ICCJ. Decizia nr. 1875/2015. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1875/2015
Dosar nr. 4176/30/2013
Şedinţa publică de la 23 septembrie 2015
Deliberând, asupra recursului constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul R.M.J.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."
Ori, revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de către regimul comunist a fost reglementată de O.U.G. nr. 190/2000.
Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ menţionat: „Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, până la data de 31 decembrie 2009."
Prin urmare, câtă vreme reclamantul a avut la dispoziţie un act normativ special - O.U.G. nr. 190/2000 - el nu mai poate apela la prevederile de drept comun pentru revendicarea bijuteriilor pretins preluate abuziv de către regimul comunist.
Mai mult, sancţiunea nulităţii se aplică actelor juridice, înţelese ca manifestări de voinţă făcute în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic concret.
Inventarul a cărui nulitate o solicită reclamantul descrie obiectele „din metale preţioase găsite îngropate în cimitirul „M." din Timişoara la 1 august 1986".
Prin urmare, acest inventar nu constată un raport juridic, nefiind un act juridic, astfel că el nu poate fi sancţionat cu nulitatea.
De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu condiţiona restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R.M.J. solicitând schimbarea ei, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Prin Decizia nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul R.M.J. împotriva Sentinţei civile nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timiş, secţia I civilă.
Curtea de apel a reţinut că scopul urmărit de reclamant prin formularea acţiunii sale este restituirea în natură sau prin echivalent bănesc, a obiectelor din aur care se pretinde a fi fost confiscate din patrimoniul său - iar nu găsite ca abandonate de alte persoane, şi preluate de stat - aşa cum rezultă din procesul-verbal (Inventar nr. 7331 din 1 august 1986) întocmit de Direcţia Economică a Inspectoratului General de Miliţie, a cărui nulitate s-a cerut a se constata pentru a-i fi astfel admisă cererea în realizarea dreptului menţionat.
O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România este actul normativ care, după Decembrie 1989, a prevăzut, în mod expres, posibilitatea pentru cei îndreptăţiţi de a-şi recupera astfel de bunuri preluate în mod abuziv.
Art. 26 al O.U.G. nr. 190/2000 prevedea faptul că persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale şi pietre preţioase au fost preluate abuziv de către stat, puteau solicita restituirea lor judecătoriei în raza căreia domiciliau sau îşi aveau sediul, până la data de 31 decembrie 2009, procedură la care însă reclamantul nu a recurs.
Observarea corectă a acestui text demonstrează că legea nu impunea ca şi condiţie pentru demonstrarea calităţii procesuale active în atare acţiuni decât pe aceea ca cei care solicită restituirea bunurilor să fie cei cărora le-au fost preluate de stat aceste bunuri, ipostază pe care o puteau demonstra prin orice mijloace de probă - la o adică şi prin contra-dovedirea menţiunilor din actele de preluare - evident, sub condiţia respectării termenului prevăzut pentru exercitarea acestei proceduri.
Acţiunea reclamantului având un asemenea obiect a fost introdusă mult după expirarea acestui termen de decădere (21 martie 2013) iar pentru a justifica acest lucru el a înţeles să o întemeieze pe dispoziţiile de drept comun în materia restituirii.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond în hotărârea sa, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile preluate de stat fără un titlu (aşa cum se pretinde că sunt cele menţionate în acţiune), inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Cum pentru bunurile contând din metale şi pietre preţioase a fost adoptată o astfel de lege specială de reparaţie (care este O.U.G. nr. 190/2000), reclamantul trebuia să utilizeze de dispoziţiile acesteia pentru a putea obţine restituirea bunurilor confiscate, ocazie cu care putea administra toate probele necesare şi utile dovedirii realităţii susţinerilor sale.
Întrucât el a omis să valorifice această lege specială în termenul de ea prevăzut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita acelaşi lucru printr-o altă procedură, respectiv cea de drept comun, cum este şi cea de faţă.
