ICCJ. Decizia nr. 2073/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE 0E CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA i CIVILĂ
Decizia nr. 2073/2015
Dosar nr. 9170/117/2011
Şedinţa publică din 7 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 26 octombrie 2011 , reclamantele A.R.C. Alba - Iulia şi F.S.R.C. Transilvania au chemat în judecată pe pârâţii S.R., prin M.F. şi M.E.I. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi aceştia Ia recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilelor înscrise în cartea funciară nr. 254242 Cluj, constând construcţii şi teren situate la adresele din Str. luliu Maniu şi luliu Maniu X, Piaţa Unirii.
La termenul din 25 noiembrie 2011 au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor numiţii D.l., D.E., C.F., C.V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C.V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC P.C., în calitatea lor de chiriaşi ce ocupă imobilele revendicate, interesaţi în cumpărarea spaţiilor deţinute în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu la data de 3 februarie 2012,
De asemenea, au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor M. Cluj-Napoca şi C.L.M. Cluj-Napoca, a cărei admisibilitate în principiu a fost încuviinţată la termenul de judecată din 2 martie 2012.
Reclamantele au depus la dosar cererea completatoare a cererii iniţiale, prin care au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii, să constate nulitatea cauzei donaţiei având ca obiect imobilul din Cluj, str. Iuliu Maniu şi, de aici, să reţină nulitatea donaţiei pentru lipsa unui element constitutiv al contractului. Această cerere completatoare a fost apreciată însă ca fiind depusă tardiv la dosar la termenul din 2 martie 2012, astfel că pricina s-a judecat în cadrul procesual iniţial, astfel cum a fost conturat acesta prin cererea introductivă de instanţă.
Ca urmare a încuviinţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cererii de strămutare a dosarului, acesta a fost înaintat pe cale administrativă de la Tribunalul Cluj la Tribunalul laşi, instanţă în faţa căreia a continuat judecarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 02 din 22 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul laşi, în dosarul nr. 9.170/117/2011, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii cererii principale de chemare în judecată şi cea a lipsei de interes în formularea cererilor de intervenţie accesorie; au fost admise cererile de intervenţie în interesul pârâţilor formulate de intervenienţii M. Cluj-Napoca, C.L.M. Cluj-Napoca, D.l., D.E., C.F., C. V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C. V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC P.C., a fost respinsă cererea principală de chemare în judecată şi au fost obligate reclamantele să plătească pârâtului C.V. suma de 1.240 lei şi pârâtei D.E. suma de 1.860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte;
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantelor s-a arătat că este neîntemeiată prin raportare la principiul liberului acces la justiţie, garantat de Constituţie şl art. 6 din C.E.D.O. Este, de asemenea, neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes a intervenienţilor în formularea cererii de intervenţie accesorie, aceştia motivându-şi cererea tocmai prin dreptul lor, de chiriaşi, de a cumpăra în prezent imobilul de la unităţile deţinătoare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că posibilitatea revendicării imobilelor la care se referă prezentul litigiu, în condiţiile In care se pretinde preluarea sa abuzivă în temeiul unui decret de naţionalizare, se circumscrie legii speciale (care, în cazul de faţă, este Legea nr. 501/2002) şi că, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială (în speţă Legea nr. 501/2002) şi legea generală (art. 480 C. civ. ) se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Astfel, după intrarea în vigoare a legii speciale eu caracter reparatoriu, rămân tară aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul legii speciale, iar accesul la justiţie cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei. Prin urmare, legea specială suprimă, practic, acţiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior lunii decembrie 1989.
S-a arătat că de aceea trebuie analizat, strict raportat ia cauza de faţă, dacă procedura specială a fost. sau nu efectivă pentru reclamante. S-a observat că reclamantele au formulat, în condiţiile legii speciale de retrocedare (în cazul cultelor religioase - Legea nr. 501/2002) o cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, cerere care a fost soluţionată favorabil prin decizia nr. 422 din 14 octombrie 2004, reclamantele obţinând, pe calea dispoziţiilor legilor speciale, recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului.
Însă, în urma mai multor litigii purtate în vederea demonstrării lipsei calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite la retrocedare, s- a stabilit definitiv şi irevocabil că imobilul revendicat de reclamante nu poate fi restituit acestora, de vreme ce nu a fost preluat în mod abuziv de stat, intrând în proprietatea sa în temeiul unui titlu valabil.
