declaraţiile martorilor - menţionaţi expres în considerentele sentinţei tribunalului precum şi depoziţiile date în faţa instanţei de fond fără a le mai enumera - şi înscrisurile depuse la dosar cu susţinerile părţilor în apărarea lor.

Tribunalul în urma probelor administrate şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a constatat că, pârâtul nu a probat că, la data de 2 decembrie 2008 sau ulterior acestei date, a restituit reclamatului suma de 67.000 euro, pe lângă cea care a fost restituită prin virament bancar sau recunoscută a fi restituită conform declaraţiilor date de reclamant.

Referitor la restituirea sumei de 52.000 euro, rezultată din vânzarea apartamentului către numitul S.V., tribunalul a reţinut că această sumă este cea în privinţa căreia reclamantul a recunoscut că a fost restituită de pârât, potrivit celor două declaraţii autentice date la 6 aprilie 2011 şi 20 aprilie 2011, chiar dacă declaraţiile au fost date anterior datei al care a fost încheiat contractul autentic de vânzare cumpărare cu numitul S.V., contract autentic încheiat la data de 6 iunie 2011.

Astfel, între reclamant şi pârât a intervenit o înţelegere ca, în contul datoriei pe care pârâtul o avea faţă de reclamant, decurgând din contractul de împrumut, să înstrăineze acestuia apartamentul cu nr. x din blocul nr. 4 din strada S., evaluat de părţi la suma de 52.000 euro (21.704 RON), sens în care, la data de 20 ianuarie 2010, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, cu privire la apartamentul nr. x din blocul 4 din fosta strada S., redenumită V.P.P., aspect ce a rezultat din răspunsul reclamantului la interogatoriu, în sensul că el nu a plătit niciun avans pârâtului, pentru că pârâtul îi era dator. Ulterior, în luna ianuarie 2010, la cel mult 5 zile de la încheierea lui, antecontractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat, potrivit actului adiţional nedatat, dar cu siguranţă acesta a fost întocmit anterior datei de 26 ianuarie 2010, dată la care, cu privire la acelaşi apartament s-a încheiat un alt antecontract de vânzare-cumpărare între pârât şi numitul S.V. În acest antecontract s-a făcut menţiunea că preţul de vânzare este de 100.000 RON, care s-a achitat în întregime pârâtului, cât timp acesta a declarat în conţinutul actului autentic că va restitui preţul încasat, în situaţia în care din culpa lui nu se va încheia contractul autentic.

Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat ulterior, doar după un an şi jumătate, la data de 6 iunie 2011 şi, în cuprinsul acestuia, s-a arătat că preţul indicat de 100.000 RON a fost achitat anterior vânzătorului (adică pârâtului U.L.). Cumpărătorul S.V. a fost audiat în calitate de martor şi a declarat că pârâtul a fost foarte greu de convins să semneze contractul autentic în care era menţionat preţul real pe care Tribunalul a apreciat că preţul achitat de martorul S.V. este mai mic decât cel convenit anterior cu reclamantul, de 52.000 euro (21.704 RON) şi că pârâtul a invocat că, în realitate, apartamentul a fost vândut cumpărătorului S.V., în scopul compensării unei datorii la care era dator reclamantul, la rândul ei, era datoare cumpărătorului.

Cum numitul S.V., audiat în calitate de martor a declarat că a achitat personal pârâtului suma de 100.000 RON iar, în contractul autentic de vânzare-cumpărare pârâtul a declarat că a primit efectiv această sumă de la cumpărător, tribunalul a reţinut că aceasta este suma pe care numitul S.V. a achitat-o efectiv pârâtului, ceea ce, nu exclude ca între pârât şi reclamant să fi intervenit o înţelegere în sensul că, urmare a predării de către pârât a apartamentului x, cumpărătorului S.V., pe lângă preţul pe care pârâtul l-a încasat de la cumpărător, reclamantul să deducă din datoria pe care pârâtul a o avea faţă de el, suma de 52.000 euro, având în vedere că valoarea reală a apartamentului era mai mare decât preţul achitat de S.V.

În fapt, în condiţiile în care nici pârâtul şi nici reclamantul nu au indicat momentul efectiv al predării sumei de 52.000 euro reclamantului şi nici nu au probat că suma respectivă a fost predată efectiv, între data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare dintre pârât şi martorul S.V. şi data încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, reclamantul a recunoscut, prin declaraţiile din 6 aprilie 2011 şi 20 aprilie 2011, că a primit de la pârât suma de 52.000 euro, din împrumutul acordat la 15 mai 2008 (în declaraţii fiind menţionat 12 mai 2008),

Conform declaraţiilor martorilor audiaţi, tribunalul a concluzionat că, nu s-a justificat nici audierea martorului propus de pârât şi nici a înregistrărilor efectuate de pârât, în timpul procesului, pentru a dovedi existenţa unor tranzacţii mai complexe între diferiţi parteneri de afaceri şi nici redeschiderea dezbaterilor, în vederea dovedirii faptului că apartamentul vândut numitului S.V. a fost predat şi pentru compensarea unor datorii pe care le avea reclamantul.

Pârâtul nu a probat nici că a predat efectiv reclamantului, în contul datoriei ce decurge din contractul de împrumut din 15 mai 2008, suma de 168.000 RON, pe care a primit-o cu titlu de preţ de la numitul O.C.T., căruia i-a vândut două apartamente, pentru preţul total achitat de cumpărător de 168.000 RON.

Tribunalul a reţinut că cele două apartamente vândute de pârât numitului O.C.T. sunt acelaşi apartamente ce fac şi obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat de pârât cu soţia reclamantului, evaluate la 222.000 RON, cu menţiunea că reclamantul avea cunoştinţă despre această convenţie, cât timp reclamantul a afirmat în răspunsul la interogatori că între soţia lui şi pârât există act scris, că pentru cele două apartamente au achitat banii pârâtului şi că „pârâtul nu ne-a predat apartamentul nici în ziua de azi", şi că sunt (el şi soţia) în proces cu pârâtului. Afirmaţiile reclamantului în sensul că el nu a avut nicio legătură cu vânzarea apartamentelor numitului O.C.T., au fost contrazise de declaraţia acestui cumpărător, care a fost audiat în calitate de martor.

Cu certitudine preţul indicat în cele două contracte a fost achitat de cumpărătorul O.C.T. pârâtului, iar acesta nu a probat că a predat aceşti bani reclamantului, pentru a fi dedusă suma de 168.000 RON din datoria ce decurge din contractul de împrumut.

