ICCJ. Decizia nr. 2230/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2230/2015
Dosar nr. 12755/62/2011
Şedinţa publică din 15 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 12 ianuarie 2010, reclamanţii G.D., F.A.G., S.A.C., F.I.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, N.V., M.I., M.E. şi I.D., au solicitat să se constate că sunt moştenitorii defunctei lor mame, E.E.F. (conform certificatului de moştenitor din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deţinând câte o cotă parte de 1/4 din imobilul cu destinaţia loc de casă, în suprafaţă de 4.624,344 mp, situat în oraşul Predeal (fosta Râşnov), parcelarea Izvorul Rece, judeţ Braşov, identificat cu nr. top. T1/2/2007, înscris în CF nr. 10771 Râşnov, să se constate că imobilul menţionat a fost expropriat în mod abuziv de către Stat, fără plata vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care le deţin părţile asupra imobilului şi la restabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin dispunerea intabulării acestui drept în evidenţele de carte funciară.
Prin Sentinţa civilă nr. 67/D din data de 29 martie 2013, Tribunalul Braşov a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, din probele administrate în vederea soluţionării excepţiei de fond a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a reieşit că bunul imobil din litigiu, identificat prin numerele topografice T1/2/27, T1/2/28, s-a aflat la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul fostei C.A.P. şi a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Potrivit înscrisurilor ce compun documentaţia de carte funciară aferentă imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului N.V. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, emiţându-se titlul de proprietate de către Comisia Judeţeană Braşov de aplicare a legilor fondului funciar. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C1 din 21 februarie 2006, pârâtul N.V. a înstrăinat acest imobil pârâţilor M.I., M.E. şi I.D.
S-a reţinut că reclamanţii, prin nota de şedinţă de la termenul de judecată din data de 22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul antecesoarei lor - E.E.F. - în anul 1960 şi a intrat în administrarea fostei C.A.P. şi că, pentru reconstituirea în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991. Întrucât nu au primit niciun răspuns la cererea astfel formulată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au transmis o notificare şi în temeiul acestui act normativ.
Reclamanţii nu au atacat în justiţie, în condiţiile şi în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluţiona cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, la un interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti prezenta acţiune în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
A constatat tribunalul, că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acţiunile în revendicare a unor asemenea imobile preluate formulate direct la instanţele judecătoreşti, sunt inadmisibile.
În speţă, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are destinaţia de teren situat în extravilanul oraşului Râşnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.
Or, reclamanţii au uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparaţie pentru a obţine reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via şi cu principul securităţii juridice, ei nu pot promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicare, devenită inadmisibilă.
Prin deciZia nr. 87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apei Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanţi, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legilor incidente, precum şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991, ca legi speciale, şi C. civ. ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Reclamanţii, în calitate de moştenitori, au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, cât şi în temeiul Legii nr. 10/2001. Deşi demersurile reclamanţilor pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, aceştia nu au atacat în justiţie refuzul entităţilor legal învestite pentru soluţionarea cererilor lor.
A reţinut instanţa de apel că, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, s-au adoptat legi speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, iar reclamanţii au ales calea legilor speciale, aceştia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială.
Prin Decizia nr. 985 din 26 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamanţii G.D., F.A.G., F.(fostă S.)A.C. şi F.I.Ş. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut următoarele considerente:
Astfel, exercitând apelul împotriva sentinţei de primă instanţă - care a respins cererea ca inadmisibilă cu referire la regimul juridic al bunului de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanţii au dedus judecăţii o serie de critici pretinzând că, deşi tribunalul consideră excepţia de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate nu face deloc referire la fondul dreptului dedus judecăţii.
S-a pretins, de către apelanţii-reclamanţi, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu a ieşit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanţilor, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.
Au susţinut totodată că, dovadă a existenţei unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este şi împrejurarea că, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele (dintre care, cea cu nr. top T1/2/27, aparţinând autoarei reclamanţilor).
Toate aceste critici punctuale, formulate de către reclamanţi cu trimitere la actele dosarului, au rămas, într-adevăr, neanalizate de către instanţa de apel.