Raportat la această situaţie de fapt, s-a apreciat că reclamantele nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei sau măcar o speranţă legitimă de a-şi recupera bunul şi de a intra în posesia imobilelor, câtă vreme toate hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la acest bun constată calitatea Statului de veritabil proprietar şi, deci, lipsa calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite de a-l prelua.
Revendicarea imobilelor în litigiu de la S.R. nu poate face abstracţie de hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii de Apel Cluj (decizia nr. 485/R/2007) prin care s-a constatat că S. R. are calitatea de proprietar al imobilelor ca efect al donaţiei valabile conform ofertei de donaţie făcute de S.R.C. înregistrată cu nr. 129/1952 şi acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al oraşului Cluj.
Cum actul de donaţie s-a stabilit că este valabil, fiind constatat ca atare prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, şi cum actul de donaţie este irevocabil, nu este posibilă şi admisibilă revendicarea bunului donat de către donatar, indiferent care este procedura urmată în acest sens (dispoziţiile legii speciale, dispoziţiile dreptului comun sau ale C.E.D.O.).
În plus, o revenire în actualul cadru procesual asupra valabilităţii actului de donaţie ar fi de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat şi să încalce grav principiul securităţii raporturilor juridice, prin repunerea în discuţie a unei probleme tranşate irevocabil, ceea ce se află în deplină contradicţie cu prevederile C.E.D.O.
Împotriva sentinţei menţionate, reclamantele au declarat apel, ce a fost respins, ca nefundat, prin decizia civilă nr. 194 din 29 septembrie 20!4 a Curţii de Apel Iaşi.
În considerentele hotărârii sale, curtea de apel a făcut, la rândul său, trimitere la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relative la concursul dintre legea specială şi legea generală, apreciind că judicios a procedat tribunalul la analizarea, în ceea ce priveşte situaţia reclamantelor, a caracterului efectiv sau nu al procedurii speciale derulate de acestea în legătură cu imobilele revendicate în prezenta cauză.
Apreciind că, prin argumentele pe care apelantele le invocă, se tinde la repunerea în discuţie a ceea ce a fost irevocabil judecat, privitor la constatarea că S.R. are calitatea de proprietar al imobilelor, ca efect al donaţiei valabile (realizate prin oferta de donaţie făcută de S.R.C., înregistrată cu nr. 129/1952, şi acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al oraşului Cluj), s-a arătat că nu se pot examina susţinerile vizând preluarea sau nu abuzivă a imobilului în discuţie, deoarece acest aspect a fost irevocabil soluţionat iar o repunere în discuţie a ceea ce s-a tranşat irevocabil ar constitui o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, cum corect a afirmat şi tribunalul.
Făcând aplicare dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului promovat, apelantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, pentru faza apelului, în favoarea intimatei D.E.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele A.R.C. Alba - lulia şi F.S.R.C. Transilvania, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de ape! în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată este nelegală, invocându-se următoarele critici;
Instanţa de apel utilizează nepotrivit raţionamentul ce a stat la baza pronunţării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi privind concursul dintre acţiunea de drept comun şi acţiunile bazate pe Legea specială nr. 10/2001,
Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008 se referă în mod expres la concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, în timp ce retrocedarea bunurilor aparţinând cultelor religioase se întemeiază pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 şi nu pe cele ale Legii nr. 1072001,
În plus, cultul religios catolic a urmat procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002, la finalul căreia a şi obţinut restituirea imobilului din litigiu, în baza Deciziei de restituire nr. 422 din 14 octombrie 2004. Această decizie a fost însă anulată într-o procedură de drept comun finalizată cu pronunţarea deciziei civile nr. 485/R/2007 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a constatat că imobilul ar „fi fost donat” statului în 1952, fiind şi astăzi de neînţeles cum se putea „dona” un imobil Statului în 1952, în condiţiile în care Statul a fost înscris în cartea funciară cu 3 ani înainte.