Faptul că reclamantul a fost prezent la încheierea actelor autentice şi la predarea banilor, nu determină prezumţia că acesta a primit efectiv banii, cât timp pârâtul avea cunoştinţă că pentru orice sume de bani pe care le preda reclamantului, acesta trebuia să elibereze dovadă scrisă.

Pe de altă parte, şi dacă pârâtul ar fi predat aceşti bani reclamantului, desocotirea părţilor a avut loc în contul sumei de 222.000 RON, valoarea celor două apartamente menţionată de pârât şi soţia reclamantului în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 25 iunie 2008 (pe care reclamantul a susţinut că ar fi fost achită pârâtului).

Faţă de aceste considerente tribunalul a reţinut că din suma de 415.000 euro primită de pârât cu titlu de împrumut de la reclamant, pârâtul nu a restituit suma de 157.725 euro, astfel că, în temeiul art. 1584 - 1585 C. civ. din 1864, incident în cauză, pârâtul a fost obligat să restituie reclamantului suma ce reprezintă echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 157.725 euro, reprezentând împrumut nerestituit.

Contractul de împrumut fiind încheiat sub imperiul vechiul C. civ., din 1865, potrivit art. 6 din noul C. civ., intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, până la intrarea în vigoare a noului C. civ., în privinţa dobânzii sunt incidente dispoziţiile art. 1586 din acest cod astfel că, a fost apreciată neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei nerestituite începând cu data scadenţei împrumutului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1535 din noul C. civ., intrat în vigoare doar la data de 1 octombrie 2011, reclamantul putând solicita dobândă cel mult de la data intrării în vigoare a noului C. civ. sau de la data promovării cererii de chemare în judecată.

Cum instanţa este obligată, conform art. 129 C. proc. civ. din 1865, să se pronunţe doar în limitele învestirii şi cum reclamantul nu a formulat o cerere subsidiară în sensul obligării la plata dobânzii de la altă dată, în ce priveşte obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data scadenţei împrumutului, 15 iulie 2008, cererea a fost apreciată neîntemeiată, astfel că pârâtul nu a fost obligat la plata de dobândă.

În baza art. 274 C. proc. civ. din 1865, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantul suma de 11.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, nefiind probat de reclamant că a achitat şi onorariu avocaţial, deşi a fost asistat de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal pârâtul U.L.A., solicitând schimbarea sentinţei atacate, solicitând în principal respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, pârâtul a criticat sentinţa tribunalului ca fiind soluţionată cu nesocotirea dispoziţiilor legale în materie raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, arătând pe larg momentul de la care începe prescripţia şi când operează întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea reclamatului.

În ce priveşte fondul cauzei, apelantul a arătat că reţinerile instanţei de fond sunt nereale, întrucât între părţi nu s-a încheiat un contract de împrumut, actul sub semnătură privată invocat ca temei al acţiunii fiind în realitate simulat, că reclamantul nu i-a predat suma de 415.000 euro.

În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare al terenului, contrar susţinerilor reclamantului, preţul terenului este cel indicat în contractul de vânzare-cumpărare de 1.707.000 euro, preţ pe care l-a achitat în întregime societăţii vânzătoare, reprezentată de reclamant, că nu a susţinut nici un moment că acesta nu ar fi fost preţul real de vânzare-cumpărare şi că asociatul unic al vânzătoare, reclamantul ar fi pretins iar apelantul ar fi fost de acord ca preţul să fie mai mare cu 415.000 euro, sumă care să nu fie achitată societăţii vânzătoare, ci personal reclamantului.

Faptul că aceste sume nu au fost înregistrate în evidenţele societăţii vânzătoare, rămânând în posesia reclamantului sunt aspect care nu au legătură cu pârâtul.

În legătură cu sumele pretinse de reclamant şi soluţia primei instanţe, pârâtul critică modul în care s-au interpretat înscrisurile aflate la dosar raportat la textile legale incidente în cauză şi a probatoriului administrat pe larg, în cauză, pe care le dezvoltă, pe larg punctual.

Prin Decizia civilă nr. nr. 1238/A din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă s-a admis în parte apelul declarat de pârâtul U.L.A. împotriva Sentinţei civile nr. 352/F din 12 februarie 2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 3058/112/2012, pe care a schimbat-o, în sensul că s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul P.I. împotriva pârâtului U.L.A. şi, în consecinţă:

A fost pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012), cu titlu de împrumut nerestituit şi dobânda legală raportată la această sumă, cu începere de la data de 19 iunie 2012, data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata integrală.

S-a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât.

S-au compensat parţial cheltuielile de judecată ale părţilor în primă instanţă şi apel şi obligă reclamantul intimat P.I. să-i plătească pârâtului apelant U.L.A. suma de 688,67 RON, cheltuieli de judecată în ambele instanţe. Instanţa de apel a reţinut că:

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând aceleaşi pe larg considerente în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că reţinerile instanţei de fond cu privire la sumele nerestituite sunt neîntemeiate, în sprijinul căruia a avut în vedere succesiunea în timp a actelor încheiate între părţi şi a acţiunilor promovate de reclamant, din care rezultă conduita oscilatorie a acestuia cu privire la sumele restituite de pârât, conduită oscilatorie rezultată şi din coroborarea probelor administrate în cele două instanţe.

Astfel, între pârât şi SC J.I. SRL, s-a încheiat la data de 6 aprilie 2008 contractul autentificat sub nr. 536, prin care SC J.I. SRL vinde pârâtului şi soţiei acestuia suprafeţele de teren înscrise în CF 12486 şi 12242 Bistriţa, pentru preţul de 1.707.000 euro.

Aprecierile instanţei de fond cu privire la complexitatea raporturilor juridice dintre părţi şi concluzia constând în aceea că banii împrumutaţi de reclamant ar proveni din săvârşirea unui delict de către acesta nu schimbă natura contractului de împrumut încheiat între părţi, că susţinerile pârâtului în sensul că reclamantul nu a predat efectiv suma menţionată în contractul de împrumut sunt neîntemeiate, sunt corect reţinute.

S-a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada achitării sumelor de 67.000 euro şi 61.329 euro, din suma de 157.725 euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată pentru următoarele considerente:

Curtea a reţinut menţiunile din contractul de împrumut pentru a demonstra că reclamantul prin conduita pe care a avut-o nu a acţionat constant în sensul clauzelor înserate în contract cu privire la primirea sumelor de bani ce vor fi restituite din împrumutul acordat.

