ICCJ. Decizia nr. 2055/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2055/2015
Dosar nr. 5861/2/2013**
Şedinţa publică din 6 octombrie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 12 februarie 2013, sub nr. 5861/3/2013, reclamanţii S.M. şi M.S., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se dispună obligarea acestuia ia retrocedarea terenului în suprafaţă de 414 mp., situat în Bucureşti, sector 4.
În motivare, reclamanţii au arătat că, în baza actelor de vânzare cumpărare nr. 6298/1305/28.11,1957, transcris sub nr. 1133 din 28 noiembrie 1957 şi nr. 6293/1303/28.11,1957, transcris sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, au dobândit dreptul de proprietate asupra a doua parcele de teren în suprafaţă de 207 m.p. fiecare. Pe acest teren proprietarii au edificat o construcţie cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă de 114 mp.
Imobilul a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983, fiind înscris la poziţiile 44/45 din anexa nr. l, casa fiind demolată, iar terenul trecut în proprietatea statului. Reclamanţii au arătat că au primit despăgubiri în valoare de 26.660 lei doar pentru construcţie, astfel după cum rezultă din adresa nr. 96 din 03 februarie 2013, emisă de SC A.V.B. SA.
Au arătat, de asemenea, că terenul în litigiu este liber, întrucât acesta nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost expropriat, astfel încât, potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, au apreciat că se impune a le fi restituit.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, republicată.
Prin Sentinţa nr. 619 din 28 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.M. şi M.S., ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut că reclamantul M.S. este unicul moştenitor al tatălui său, S.N., conform certificatului de moştenitor din 17 iunie 1998 emis de B.N.P. E.P. Părinţii reclamantului, defuncţii S.N. şi S.M. , au dobândit terenul în suprafaţă de 414 mp prin contractele de vânzare – cumpărare nr. 6298/1305 din 28 noiembrie 1957, transcris sub nr. 1133 din 28 noiembrie 1957 şi nr. 6293/1303 din 28 noiembrie 1957, transcris sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, compus din două loturi în suprafaţă de 207 mp fiecare, situate în Bucureşti, sector 4.
Instanţa de fond a constatat că imobilul a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr,4/1983 de ia foştii proprietari S.M. şi S.N., fiind înscris în anexa 1 la poziţiile 44/45 şi că, potrivit adresei nr. 96 din 03 februarie 2011, emisă de SC A.V.B. SA., au fost acordate despăgubiri doar pentru construcţie, care, ulterior, a fost demolată.
Tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în M. Of., Partea 1 nr. 769 din 13 noiembrie 2007, s-a statuat că acestea se interpretează în sensul că nu îşi găsesc aplicabilitatea în cazul acţiunilor ce au ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, s-a constatat că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor.
Astfel, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.
În raport de aceste considerente reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea pronunţată în recursul în interesul legii, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, este inadmisibilă, întrucât a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 135/ A din 10 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. 5861/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanţii S.M. şi M.S. împotriva Sentinţei nr. 619 din 28 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza, spre rejudecare, acestei instanţe.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îI constituie solicitarea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994, ce vizează retrocedarea terenului în suprafaţă de 414 mp, situat în Bucureşti, sector 4, preluat de Statul Român în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983.
Instanţa de apel a apreciat că Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, se referă la acele situaţii în care imobilele au fost preluate în fapt de către stat, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează doar situaţia imobilelor care au fost naţionalizate şi care au fost preluate în posesie efectiv de către acesta şi numai într-o atare situaţie foştii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art..21 şi următoarele. Legea nr. 10/2001 se referă la notificarea adresată unităţilor deţinătoare, adică acelor entităţi juridice care deţin în fapt imobilul,
În cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu se regăseşte şi ipoteza terenurilor fără construcţii, expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea, deci care nu au fost preluate efectiv de către stat.
Scopul Legii nr. 10/2001 constă în acordarea măsurilor reparatorii tuturor celor care au avut în proprietate imobile pe care statul Ie-a preluat în modalităţile prevăzute în acest act normativ, imobile care au intrat în posesia unităţilor deţinătoare menţionate în art. 21, care nu se mai află în posesia persoanelor fizice.