Pentru a plasa situaţia imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale şi a trage, astfel, concluzia inadmisibilităţii demersului conform normelor dreptului comun, instanţa de apel face o simpla referire la cererile de restituire formulate de către reclamanţi conform Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte elemente ale judecăţii, lăsate neanalizare.
Astfel, instanţa de apel nu a examinat criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de stat în perioada de referinţă a acestor acte normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005.
În acest context, susţinerea apelanţilor a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acţionând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin sfera şi obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să modifice regimul juridic al imobilului.
Ignorând inclusiv această apărare, instanţa de apel îşi bazează statuările asupra situaţiei de fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cereri şi transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluţiunii fixate de părţi prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat, data la care a avut loc, deţinătorul acestui bun.
Or, pentru a stabili incidenţa legilor speciale, instanţa era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanţilor, E.E.F., înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv".
De asemenea, a rămas fără răspuns din partea instanţei de apel critica reclamanţilor conform căreia intabularea Statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operaţiuni ilegale de contopire a nr. top T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top T1/2/28, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top T1/2/27.
Cu referire la această operaţiune de "comasare" s-a susţinut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispoziţiile art. 17 şi 19 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanţei de fond.
Nici acest motiv de apel nu a fost analizat, deşi el era subsumabil aceleiaşi chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului şi de caracterul admisibil sau inadmisibil al acţiunii în instanţă.
Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanţei de apel aspectul învederat de către reclamanţi, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând modificarea evidenţelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanţii sunt şi în prezent, ca moştenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidenţele fiscale ale imobilului, precum şi plătitorii de impozite.
În felul acesta, decizia din apel care stabileşte că bunului în litigiu îi sunt incidente dispoziţiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumentele justificative.
Determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia reclamanţilor, ar fi demonstrat o altă situaţie, motiv pentru care au dedus judecăţii în apel toate aspectele arătate.
Fiind vorba, aşadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza 1 C. proc. civ.
În acelaşi timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.
Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, faţă de cele menţionate anterior, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. La reluarea judecăţii, instanţa va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conţină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt şi de drept care să justifice soluţia, determinarea situaţiei de fapt şi pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.
În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că argumentele dezvoltate în susţinerea acestuia vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deţinerea unui drept actual, de un bun în sensul Convenţiei, de către reclamanţi, ceea ce ar trebui să aibă drept consecinţă admiterea acţiunii în revendicare.
Faţă de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a impus examinării cu prioritate în instanţa de recurs, cele care vizează fondul pricinii urmau a fi avute în vedere la rejudecare (în măsura în care în urma devoluării fondului, se va fi constatat depăşit impedimentul inadmisibilităţii).
Prin Decizia civilă nr. 309/Ap din data de 2 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 67/D din 29 martie 2013 a Tribunalului Braşov.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probele administrate rezultă că, în fapt, imobilul în litigiu a aparţinut antecesoarei reclamanţilor, E.E.F., fiind cumpărat de aceasta la data de 18 august 1940, astfel cum rezultă din menţinea de la B+1 din CF nr. 10771 Râşnov, iar, în perioada regimului comunist, acest imobil a fost preluat de către Statul Român, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară.
Susţinerea reclamanţilor că antecesoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, având în vedere că a rămas intabulată în cartea funciară nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în conformitate cu care, în caz de expropriere drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară.
Ca urmare, chiar dacă autoarea reclamanţilor a figurat în cartea funciară ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în anul 2005, dreptul său a fost golit de conţinut, întrucât nu era beneficiara prerogativelor dreptului de proprietate. Lipsa intabulării în CF a dreptului de proprietate al Statului Roman, nu impietează asupra existenţei dreptului în patrimoniul acestuia, întrucât el a dobândit un drept de proprietate extratabular, ca o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Apelanţii-reclamanţi nu au dovedit că în perioada în care terenul a fost în posesia C.A.P.-ului aceştia, respectiv autoarea lor, au achitat impozit pe acest teren.