Astfel, chiar reclamantul a recunoscut prin declaraţiile autentificate sub nr. 682 din 6 aprilie 2011 şi 694 din 20 aprilie 2011 că a primit suma de 52.000 euro, fără ca pentru această sumă să existe chitanţă eliberatorie sau plata să se fi făcut prin virament bancar.

Este dovedit pe deplin că la data de 20 ianuarie 2010 pârâtul a încheiat cu soţia reclamantului un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x din blocul nr. 4, situat în Bistriţa, str. S. pentru preţul de 52.000 euro, antecontract pe care, ulterior l-au denunţat printr-un act adiţional, pentru ca, la data de 26 ianuarie 2010, prin Contractul autentificat sub nr. 130, încheiat cu S.V., pârâtul să vândă acestuia acelaşi apartament nr. x, preţul fiind achitat direct reclamantului.

Declaraţiile autentice date de reclamant au confirmat faptul că, restituirea sumelor împrumutate pârâtului s-a făcut şi în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut, respectiv prin virament bancar sau chitanţă eliberatorie semnată de împrumutător, respectiv prin plata direct către reclamant a sumelor împrumutate.

S-a statuat că această constatare este valabilă şi în privinţa sumelor de 67.000 euro şi 61.439 euro, sume pe care pârâtul Ie-a restituit reclamantului pentru următoarele considerente:

Astfel, cu privire la suma de 67.000 euro:

La data de 2 decembrie 2008 s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarului Public V.M. sub nr. 4666 şi 4667 pentru apartamentele 12 şi 14, situate în blocul nr. ..... din str. S. din Bistriţa.

Din declaraţia numitului P.Gh. autentificată sub nr. 382 din 16 februarie 2012 de Biroul Notarului Public D., rezultă că acesta a achitat pentru fiica lui, P.L.L. preţul celor două apartamente de 67.000 euro, că „în prezenţa lui d-l. U.L.A. i-a înmânat banii încasaţi de la mine doamnei P.L. După încheierea tranzacţiilor, subsemnatul P.Gh. m-am deplasat împreună cu P.L. şi cu U.L.A. la BC, unde au rămas numai d-na P.L. şi U.L.A.", P.L. fiind soţia reclamantului.

Ulterior, cu ocazia audierii ca martor a lui P.Gh., această declaraţie a fost infirmată doar în ceea ce priveşte predarea banilor soţiei reclamantului, toate celelalte declaraţii fiind menţinute.

Declaraţia acestui martor coroborat şi cu declaraţia martorei V.M. Astfel, notarul Public V.M. au confirmat prezenţa soţiei reclamantului la sediul biroului notarial, cât şi intenţia acesteia de a primi banii de la pârât, cu motivaţia că îi sunt necesari la angajarea unui avocat în Franţa, unde reclamantul avea afaceri judiciare penale, în condiţiile în care reclamantul la acea dată se afla în arestul I.P.J. Bistriţa-Năsăud, cât şi faptul că s-a deplasat la sediul arestului în vederea semnării unei împuterniciri de către reclamant, prin care soţia lui era abilitată să primească banii de la pârât, că reclamantul a refuzat semnarea acestei împuterniciri.

Aceeaşi martoră a arătat că, după ce a comunicat soţiei reclamantului că acesta refuză să declare că a primit banii de la U.L.A., soţia reclamantului a afirmat că „nu ştie ce va face pentru că trebuie să plătească un avocat în Franţa", cât şi faptul că vânzătorul, cumpărătoarea, tatăl acesteia şi soţia reclamantului, după semnarea contractului de vânzare-cumpărare au părăsit împreună biroul notarial.

Din declaraţia martorului P.Gh. a rezultat că notarul public s-a deplasat iniţial la arestul poliţiei, cu scopul de a obţine împuternicire din partea reclamantului pentru ca soţia lui să poată primi banii de la cumpărător şi, după aceea, s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la faptul că împreună cu soţia reclamantului şi cu pârâtul s-au deplasat la sediul BC, unde au intrat cei doi, soţia reclamantului şi pârâtul.

Prin urmare, din coroborarea acestor probe cu răspunsul reclamantului la interogator, din care rezultă că era în relaţii bune cu soţia lui, că i-au mai fost date sume de bani în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut (2.000 euro şi respectiv 50.000 euro), fără întocmirea unor chitanţe eliberatorii, deci numai pe încredere, contradicţiile dintre răspunsurile reclamantului în privinţa plăţii sumei de 52.000 euro, formează instanţei convingerea că suma de 67.000 euro a fost restituită reclamantului prin intermediul soţiei sale.

În contextul acestor reţineri, concluziile instanţei de fond referitoare la faptul că pârâtul a predat soţiei reclamantului suma de 67.000 euro, fără să primească din partea acesteia un înscris semnat, că nu a depus banii în contul reclamantului deschis la BCR pentru a evita indisponibilizarea sumei respective în condiţiile în care reclamantul avea afaceri judiciare penale în Franţa, poate prezuma că pârâtul a predat banii soţiei reclamantului în sediul băncii, sunt înlăturate de reţinerile din aliniatele precedente.

În ce priveşte suma de 61.329 euro:

La 25 iunie 2008 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1579 pârâtul a vândut numitei P.L., soţia reclamantului, apartamentele nr. 16 şi 17 pentru preţul de 222.000 RON.

În luna ianuarie 2011, cei doi reziliază Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1579 din 25 mai 2008, pentru ca la data de 22 februarie 2011, să se încheie un nou contract de vânzare-cumpărare pentru aceleaşi apartamente între pârâtul U.L.A. şi O.C.T. pentru preţul de 168.000 RON (61.329 euro).

Afirmaţiile reclamantului în sensul că el nu a avut nicio legătură cu vânzarea apartamentelor către O.C.T. sunt contrazise de declaraţiile cumpărătorului, care arată că reclamantul i-a oferit spre vânzare două apartamente, că a convenit cu reclamantul preţul vânzării şi că ulterior a aflat situaţia apartamentelor şi a încheiat contractul cu pârâtul.

Acelaşi martor arată că a predat banii pârâtului, dar, de fiecare dată, acest lucru s-a făcut în prezenţa reclamantului, banii fiind număraţi atât de reclamant, cât şi de pârât, că reclamantul a fost acela care i-a predat cheile apartamentelor.