În cauză, astfel după cum s-a dovedit în urma administrării probei testimoniale în faza procesuală a apelului, reclamanţii sunt în posesia terenului, motiv pentru care nu aveau interesul de a se îndrepta cu notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 la unitatea deţinătoare, deoarece o astfel de unitate nu există. Ca atare, în absenţa reglementării acestei ipoteze prin Legea nr. 10/2001, singura modalitate de a redobândi dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziţie", de care au fost lipsiţi prin actul de expropriere, este o acţiune de drept comun. Cum în materia exproprierii dreptul comun îl reprezintă Legea nr. 33/1994, instanţa de apel a apreciat că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că această lege nu este incidenţă în speţă.
Curtea a considerat că, pentru a se putea invoca soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia dată în recursul în interesai legii, se impune ca situaţia de fapt dedusă judecăţii să fie identică cu cea avută în vedere la pronunţarea acesteia, situaţie care nu se regăseşte în speţă, deoarece preluarea de către stat nu a fost şi efectivă.
Or, în cauza dedusă judecăţii în care se invocă neutilizarea bunului expropriat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, îşi găseşte rezolvarea în cadrul juridic al Legii nr. 33/1994, în temeiul căreia fostul proprietar poate solicita retrocedarea bunului, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, în raport de temeiul juridic a) acţiunii indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, în termenul legat înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 aprilie 2015, sub nr. 5861/3/2013.
În motivare, pârâtul a arătat că, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile, în raport de Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, referitor ia aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, precum şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
De asemenea, recurentul a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare a bunului este abilitată de legiuitor să se pronunţe prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii aferente bunului preluat de stat. în susţinerea căii de atac a invocat şi prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (2), art. 4 şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora pârâtul urmează să fie obligat să emită dispoziţia privind compensarea în puncte pentru imobilul în litigiu.
Totodată, a arătat că art. 4 din Legea nr. 165/2013 stipulează că acest act normativ este aplicabil şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aliate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 16 mai 2013.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în termenul procedural prevăzut de dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reclamanţii S.M. şi M.S. au invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând recursul din perspectiva excepţiei de nulitate, a cărei analiză este prioritară, in raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte urmează sa o admită, pentru argumentele ce succed:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea acestora,
Din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de modificare şi de casare, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică argumentele de natură juridică pentru care recurentul înţelege să critice hotărârea atacată. Prin urmare, motivele de recurs trebuie să se raporteze la decizia recurată.
În cauză, recursul formulat de pârât nu se circumscrie acestor dispoziţii legale, întrucât, din conţinutul memoriului căii de atac exercitate nu rezultă care sunt motivele de nelegalitate pe care aceasta este fundamentată, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile fiind străine de hotărârea atacată, întrucât pârâtul nu a combătut soluţia instanţei de apel prin care a fost admis apelul formulat de reclamanţii S.M. şi M.S. împotriva Sentinţei civile nr. 619 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Astfel, pârâtul a înţeles să arate, în esenţă, în cererea de recurs că, în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 urmează să fie obligat, în calitate de unitate deţinătoare, să emită dispoziţia privind compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu şi că, în mod corect, instanţa de fond a dispus admiterea excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată în raport de aspectele statuate prin Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii referitor la aplicabilitatea, prevederilor art. 35 din Legea nr. 135/2013 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Modalitatea în care pârâtul a înţeles să motiveze recursul nu se subsumează nici criticilor care să poată fi încadrate, din oficiu, într-unul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., aşa după cum permit prevederile art. 306 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Faţă de aceste considerente şi având în vedere că în cererea de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise ale deciziei instanţei de apel, care face obiectul controlului de legalitate în cauză, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 303 alin. (1) din acelaşi act normativ, în lipsa motivării recursului, Înalta Curte urmează să constate nulitatea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 135/ A din 10 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1980/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2058/2015. Civil → |
|---|