Câtă vreme reclamantul a avut la dispoziţie o lege specială de restituire însoţită de întreg arsenalul garanţiilor procesuale aferente acesteia, respingerea acţiunii sale în revendicare de drept comun nu îi încalcă dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie (aspect consacrat, de ex. în Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004 şi Decizia nr. 47 din 4 februarie 2014 ale Curţii Constituţionale), acest drept putând fi supus unor limite şi condiţii de exercitare fără a-l afecta în substanţă, (al căror regim poate fi stabilit de state în limita marjei lor de aprecieri recunoscute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), şi câtă vreme el face obiectul unor proceduri efective cum este şi cazul legii speciale de reparaţie în materie (O.U.G. nr. 190/2000).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.M.J., fără a indica motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, arătând, în esenţă, că instanţele fondului au pronunţat hotărâri greşite, cu încălcarea legii.
În acest sens, susţine că din actele întocmite de organele de miliţie nu a rezultat că reclamantului i-au fost confiscate bunuri şi că acestea ar fi fost preluate de stat şi drept consecinţă, reclamantul nu avea temeiul legal şi probator ca să solicite pe calea O.G. nr. 190/2000 bunurile deţinute.
Mai arată şi faptul că actul a cărui nulitate o solicită este intitulat inventar, dar în realitate actul este un veritabil proces-verbal de predare primire a unor bunuri de la Miliţie la BNR, fiind încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ.
Analizând recursul declarat de reclamantul R.M.J., din perspectiva criticilor formulate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prioritar, pentru a răspunde excepţiei inadmisibilităţii recursului, în cauză s-a constatat că, cererea reclamantului este evaluabilă în bani, prin acţiune solicitându-se constatarea nulităţii absolute a înscrisului intitulat inventar nr. 7331, încheiat de Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Miliţiei, Direcţia Economică sub nr. 1722 şi predarea bijuteriilor confiscate ilegal în cantitate de 6.332,64 grame înscrise în inventarul 7331/1998, pe care reclamantul R.M.J. Ie-a evaluat la suma de 1.119.489 RON.
Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede: "(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.
(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Prin urmare, valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiune depăşeşte suma de 1.000.000 RON, astfel că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este supusă controlului de legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului.
Aspectele dezvoltate de recurent în cererea de recurs referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 190/2000 se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat întrucât conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile preluate de stat fără un titlu, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a constatat că scopul acţiunii formulate de reclamant este restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a obiectelor de aur confiscate care fac obiectul inventarului nr. 7331/1998 întocmit de Inspectoratul General al Miliţiei Timiş, iar revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de către regimul comunist a fost reglementată de O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ menţionat, "Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, până la data de 31 decembrie 2009."
Prin urmare, câtă vreme recurentul-reclamant a avut la dispoziţie un act normativ special, în temeiul căruia să solicite restituirea obiectelor considerate a fi confiscate abuziv de către regimul comunist, el nu mai poate apela la normele de drept comun pentru revendicarea acestora, conform principiului "specialia generalibus derogant".
Contrar susţinerilor recurentului, sancţiunea nulităţii se aplică actelor juridice înţelese ca manifestări de voinţă făcute în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic concret.
Or, inventarul a cărui nulitate o solicită recurentul descrie obiectele "din metale preţioase găsite îngropate în cimitirul M. din Timişoara la data de 1 august 1986."
Astfel, instanţa de apel a apreciat cu justeţe faptul că, acest înscris de care se foloseşte reclamantul şi pe care nu îl deţine, nu constată un raport juridic şi nu are forma unui act juridic pentru a fi sancţionat cu nulitatea.
De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu condiţiona restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării.
În concluzie, întrucât recurentul-reclamant a omis să valorifice legea specială în termenul prevăzut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita acelaşi lucru printr-o altă procedură, respectiv cea de drept comun, cum este şi cea de faţă.
Ca urmare, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamant sunt nefondate şi în consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatei-pârâte Banca Naţională a României, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligat recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M.J. împotriva Deciziei nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă BNR.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2015 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1821/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 20/2015. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