În răspunsurile la suplimentul interogator luat de instanţa de apel, întrebarea nr. 19 - 22, reclamantul arată că a fost prezent la încheierea unor contracte autentice pentru că a fost chemat de pârât, că s-a dus cu pârâtul la notar ca să-i dea banii, că recunoaşte primirea banilor şi că banii i s-au dat prin virament bancar, iar atunci când i se cere să explice această conduită, respectiv de ce s-a dus împreună cu pârâtul la notar, arată că „dacă m-a sunat să mă duc, eu m-am dus".

Reclamantul are o conduită oscilantă şi în privinţa preţului apartamentelor în cazul contractelor încheiate de pârât cu soţia lui. Astfel, la interogatoriul luat de instanţa de fond, întrebarea nr. 14, arată că între soţia lui şi pârât s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru două apartamente, pentru care a achitat banii pârâtului, că există contract scris în acest sens pe care îl va depune la dosar, iar în faţa instanţei de apel, la răspunsul la interogator, pct. 11, 12, 13, 17 şi 18, arată că nu a avut nicio legătură cu acel contract, că nu a împuternicit-o pe soţia lui să încheie acel contract, că cei 222.000 RON sunt banii lui, fără a putea explica contradicţiile dintre răspunsurile lui în privinţa apartamentelor, răspunsuri date în faţa instanţei de fond şi instanţei de apel.

În contextul acestor reţineri, aprecierile instanţei de fond referitoare la faptul că, deşi, din declaraţia martorului O.C.T., reiese că, între reclamant şi pârât, a existat o relaţie de afacere, că reclamantul i-a propus să cumpere cele două apartamente, că reclamantul avea anumite datorii faţă de cumpărător, că preţul achitat de O.C.T. este mai mic decât valoarea convenită între reclamant prin intermediul soţiei acestuia şi pârât, nu este exclus ca între cei doi să fi avut loc o compensare a unei datorii în limita sumei de 54.000 RON ce reprezintă diferenţa dintre cele două apartamente negociată între pârât şi soţia reclamantului şi preţul achitat de cumpărător, sunt înlăturate de reţinerile anterioare.

În concluzia celor reţinute, curtea a apreciază că, prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a mai achitat reclamantului sumele de 67.000 şi 61.329 euro, din împrumutul acordat, astfel că pârâtul mai datorează reclamantului suma de 131.183 RON, echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012, cu titlu de împrumut nerestituit.

În consecinţă, urmare admiterii în parte a apelului, Sentinţa civilă nr. 352/F din 12 februarie 2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantului P.I. împotriva pârâtului U.L.A. şi a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012), cu titlu de împrumut nerestituit.

În baza art. 1088 C. civil, instanţa de apel a obligat pârâtul să achite şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 19 iunie 2012, data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală.

Acţiunea a fost admisă în parte pentru şi suma de 29.396 euro, echivalent în RON 131.183, calculată în funcţie de paritatea de 4,4626 RON/euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012.

Faţă de suma la care a fost obligat pârâtul, s-au stabilit cheltuieli de judecată în sumă 4234,66 RON, reprezentând taxă de timbru; a rezultat în apel o diferenţă de 128.329 euro pentru care pârâtul a avut câştig de cauză, suma egală cu 573.566 RON calculată la cursul euro de 4,4695 RON de la data înregistrării apelului, 14 aprilie 2014, sumă la care pârâtului U.L.A. i se cuvin cheltuieli de judecată de 4.923,33 RON.

În baza art. 276 şi 274 C. proc. civ., instanţa de apel a compensat parţial cheltuielile de judecată ale părţilor în primă instanţă şi apel şi a mai fost obligat reclamantul P.I. să-i plătească pârâtului U.L.A. suma de 688,67 RON cheltuieli de judecată în ambele instanţe, reprezentând diferenţa dintre taxele judiciare de timbru datorate la instanţa de fond şi la instanţa de apel.

Împotriva deciziei pronunţate în apel reclamantul P.I. şi pârâtul U.L.A. au declarat recurs.

1. Prin recursul declarat de reclamantul P.I. critică decizia recurată formulând următoarele motive de recurs structurate după cum urmează:

1.1. Un prim motiv de recurs se referă la reţinerea eronată a instanţei de apel cu privire la faptul că pârâtul i-a restituit sume de bani şi în alte modalităţi decât cele prevăzute în contract.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul critică decizia atacată sub aspectul că declaraţiile autentificate sub nr. 682/2011 şi respectiv cu nr. 694/2011 nu derogă de la modalitatea de executare a contractului, ci se circumscrie perfect modalităţii prevăzute în contract. Aceste declaraţii au fost întocmite de notar şi nu reprezintă altceva decât împrejurarea că a primit de la pârât suma de 52.000 euro, reprezentând "chitanţe liberatorii" chiar dacă nu sunt intitulate chitanţe la contract.

Reclamantul îşi arată nemulţumirea cu privire la reţinerile instanţei de apel vizând apartamentul nr. x, prezentând în fapt modul în care s-a încheiat contractul semnat la data de 26 ianuarie 2010; care în opinia acestuia - încheiat între pârât şi numitul S.V. - este o promisiune de vânzare-cumpărare a apartamentului cu nr. x şi nu y cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel; promisiunea s-a materializat în contractual de vânzare-cumpărare autentificat prin Încheierea nr. 954 din 6 iunie 2011 - Anexa 5 ataşată la cererea de recurs, iar banii au fost predaţi" în mâna pârâtului" aşa cum rezultă din înscrisul autentic şi din declaraţiile martorului S.V. - Anexa nr. 4 - toate aceste aspecte, susţine reclamantul, conduc la concluzia că instanţa de apel a făcut " o afirmaţie gratuită " şi contrară tuturor probelor existente la dosar, în realitate nu a primit nicio sumă de la numitul S.V.

1.2. Reclamantul critică decizia atacată referitor la sumele de 67.000 euro şi 61.439 euro, în sensul greşitei reţineri că pârâtul Ie-a restituit reclamantului.

În susţinerea acestui motiv recurs, reclamantul învederează instanţei modul greşit în care instanţa de apel a ajuns la concluzia restituirii sumelor de bani menţionate la paragraful anterior, sens în care îşi exprimă nemulţumirea întrucât instanţa anterioară i-a înlăturat concluziile primei instanţe care erau pertinente, logice şi întemeiate, raportat la probele administrate, elaborând o coroborare a două declaraţii de martori - V.M. şi P.Gh. - străine de natura pricinii, respectiv el în virtutea relaţiilor bune pe care le avea cu soţia sa la acea data, precum şi cu faptul că, i-au fost date sumele de bani în altă modalitate de cea prevăzută în contractual de împrumut - 2.000 euro şi 50.000 euro - reliefează cu totul altceva. Astfel, reclamantul a precizat că interogatoriul luat cu referire la răspunsul dat la întrebarea nr. 8, declaraţiile martorului - notar - V.M., reluând situaţia de fapt petrecută, pe care reclamantul o prezintă în viziunea lui privind sumele de bani 52.000 euro şi 67.000 euro.