Recurentele susţin că, în litigiile purtate pentru disputarea şi recuperarea bunurilor deduse judecăţii şi în prezenta cauză, instanţele le-au aplicat un tratamentul juridic diferit de cel aplicat chiriaşilor, S.R. şi C.L. Cluj deoarece lor 11 se impută faptul că recurg fără temei la acţiunea de drept comun, în loc de procedura legii speciale, în condiţiile în care au urmat această procedură şi dreptul Ie-a fost recunoscut.
Ulterior, pe baza unei acţiuni de drept comun, chiriaşii obţin recunoaşterea unei „donaţii” în favoarea Statului, iar în prezent recurentelor li se neagă prin decizia recurată dreptul de a-şi revendica dreptul, de proprietate pe baza dreptului comun.
Dat fiind că în acel litigiu de drept comun, în anul 2007, a intervenit o „schimbare” a titlului cu care s-a considerat că statul deţine imobilele, singura apărare şi singura cale prin care recurenţii pot să-şi revendice bunul este acţiunea în revendicare. Recurenţilor nu li se poate imputa recurgerea ia acţiunea în revendicare de drept comun, atâta timp cât ei au pierdut proprietatea retrocedată prin dispoziţia Comisiei Speciale în condiţiile legii speciale.
Esenţa prezentei acţiuni în revendicare era aceea că, atâta timp cât statul este înscris cu titlu de naţionalizare în cartea funciară, acesta este opozabil erga omnes în baza principiului publicităţii materiale, ceea ce a şi fost valorificat corespunzător de către autoritatea învestită cu retrocedarea imobilului în procedura legilor speciale, deoarece s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv faţă de înscrierea titlului statului în cartea funciară în 1949, o pretinsă donaţie din 1952 fiind inopozabilă, dat fiind că statul nu putea să-şi doneze sieşi un imobil
Imobilul, fiind proprietatea statului din 1949, S.R. C. nu mai avea ce dona în 1952.
Recurentele consideră că, faţă de titlul statului de sub nr. B.3. din cartea funciară 6797 Cluj, este evident că acţiunea este fondată, dat fiind că asupra caracterului abuziv al naţionalizării nu există echivoc.
Parcursul acestui imobil, constatat prin decizia Curţii de Apel Cluj nr. 485/2007, demonstrează în sine că suntem în prezenţa unor preluări abuzive - imobilul trece la stat în 1948, se pretinde că este restituit în 1950 S.R.C. şi este „donat” în 1952 tara act autentic, printr-un act de predare „In folosinţă”către acelaşi S.R.C., care nu este proprietar de carte funciară, deoarece sub B2 figurează în baza Acordului asupra Concordatului Fondului de Studii administrat de Ordinului de stat latin de Alba Iulia. Preluarea în 1949, restituirea în 1950 şi apoi „donaţia” în 1952, sunt toate acte fără eficienţă juridică, care nu întrunesc condiţiile de validitate ale unor acte juridice într-un stat de drept.
Recurentele s-au prevalat de deţinerea unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O., aspect dedus din efectele emiterii dispoziţiei nr. 422 din 14 octombrie 2004, susţinând că echivalează cu o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate recunoscut ca, după 58 de ani, să fie lipsiţi de acesta doar pentru că s-a considerat că bunul a trecut la stat cu alt titlu.
Recurentele s-au mai plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil şi au afirmat că, raportat la situaţia concretă a imobilelor, singura cale pe care o au ia dispoziţie este cea a acţiunii în revendicare.
La data de 21 septembrie 2015 au formulat întâmpinare intimaţii- intervenienţi, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în esenţă, ceea ce s-a urmărit de către reclamante prin promovarea prezentei lor acţiuni în revendicare, a fost de fapt repunerea în discuţie a ceea ce s-a soluţionat deja irevocabil, privitor la constatarea că Statul român are calitatea de proprietar al imobilelor ca efect al donaţiei valabile încheiate prin oferta de donaţie nr. 129/1952 făcută de S.R.C. şi acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al Oraşului Cluj, ceea ce este de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat şi să încalce principiul securităţii raporturilor juridice.
Nici pretinsa încălcare a art. l şi art. 6 din Protocolul nr. l al C.E.D.O. nu poate fi reţinută deoarece, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., recurentele nu deţin „un bun” în sensul Convenţiei sau măcar o speranţă legitimă de a-şi. recupera bunul şi de a intra în posesia imobilelor câtă vreme toate hotărârile judecătoreşti pronunţate au constatat calitatea statului de proprietar al bunului şi, implicit, lipsa calităţii recurenţilor de persoane îndreptăţite de a prelua bunul.
