ICCJ. Decizia nr. 1987/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1987/2015
Dosar nr. 1619/118/2014
Şedinţa din camera de consiliu din 30 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantele B.A. şi B.M.A. au formulat contestaţie împotriva refuzului tacit al Primarului municipiului Constanţa de a soluţiona notificarea înregistrată la B.E.J. - S.C.A. sub nr. 368 din 01 iunie 2001, prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din teren şi construcţie situat în mun. Constanţa, B-dul Tomis, care a fost preluat abuziv de stat în perioada regimului comunist şi au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, soluţionarea pe fond a notificării şi acordarea despăgubirilor băneşti corespunzătoare bunului preluat.
Prin sentinţa civilă nr. 1544 din 24 iunie 2014, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la aplicarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în Mun. Constanţa, B-dul Tomis, compus din teren în suprafaţă de 284 mp şi construcţii, expropriat în baza Decretului nr. 341/1979.
A obligat pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar să înainteze dosarul format pentru soluţionarea notificării din 01 iunie 2001 a B.E.J. - S.C.A., formulată de autorul reclamanţilor, B.C.I., înregistrată din 01 iunie 2001, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea acordării de măsuri compensatorii în condiţiile art. 21 alin. (6) şi 7 din Legea nr. 165/2013 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, pentru imobilul menţionat.
Prin decizia nr. 6/C din 28 ianuarie 2015, definitivă, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 1544 din 24 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor, ca fiind prematur formulată.
A obligat pe reclamante la plata către pârâţi a sumelor de 571,64 lei şi, respectiv, de 673,92 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fazele procesuale ale apelului şi fondului.
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantelor a fost înregistrată la data de 27 februarie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013 şi că, aşa fiind, raportul juridic dedus judecăţii se supune prevederilor acestei legi iar în soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat de autorul reclamantelor sunt incidente dispoziţiile art. 4 teza I şi ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, în raport de care acţiunea reclamantelor apare ca prematur introdusă.
Împotriva Deciziei nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantele B.A. şi B.M.A., întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil.
Raportul a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere formulat la raport, intimaţii-pârâţi Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar au susţinut că recursul este inadmisibil.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 septembrie 2015.
Înalta Curte, analizând recursul, constată că este inadmisibil, pentru considerentele care succed.
În speţă, acţiunea reclamantelor a fost întemeiată pe art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, demersul lor judiciar fiind determinat de lipsa răspunsului la notificarea adresată conform Legii nr. 10/2001, incidentă fiind Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. XII din Legea nr. 202/2010, au următorul conţinut:
„Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.”
După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:
„ (1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.”
Legea nr. 10/2001 este o lege specială în cazul căreia îşi găsesc aplicare normele de procedură consacrate de prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 .
Deşi reclamantele au invocat ca temei de drept al acţiunii lor dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, a reţinut că aplicabile în cauză sunt dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi că, în raport de art. 4 teza I şi art. 33 din acest act normativ, acţiunea reclamantelor este prematur introdusă.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, „ Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării” (alin. (1)) iar „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 , persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (alin. (2)).
Alin. (3) al art. 35 din lege prevede că „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi” iar alin. (4) că „Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.”
Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Art. 483 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă prevede: “De asemenea, nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.
În acest context, trebuie subliniat că principiul legalităţii căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României statuând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale menţionate, se constată că Decizia nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, împotriva căreia reclamantele au declarat recurs, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B.A. şi B.M.A. împotriva deciziei menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B.A. şi B.M.A. împotriva Deciziei nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică părţilor.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2008/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1992/2015. Civil → |
|---|