1.3. Reclamantul susţine critici vizând restituirea sumei de 61.329 euro, în argumentarea cărora arată reţinerea eronată a instanţei de apel privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 iunie 2008 de pârât cu soţia sa, este un fals. în acest sens, reclamantul susţine că, între soţia sa şi pârât există un proces prin care s-a solicitat rezoluţiunea pe ale judiciară a apartamentelor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 iunie 2008, proces câştigat în fond şi apel de soţia sa.

În continuare, reclamantul mai arată că rezoluţiunea pe cale amiabilă invocată de pârât atât în dosarul prezent cât şi în Dosarul nr. 747/190/2012 al Judecătoriei Bistriţa, a fost supusă expertizei grafice şi s-a dovedit că, semnătura de pe înscris nu aparţine soţiei sale, înscrisul fiind o practică uzuală a pârâtului de a încerca să inducă instanţa în eroare. în dovedirea celor arătate, reclamantul anexează Sentinţa civilă nr. 1595 din 6 martie 2014 şi Decizia civilă nr. 160 din 14 noiembrie 2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, anexa nr. 6 ataşată la cererea de recurs.

Reclamantul susţine că aspectele arătate anterior au fost invocate şi reţinute de instanţa de fond, pe care instanţa de apel a omis să le menţioneze. Mai mult, în opinia reclamantului, instanţa de apel elimină în mod deliberat întreaga probaţiune administrată pronunţând o hotărâre nelegală.

Reclamantul mai învederează că, în speţă în mod evident nu s-a făcut dovada că pârâtul a achitat sumele de 67.000 euro, cum în mod eronat a reţinut instanţa apel; în pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel s-a întemeiat pe prezumţii în lipsa oricărui suport probator pronunţând o soluţie profund nelegală.

Conchide reclamantul că, pentru toate motivele arătate, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, simpla înşiruire a unor declaraţii de martori nefiind suficiente pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. în acelaşi context, reclamantul susţine că decizia trebuia să răspundă în considerentele sale, "comandamentelor logicei, să fie clare, concise, ferme lipsite de contradictorialitate, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul, aspecte care nu sunt întâlnite în decizia recurată, fiind încălcate dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În consecinţă, reclamantul solicit admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi păstrarea sentinţei tribunalului ca legală şi temeinică.

2. Prin recursul declarat de pârât se critică soluţia pronunţată în apel cu privire la:

2.1. Aprecierea întreruperii cursului prescripţiei, aplicarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, fiind greşită.

Ca dată a pretinsului contract de împrumut s-a reţinut 15 mai 2008, în timp ce acţiunea având ca temei acest contract a fost promovată la 19 iunie 2012.

În opinia pârâtului, în cauză acţiunea reclamantului este o acţiune prescriptibilă - în termenul de 3 ani de la data scadenţei obligaţiei de restituire 15 iulie 2008 - termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 15 iulie 2011: ceea ce înseamnă cu aproape 1 an anterior formulării acţiunii. Ca şi cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive în discuţie a fost reţinută cea reglementată de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie; rezultând din aceea ca pârâtul a efectuat plăţi voluntare către reclamant cu titlu de restituire împrumut, fapt confirmat prin viramentul bancar din data de 19 decembrie 2008 şi de declaraţiile autentice date de reclamant în data de 6 aprilie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2011 din care rezultă că la aceste date pârâtul i-a achitat reclamantului suma de 50.000 euro şi respectiv 2000 euro cu titlu de restituire împrumut conform contractului sub semnătură privat încheiat la data de 12 mai 2008.

Raportat la data de 19 decembrie 2008, viramentul bancar termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 19 decembrie 2011, anterior promovării acţiunii 19 iunie 2012.

În ceea ce priveşte declaraţiile autentice „date de reclamant" la data de 6 aprilie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2011 legal acestea nu pot fi reţinute ca dovezi ale unor plăţi voluntare făcute de pârât la aceste date, cu titlu de împrumut.

Declaraţiile autentice din 6 aprilie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2011 au fost date de reclamantul P.I. şi nu sunt semnate de pârâtul U.L.A., iar în conţinutul lor nu se menţionează ca „la aceste date" ar fi achitat reclamantului sumele de 50.000 euro şi respectiv 2.000 euro; pârâtul precizează că, nu există la dosar alte probe din conţinutul cărora să rezulte că pârâtul U.L.A. ar fi predat reclamantului sumele de 50.000 euro şi 2.000 euro.

Sub acest aspect, pârâtul precizează că, menţiunile din declaraţiile autentice privind ceea ce ar reprezenta aceste plăţi constituie doar simple susţineri ale reclamantului în condiţiile în care nu a recunoscut aceste sume, deşi pârâtul, în mod constant, a arătat că Ie-a achitat.

De asemenea, pârâtul declară că, sumele au fost achitate nu la 6 aprilie 2011 şi respectiv la 20 aprilie 2011, ci mult anterior, pe la sfârşitul anului 2008, când reclamantul a avut probleme de natură penală, când a fost arestat şi conturile blocate.

În condiţiile în care declaraţiile autentice nu menţionează data plăţilor, pârâtul nu putea nega că ar fi dat aceste sume " la datele indicate de reclamant în declaraţiile autentice", pe care prima instanţa le evidenţiază în considerentele sentinţei: „că declaraţiile autentice se referă la sume primite cu mult anterior lunii aprilie 2011".

Aşa fiind, recurentul-pârât conchide, cu privire la aceste sume, că cele două declaraţii autentice date de reclamant din data de 6 aprilie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2011, nu fac dovada recunoaşterii de către pârâtul U.L.A. a dreptului invocat de reclamantul P.I. ca temei legal al acţiunii sale cu efect întreruptiv de prescripţie.