La dala de 05 octombrie 2015, aşadar în afara termenului legal, intimatul S.R. prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat.
Este îndreptăţită acea critică a recurentelor care au invocat greşita utilizare în cauză, de către instanţele de fond, a celei dintâi dezlegări obligatorii a deciziei nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a statuat, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. l0/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială şi legea generală, conform principiului „specialia generalibus derogam”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Într-adevăr, situaţia juridică a cauzei şi istoricul juridic al imobilelor în litigiu nu justificau sub nici un aspect apelarea de către instanţele de fond la această dezlegare obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 în formarea raţionamentului care a justificat soluţia adoptată în cauză, de respingere ca neîntemeiată a cererii în revendicarea imobilelor.
Recurentele-reclamante au apelat deja anterior la procedura legii speciale cu referire la imobilele în cauză, obţinând emiterea, în procedura O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, a Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în baza căreia s-a dispus retrocedarea în favoarea lor a imobilelor, compuse din teren aferent şi construcţii, care figurează la adresa din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu X și luliu Maniu şi ambele înscrise în CF nr. 6797 a localităţii Cluj.
Litigiile derulate ulterior, care au condus la anularea Deciziei de restituire nr. 422 din 14 octombrie 2004 (prin decizia nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ) şi la stabilirea titlului real de deţinere de către S.R. a celor două imobile, ca fiind reprezentat de actul de donaţie încheiat în 1952 prin acceptarea ofertei de donaţie nr. 129/1952 a S.R. C., titlu de deţinere considerat valabil (potrivit dezlegărilor irevocabile ale sentinţei civile nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. l 136/1999 a Curţii de Apel Oradea, şi ale deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Cluj), au determinat recurentele sa apeleze la calea actualei acţiuni în revendicare, ca ultim mijloc procesual şi singurul remediu rămas pentru verificarea dreptului afirmat de acestea.
Prin urmare, pe de o parte întrucât au epuizat deja calea legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, iar, pe de altă parte întrucât, potrivit dezlegărilor irevocabile din litigiile anterior menţionate, imobilele revendicate nici nu făceau obiectul reglementării acestor legi speciale, recurentei reclamante nu le putea fi opus, în soluţionarea actualei lor acţiuni în revendicare, principiul de drept potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea speciala.
Pentru argumentele arătate, considerentele în acest sens ale deciziei instanţei de apel, care a validat (pe acelaşi aspect) raţionamentul primei instanţe va fi înlăturat ca fiind străin cauzei. Se va constata în acelaşi timp însă că, deşi au apelat la principiul amintit, acest fapt a rămas fără consecinţe în situaţia procesuală a recurentelor din prezenta acţiune deoarece niciuna dintre instanţe nu le-a suprimat dreptul la o judecată efectivă şi pe fond a cererii lor In revendicare, care a fost examinată în substanţă.
Totodată, instanţa de recurs mai reţine că, deşi este real că în situaţia dată, în considerarea situaţiei juridice a celor două imobile, acţiunea în revendicare constituia singurul remediu procesual rămas reclamantelor pentru verificarea dreptului afirmat, nu înseamnă că, în mod necesar, aceasta este şi întemeiată.
După cum în mod corect au reţinut ambele instanţe de fond, atât prin sentinţa civilă nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1136/1999 a Curţii de Apel Oradea, cât şi prin decizia civilă nr. 485 R/2007 a Curţii de Apel Cluj, s-a stabilit că imobilele din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu nr. x au fost donate S.R. de către S.R.C., donaţie ce a fost acceptată de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Oraşului Cluj prin Hotărârea nr. 135/1952.
Acest lucru s-a întâmplat ulterior preluării abuzive a imobilelor în cauză de către S.R., realizată în temeiul Decretului nr. 176/1948, urmată de restituirea proprietăţii asupra acestora către S.R.C. din Ardeal, care a dispus apoi cu titlu gratuit de aceleaşi bunuri în favoarea S.R., prin S.P.O. Cluj.
