ICCJ. Decizia nr. 1981/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1981/2015
Dosar nr. 2536/120/2015
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 30 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 01 aprilie 2014 sub nr. 11.165/3/2014 reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente sumelor acordate cu titlu de drepturi salariale restante conform Sentinţei civile nr. 4931 din 16 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3506/ R din 13 sept 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivare, au arătat că executarea titlurilor executorii mai sus menţionate a fost eşalonată pe o perioadă cuprinsă până la nivelul anului 2016, condiţii în care apare ca firească şi necesară acordarea unei despăgubiri pentru acoperirea beneficiului nerealizat, respectiv pentru lipsa de folosinţă a sumelor reprezentând drepturile salariale, până la data când pârâţii vor proceda la plata efectivă a acestor sume. Având în vedere că prin acţiunea principală, reclamanţii au solicitat doar actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, nu şi plata dobânzilor legale aferente, se impune astfel introducerea prezentei cereri, pe cale separată, ca o cerere accesorie acţiunii prin care s-a solicitat plata drepturilor principale.
Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti a disjuns cauza şi a dispus formarea unui nou Dosar cu nr. 1722/3/2015 în care calitatea de reclamanţi a revenit numiţilor G.D., G.V., H.V., N.C şi T.I., toţi în calitate de personal conex în cadrul instanţelor judecătoreşti
Prin Sentinţa civilă nr. 89 din 11 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, a constatat necompetenţa teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele:
În cazul conflictelor de muncă, necompetenţa este una exclusivă, însă în cazul de faţă, dată fiind calitatea părţilor în acest litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, faţă de solicitarea apărătorului reclamanţilor, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dâmboviţa, în favoarea căruia va declina competenta de soluţionare a cauzei.
Prin Sentinţa nr. 988 din 24 iunie 2015, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competentă să îl soluţioneze.
În motivare, s-a reţinut că cererea despre care face vorbire art. 127 C. proc. civ. trebuie interpretată limitativ, în sensul în care dispoziţiile amintite ar fi incidente numai în situaţia în care reclamanţii şi-ar desfăşura activitatea efectiv în cadrul instanţei competente să judece pricina, respectiv Tribunalul Bucureşti. Or, reclamanţii au calitatea de grefieri, respectiv de personal auxiliar şi contractual, în cadrul Judecătoriei Sectorului 6, Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. au o dublă semnificaţie; pe de o parte, instituie un caz de necompetenţa teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitate de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei.
Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant.
Prin urmare, art. 127 C. proc. civ. instituie un caz de necompetenţa teritorială absolută pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant într-o pricină de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, norma interzicând sesizarea acestei instanţe.
Noţiunea de "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea ” prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii, întrucât finalitatea acestei dispoziţii este acela de a evita cazurile de bănuială ilegitimă care duc la formularea de cereri de strămutare. Legiuitorul urmăreşte să scoată din circumscripţia curţii de apel în care îşi deslaşoară activitatea judecătorul, procurorul, grefierul sau asistenţii judiciari, litigiul în care aceştia au calitatea de reclamanţi, stabilind o competenţă teritorială alternativă în favoarea oricăreia dintre curţile de apei învecinate, pentru a elimina orice suspiciune de părtinire.
Prin urmare, raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze o astfel de situaţie a fosta aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei din pricina calităţii părţiior.
De asemenea, dispoziţiile art. 123 alin. (3) C. proc. civ. prevăd ca atunci "când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.”
În speţă, reclamanţii au calitatea de grefieri în cadrul mai multor instanţe şi parchete din raza Curţii de Apei Bucureşti.
Aceste dispoziţii legale au un caracter imperativ şi obligă reclamanţii, având una din calităţile enumerate în textul legal, să sesizeze una din instanţele de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17 martie 2015 apărătoarea reclamanţilor, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. , a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmhoviţa, ca instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate celei la care îşi desfăşoară activitatea unii dintre reclamanţi.
Constatând că faţă de unii dintre reclamanţi Tribunalul Bucureşti este o instanţă necompetentă teritorial absolut în soluţionarea prezentei cauze, iar din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 123 alin. (3) C. proc. civ. , o instanţă necompetentă absolut pentru una dintre părţi, este absolut necompetentă şi pentru celelalte părţi, instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta pricină este Tribunalul Dâmboviţa, în favoarea căreia va fi stabilită competenţa de soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată având ca obiect dobânzi legale aferente sumelor acordate cu titlu de drepturi salariale restante formulată reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1979/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1115/2015. Civil → |
|---|