În argumentarea acestei constatări, pârâtul susţine că, pentru pretinsa recunoaştere a împrumutului chiar coroborate cu celelalte probe administrate în cauză au cel puţin un caracter echivoc, iar pentru a produce efectul întreruptiv, recunoaşterea trebuie să vizeze dreptul a cărui acţiune se prescrie, să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (adică de debitor), să fie neîdoielnică şi să producă înaintea termenului de prescripţie - aspecte care trebuie dovedite cu certitudine - iar sarcina acestei dovezi revine reclamantului. În contextul prezentat, pârâtul arată că reclamantul este cel căruia îi incumbă sarcina probei.

Or, în cauză, în opinia recurentului-pârât în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune şi respectiv că aceste au intervenit în cursul termenului de prescripţie reclamantul trebuia să-şi probeze mai întâi afirmaţiile sale, ceea ce partea adversă nu a făcut dovada aşa încât să se constate că n-a intervenit întreruperea cursului prescripţiei, ceea ce atrage respingerea acesteia cu consecinţa admiterii excepţiei şi respingerii acţiunii ca prescrisă.

2.2. În cauză, în realitate, între părţi nu s-a încheiat un contract de împrumut şi nici nu i-a fost predată de reclamant vreo sumă de bani, în euro sau în RON. Acest lucru rezultă şi din considerentele Sentinţei civile nr. 352/F/2014, unde se arată: „Tribunalul nu exclude existenţa unei posibile înţelegeri între pârât şi asociatul unic al vânzătoarei terenului, în sensul că asociatul unic al societăţii vânzătoare să primească o recompensă ca urmare a vânzării de către societate a terenului către pârât, aşa cum rezultă şi din declaraţia martorului I.T.I. "suma în plus faţă de preţul vânzării-cumpărării terenului convenită în mod ilicit între părţi".

În contul acelei înţelegerii, arată recurentul-pârât, făcute la şantajul reclamantului pârâtului, trebuia să-i dea acestuia sau apartamente din cele ce urmau să le construiască pe terenul cumpărat, sau banii obţinuţi din vânzarea acestora, echivalentul sumei de 415.000 euro, iar ca şi garanţie a fost încheiat înscrisul sub semnătură privată invocat de reclamant, fără însă ca reclamantul să-l predea o sumă.

Aceasta explică şi faptul, sesizat de Curtea de Apel Cluj, că: „reclamantul prin conduita pe care a avut-o nu a acţionat constant în sensul clauzelor înserate în contract cu privire la primirea sumelor de bani ce vor fi restituite din împrumutul acordat"

Chiar şi cele două declaraţii autentice sunt reţinute de Curtea de Apel Cluj ca fiind dovedite plăţile făcute „în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut" - aspect ce poate contribui - în opinia pârâtului -, la îndoiala privind titlul cu care pârâtul a efectuat cele două plăţi, respectiv, de 50.000 euro şi de 2.000 euro.

Pârâtul susţine că, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, faptul că el a achitat reclamantului sumele de 67.000 euro şi de 61.329 euro, însă, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut referire la aspectul invocat în cererea de apel privind suma de 115.000 RON.

Pârâtul învederează că, în ordinul de plată a acestei sume plătite de el, se indică ca beneficiar al plăţii reclamantul P.I. Faptul că acesta a indicat un cont al cărui titular este SC O.I. SRL - unde P.I. este asociat unic suma de 1.258.763,5 RON achitată în numerar la sediul societăţii, cu titlu de preţ al terenului, nu fusese înregistrată în evidenţele societăţii - nu are relevanţă în evidenţele societăţii.

În continuare, pârâtul menţionează considerentele deciziei recurate potrivit cărora s-a reţinut că, prin raporturile juridice rezultate din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536 la B.N.P. D.C. din 6 aprilie 2008 prin care SC J.I. SRL i-a vândut terenul înscris în C.F. nr. 12486 şi nr. 12242 Bistriţa au fost clarificate în sensul că preţul terenului a fost achitat în întregime, astfel:

- suma de 1.258.763,5 RON la 6 mai 2008, în numerar la sediul vânzătoarei, suma de 300.000 RON a depus-o în contul vânzătoarei deschis la RB, iar diferenţa de 1.280.000 euro a fost virată în contul vânzătoarei dintr-un credit bancar ce i-a fost acordat de SC B.C.R.I S.A. la data de 6 mai 2008.

Plata sumei de 115.000 RON excede preţului terenului, iar reclamantul a arătat că: toate plăţile dovedite au fost făcute de către pârâtul U.L.A., ce nu intra în preţul terenului "constituie împrumut" susţinând că doar două raporturi juridice a încheiat cu pârâtul, respectiv de vânzare-cumpărare a terenului unde a participat ca reprezentat al SC J.I. SRL şi de „împrumut".

În realitate, cea de a doua înţelegere denumită „împrumut" s-a încheiat, verbal tot la 6 mai 2008.

Astfel, conchide pârâtul că, instanţa de apel nu a analizat însă aspectul privind plata sumei de 115.000 RON, invocată.

Referitor la această sumă, pârâtul mai arată că, la 7 mai 2008 cursul euro/leu era de 3,654 RON, aşa încât la acea dată, suma de 115.000 RON era echivalentul sumei de 31.472 euro. Aceasta sumă este apropiată de cea de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării acţiunii de chemare în judecată, respectiv 19 iunie 2012) la plata căreia a fost obligat prin decizia recurată.

În realitate, aceasta este o sumă achitată reclamantului, nefiind sumă datorată reclamantului.

Un alt aspect de nelegalitate a Deciziei nr. 1238/A/2014, arată recurentul, constituie obligarea sa la plata dobânzii legale, în condiţiile în care prin Sentinţa civilă 352/F/2014 nu s-a acordat dobânda - considerente reţinându-se expres că „pârâtul nu va fi obligat la plata de dobânda" -, iar reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinţei.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

1. Recursul reclamantului P.I.

Prealabil examinării criticilor formulate de reclamant, trebuie evidenţiat faptul că, acesta îşi circumscrie motivele de nelegalitate în pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea prin aplicarea greşită a legii şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea fiind doar o înşiruire a unor declaraţii scoase din context.

1.1. În acest context al analizei, în ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este de menţionat că evaluarea probatoriilor în scopul stabilirii situaţiei de fapt a procesului este în sarcina exclusivă a instanţelor de fond, motiv pentru care criticile formulate de părţi cu privire la astfel de constatări, de fapt, ale procesului (declaraţiile autentificate date de reclamant în faţa notarului, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, reanalizarea probelor administrate în cauză, invocarea şi reanalizarea interogatoriului reclamantului cu privire la la plata sumei de 52.000 euro), urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pe care o adoptă, prin arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Critica a fost susţinută cu referire la acea parte a deciziei recurate care vizează probele incontestabile - în opinia acestui recurent -, prin care reclamantul şi-a reafirmat argumentele în susţinerea tezei lor, în modul în care s-au efectuat plăţile privind sumele de bani menţionate.