În litigiul finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Cluj, s-a analizat pe larg şi sub toate aspectele valabilitatea acestui titlu de deţinere a Statului, reţinându-se în legătură cu acesta, că proprietarul a dispus de bunul său printr-o liberalitate supusă dreptului comun, în timp ce prezumţia de legalitate a actului juridic încheiat, este confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ce se impune recurentelor de astăzi cu puterea lucrului judecat, în calitatea lor de părţi ale procedurii în care a fost pronunţată.
Cu aceeaşi forţă obligatorie decurgând din res judicata pro veritate habetur se impun recurentelor şi dezlegările irevocabile ale deciziei nr. 485/R din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Cluj în care acestea au fost, de asemenea, părţi în procedură, şi care a validat hotărârea de primă instanţă (sentinţa civilă nr. 612 din 25 ianuarie 2006 a Judecătoriei Cluj- Napoca) ce a dispus, ulterior reţinerii situaţiei juridice exacte a celor două imobile mai sus evocată, intabularea dreptului de proprietate, cu titlu de restituire şi, ulterior, cu titlu de donaţie, în favoarea C.L.M. Cluj-Napoca.
Tocmai întrucât prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile s-a stabilit că Statul deţine cu titlu valabil cele două imobile situate în Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu X, în privinţa acestora nefiind valabilă teza unor preluări abuzive realizate de stat, prin decizia nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, s-a dispus anularea Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 emisă de Comisa specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut C.R.R.
În acest context, susţinerile din recurs ale celor două recurente, precum că înscrierea statului în cartea funciară a imobilului cu titlu de naţionalizare ar fi opozabilă erga omnest fiind avută în vedere chiar de autoritatea învestită cu retrocedarea imobilului în procedura legii speciale, că în 1952 S.R.C. nu mai avea ce dona, de vreme ce Statul devenise proprietar al bunurilor încă din 1949, că nu există echivoc asupra caracterului abuziv al preluării ori că preluarea din 1949, restituirea bunurilor din 1950, urmată de „donaţia” din 1952 ar fi acte lipsite de eficienţă juridică, ce nu întrunesc condiţii de validitate ale unor acte juridice într-un stat de drept, constituie toate afirmaţii care ignoră cu bună ştiinţă şl chiar contrazic statuările instanţelor judecătoreşti regăsite în hotărârile menţionate, ca şi elementele câştigate cauzelor în litigiile evocate anterior.
Aşadar, s-a reţinut corect de către instanţele de fond că o revenire în actualul cadru procesual şi pe calea prezentei acţiuni în revendicare, asupra titlului de deţinere al statului cu referire la cele două imobile în litigiu ori asupra valabilităţii actului de donaţie ar fi de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat şi să încalce grav principiul securităţii raporturilor juridice prin repunerea în discuţie a unor probleme tranşate irevocabil între părţi.
În aceeaşi idee, aprecierea supra temeiniciei prezentei acţiuni în revendicare nu poate face abstracţie de judecăţile anterioare şi de ceea ce s-a stabilit irevocabil în privinţa dreptului de proprietate asupra celor două bunuri imobile,
Deşi s-au prevalat de dispoziţiile art. din protocolul nr. l adiţionai la Convenţie, recurentele nu deţin un „bun actual” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., neputând, deci, reclama vreo încălcare a drepturilor lor pe acest tărâm. Niciuna din hotărârile judecătoreşti ce au fost pronunţate în litigiile iniţiate de recurente în scopul redobândirii proprietăţii imobilelor din CIuj-Napoca, str. Iuliu Maniu X nu a dat câştig de cauză acestora şi nu a recunoscut lor vreun drept în legătură cu bunurile în cauză, în timp ce Decizia nr. 422 din 9 octombrie 2004 a fost anulată în mod irevocabil, precum s-a arătat.
În raport de toate aceste elemente, soluţia instanţelor de fond, de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare, apare ca fiind cea firească şi legală.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefundat, recursul declarat şi în temeiul art. 274 alin. (l) C. proc. civ. , Ie va obliga pe recurentele-reclamante să plătească intimatei- interveniente D.E. suma de 2.551 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu de avocat) suportate conform chitanţelor de la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.R.C. Alba - lulia şi F.S. R.C. Transilvania împotriva deciziei nr. 194/ A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 2551 lei către intimata-intervenientă D.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2070/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2135/2015. Civil → |
|---|