Instanţa de recurs apreciază că, instanţa anterioară a respectat exigenţele dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi celor ale art. 6 din Convenţie atât acea motivare a instanţei care denotă o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cât şi aceea care, fără să dea un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de parte, se referă în mod succint la elementele esenţiale ale speţei, a căror reţinere este suficientă prin ea însăşi pentru justificarea soluţiei adoptate ori care lipsesc de importanţă înlăturarea expresă a altor argumente cu valoare secundară invocate de părţi. De altfel, după cum se poate observa, instanţa de apel a examinat şi analizat pricina sub toate aspectele impuse în calea de atac a apelului, privind modul în care s-au efectuat plăţile şi cum s-au derulat operaţiunile între reclamant şi pârât, stabilindu-se situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente speţei.

Este acesta din urmă cazul deciziei instanţei de apel care, confruntată cu afirmaţiile reclamantului ce invoca, pe baza probatoriilor administrate în primă instanţă, atitudinea pârâtului dacă a încasat sau nu banii de la P.Gh., precum şi sumele pe care pârâtul Ie-a restituit reclamantului, cu criticile îndreptate împotriva dezlegării contrare date de instanţa de apel asupra rezilierii şi rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 iunie 2008, care nu reprezintă decât reluarea situaţiei de fapt şi reanalizarea probelor administrate. De menţionat că, instanţa de apel a analizat pricina din coroborarea declaraţiilor audiaţi în cauză cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în limitele învestirii sale, ceea ce nu înseamnă că, nu este motivată decizia atacată, ci întocmai a avut în vedere obiectul cauzei dedus judecăţii.

În realitate, toate susţinerile reclamantului sunt la graniţa netemeiniciei adusă hotărârii atacate, practic reclamantul prin motivul de nelegalitate invocat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este în eroare cu privire la existenţa unor motive contradictorii şi străine pricinii, în realitate criticile formulate circumscrise acestui motiv de recurs exprimă nemulţumirea reclamantului de modul în care a constatat cuantumul sumelor achitate de pârât.

De aceea, instanţa de recurs nu poate să analizeze criticile reclamantului referitoare la declaraţiile autentificate şi care sunt în opinia acestuia chitanţe liberatorii, pe de o parte, iar pe de altă parte, dovada restituirii sumelor conform contractului de împrumut reprezintă aspecte de netemeinicie.

1.2. Înalta Curte constată că, deşi indică formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din susţinerile reclamantului cu privire la interpretarea contractului de vânzare-cumpărare semnat la data de 26 ianuarie 2010, este o promisiune de vânzare-cumpărare, Înalta Curte nu pot fi primite, deoarece acestea sunt critici de netemeinicie. Ori, ceea ce trebuie verificat este dacă instanţa de apel a procedat în mod corect la interpretarea clauzei din convenţia părţilor, adică urmează a se stabili în ce măsură clauza contractuală era clară şi precisă, situaţie în care instanţa de apel nu ar fi putut să procedeze la interpretare, ci ar fi trebuit să aplice clauza în litera ei, conform principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante (art. 969 C. civil).

În cauză, din examinarea acestor critici este fără îndoială că reclamantul se referă la probele administrate în cauză, reproşând instanţei de apel concluzia la care a ajuns în sensul că reclamantul ar fi primit o sumă de bani de la numitul S.V.

De altfel, în mod corect, instanţa anterioară a reţinut menţiunile din contractul de împrumut pentru a demonstra că reclamantul prin conduita pe care a avut-o nu a acţionat constant în sensul clauzelor înserate în contract cu privire la primirea sumelor de bani ce vor fi restituite din împrumutul acordat, aspect de netemeinicie şi nu de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, chiar reclamantul a recunoscut prin declaraţiile autentificate sub nr. 682 din 6 aprilie 2011 şi 694 din 20 aprilie 2011 că a primit suma de 52.000 euro, fără ca pentru această sumă să existe chitanţă eliberatorie sau plata să se fi făcut prin virament bancar, pe de o parte, iar pe de altă parte, declaraţiile autentice date de reclamant confirmă aşadar faptul că, restituirea sumelor împrumutate pârâtului s-a făcut şi în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut, respectiv prin virament bancar sau chitanţă eliberatorie semnată de împrumutător, respectiv prin plata direct către reclamant a sumelor împrumutate. Aspect ce nu pot fi luate în considerare, decât sub aspectul că instanţa de apel a aplicat corect clauzele contractuale şi a statuat conform înscrisurilor depuse la dosar şi forţa probată a acestora.

Pe de altă parte, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile art. 97, respectiv pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, ceea ce părţile nu au făcut; referitor la interpretarea sau forţa probantă a acestora nu mai poate fi vorba în calea de atac a recursului, care se exercită strict şi limitativ asupra motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a interpretat convenţia părţilor, acesta constituie o problemă de temeinicie a hotărârii, care nu intră sub cenzura instanţei de recurs. Interpretarea contractului, dacă este necesară, aparţine instanţelor de fond. Instanţa de recurs poate fi implicată, sub motivul de recurs arătat, numai atunci când, pe calea interpretării greşite, care nu era necesară, s-a ajuns la schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al actului interpretat, excluzând toate susţinerile reclamantului privind situaţia de fapt şi probele administrate în cauză.

1.3. Criticile reclamantului referitor la modul în care a statuat instanţa de apel cu privire la cele două sume de bani, Înalta Curte constată că şi acestea vizează aspecte de netemeinicie, care nu mai pot fi analizate în recurs, respectiv: restituirea sumei de 61.329 euro, reţinerea eronată a instanţei de apel privind rezilierea Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 iunie 2008 de pârât cu soţia sa, este un fals, invocarea rezoluţiunii pe cale amiabilă invocată de pârât atât în dosarul prezent cât şi în Dosarul nr. 747/190/2012 al Judecătoriei Bistriţa, ceea ce s-a constatat prin Sentinţa civilă nr. 1595 din 6 martie 2014 şi Decizia civilă nr. 160 din 14 noiembrie 2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, anexa nr. 6 ataşată la cererea de recurs.

Prin urmare, instanţa de apel a examinat judicios materialul probator raportat la sumele invocate, fiind edificată corect situaţia de fapt deja stabilită şi cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, iar o examinare solicitată de acest recurent nu poate fi efectuată, în condiţiile în care toate criticile vizează reaprecierea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză.

De aceea, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor acestui motiv de recurs, că instanţa de apel s-a pronunţat corect pe toate aspectele impuse speţei, inclusiv asupra sumei de 67.000 euro, care în realitate îşi arată nemulţumirea cu privire la sumele din litigiu.

2. Recursul pârâtului.

2.1. Prealabil analizării recursului declarat de pârât este de remarcat că singurul motiv de nelegalitate îl reprezintă criticile acestuia cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, asupra căruia Înalta Curte apreciază că acesta a fost aplicat în mod corect şi judicios raportat la obiectul cauzei dedus judecăţii.

Pârâtul prin construcţia juridico-logică privind momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă a dreptului material este greşită, pe de o parte, iar pe de altă parte criticile sale tind la o reapreciere a situaţiei de fapt cu referire la data corectă când s-a încheiat contractual de împrumut.

Fără a relua sau reitera situaţia de fapt, Înalta Curte constată că este corectă data stabilită la care s-a încheiat contractul de împrumut şi în mod legal a statuat când a intervenit întreruperea prescripţiei, având în vedere că au avut loc întreruperi ale termenului de prescripţie, respectiv ultima întrerupere, fiind cea din data de 6 iunie 2011 (conform susţinerilor pârâtului) sau cea din data de 20 aprilie 2011 (potrivit susţinerilor reclamantului) şi cum acţiunea a fost promovată la data de 19 iunie 2012, tribunalul a reţinut că aceasta a fost formulată în termenul de trei ani, calculat de la ultima întrerupere a termenului de prescripţie, în considerarea faptul că pârâtul a restituit reclamantului sume de bani, la 22 februarie 2011, 31 martie 2011, 6 iunie 2011, ceea ce înseamnă că pârâtul a recunoscut datoria pe care o avea faţă de reclamant cel mai târziu la data de 6 iunie 2011, indiferent de declaraţiile autentificate evocate.

Restul criticilor pârâtului privind declaraţiile autentice din 6 aprilie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2011, Înalta Curte constată că acestea sunt aspecte de netemeinicie, întrucât recurentul-pârât reia situaţia de fapt şi reapreciază probele administrate în cauză cu referire la aceste documente, ceea ce exclude de la controlul judiciar al recursului, afirmaţiile pârâtului referitoare la menţiunile din aceste declaraţii şi ce ar reprezenta plăţi efectuate, fără a mai putea fi analizate.

Pe de altă parte, după cum se poate observa, recurentul-pârât expune pe larg, modul de interpretare a evocatelor declaraţii autentificate, care de asemenea, nu pot forma obiectul controlului judiciar al recursului din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute în această cale de atac, deoarece susţinerile acestui recurent antamează situaţia de fapt deja stabilită şi tinde spre o reapreciere a probatoriului administrat în cauză.

2.2. Nici celelalte critici ale pârâtului nu sunt fondate, întrucât deşi se referă la faptul că, în cauză, în realitate, între părţi nu s-a încheiat un contract de împrumut, acesta reproşează instanţei de apel modul în care a stabilit restituirea sumelor de către pârât reclamantului, fără să arate în ce constă nelegalitatea deciziei atacate sub acest aspect. Astfel, pârâtul s-a rezumat să afirme, fără aducă argumente pro şi contra, aspect de netemeinicie, referitor la faptul că "în contul acelei înţelegerii făcute la şantajul reclamantului-pârâtului, trebuia să-i dea acestuia sau apartamente din cele ce urmau să le construiască pe terenul cumpărat, sau banii obţinuţi din vânzarea acestora, echivalentul sumei de 415.000 euro, iar ca şi garanţie a fost încheiat înscrisul sub semnătură privată invocat de reclamant, fără însă ca reclamantul să-i predea o sumă".

Celelalte critici ale acestui recurent sunt nefondate, în condiţiile în care, în fapt acesta îşi arată nemulţumirea cu privire la considerentele deciziei de apel privind nereferirea la aspectul invocat în cererea de apel privind suma de 115.000 RON, cele referitoare la ordinul de plată invocat, precum şi la raporturile juridice rezultate din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536 la B.N.P. D.C. din 6 aprilie 2008 prin care SC J.I. SRL; potrivit acestui din urmă aspect, Înalta Curte observă că acesta antamează chestiuni privind achitarea preţului terenului în întregime, respectiv suma de 1.258.763,5 RON la 6 mai 2008, în numerar la sediul vânzătoarei, suma de 300.000 RON a depus-o în contul vânzătoarei deschis la RB, iar diferenţa de 1.280.000 euro a fost virată în contul vânzătoarei dintr-un credit bancar ce i-a fost acordat de SC B.C.R.I SA la data de 6 mai 2008.

În acelaşi context arătat în paragraful anterior, este de reţinut că şi acesta, reprezintă critici de netemeinice, acestea referindu-se în special că, plata sumei de 115.000 RON excede preţului terenului, iar reclamantul a arătat că toate plăţile dovedite au fost făcute de către pârâtul U.L.A., ce nu intra în preţul terenului "constituie împrumut" şi numai două raporturi juridice a încheiat cu pârâtul, respectiv de vânzare-cumpărare a terenului unde a participat ca reprezentat al SC J.I. SRL şi de „împrumut".

În legătură cu suma contestată de pârât în sumă de 115.000 RON, Înalta Curte constată că acesta nu a formulat motive de nelegalitate adică în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, în cererea de recurs, pârâtul este nemulţumit de neanalizarea cuantumului acestei sume raportat la probele administrate în cauză raportat la susţinerile părţilor în apărare, neaducând argumentele de nelegalitate în dezlegarea acestei probleme de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât privind nelegalitatea deciziei atacate în sensul greşitei obligări la plata dobânzii legale, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât recurentul-pârât nu aduce argumente în ce constă nelegalitatea deciziei atacate. După cum se poate observa recurentul-pârât afirmă doar că nu trebuia să fie obligat la plata dobânzii, fără niciun fel de argument în ce constă greşeala instanţei de apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.I. şi pârâtul U.L.A. împotriva Deciziei civile nr. 1238/A din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1512/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1800/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 19/2015. Civil. Contestaţie la executare. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 1501/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1512/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1800/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 18/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 156/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 16/2015. Civil. Pretenţii. Recurs