Nici împrejurarea că nu a fost emis vreun act administrativ de preluare a imobilului în litigiu nu îl scoate de sub incidenţa legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, această lege se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar art. 2 lit. i) include în noţiunea de imobile preluate în mod abuziv de stat orice imobile preluate fără titlu valabil.
De asemenea, art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 prevede că "Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane." Or, terenul în litigiu se află tocmai în această situaţie.
Aplicabilitatea în speţă a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanţii-reclamanţi, care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, iniţial în temeiul Legii nr. 18/1991 şi ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001. Demersurile reclamanţilor pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, iar aceştia nu au continuat demersul în contradictoriu cu entităţile legal instituite, în justiţie, în vederea soluţionării cererilor.
În această situaţie, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că promovarea unei acţiuni în revendicare imobiliară, pe dreptul comun, a unui imobil ce face obiectul legilor speciale de retrocedare, după parcurgerea parţială a procedurii reglementate de dispoziţiile speciale, este inadmisibilă.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, statuând că în situaţia în care pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-au adoptat legi speciale, care reglementează procedura ce trebuie parcursă, respectiv condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca imobilele să poată fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, legea speciala derogatorie nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun.
Nu pot fi exercitate acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr 18/1991 respectiv a Legii 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din acestă lege specială.
Curtea a constat că, în speţă, nu a fost îngrădit accesul reclamanţilor la justiţie şi nici nu a fost încălcat dreptul acestora la un proces, fiind respectate dispoziţiile legale şi principiile de drept potrivit cărora aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparaţie, ar aduce grave atingeri principiului securităţii raporturilor juridice precum şi drepturilor de proprietate ale terţilor dobânditori de bună-credinţă ale căror titluri de proprietate nu au fost desfiinţate în vreun fel.
Referitor la critica apelanţilor ce vizează ilegala contopire a nr. top. T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top. T1/2/28, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top. T1/2/27 s-au reţinut următoarele:
La data de 12 decembrie 2005 s-au efectuat anumite notări în cartea funciară, respectiv s-a notat la A+2 nr. top. T1/2/27, în suprafaţa de 5523,156 mp păşune, provenită, astfel cum rezultă din menţiunea de la B+2, prin contopirea imobilului de la A+1 cu nr. top T1/2/28 din CF nr. 10705, proprietar fiind statul român. Această menţiune a pus în acord realitatea cu evidenţele de carte funciară. Ulterior, imobilul de la A+2 s-a dezmembrat în A+3 nr. top. T1/2/27/1 păşune în suprafaţă de 3923,156 mp şi A+4 nr. top. T1/2/27/2 păşune în suprafaţă de 1600 mp. Imobilul de la A+4 s-a transcris în CF nou 12192 N Râşnov, iar imobilul de la A+3 s-a convertit în CF 104076 Râşnov.
Imobilul transcris în CF nr. 12192 Râşnov a fost intabulat cu titlu de reconstituire, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea lui N.V. şi ulterior, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în favoarea intimaţilor pârâţi M.I., M.E., cota de 1/2 şi I.D., cota de 1/2.
De altfel, în contextul în care acţiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru motivele mai sus-expuse, reclamanţii nu justifică interesul de a ataca operaţiunea de contopire a numerelor topo, urmate de intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Arată că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare, elementul esenţial de care depinde chestiunea de a şti dacă acţiunea de faţă este inadmisibilă sau nu, este legat de stabilirea regimului juridic al imobilului ce formează obiectul judecăţii în această cauză,
Reclamanţii au susţinut, că terenul - loc de casă, în suprafaţă de 4624,344 mp, situat în Predeal, parcelarea Pârâul Rece, judeţul Braşov identificat cu nr. top. T1/2/27 în CF 10771 a comunei Râşnov, jud. Braşov, a fost proprietatea mamei lor, E.E.F., pe care ei au moştenit-o, devenind proprietari ai imobilului.
Prin. urmare, din data de 19 august 1940 şi până în 12 decembrie 2005 când Statul Român, printr-o operaţiune frauduloasă, şi-a intabulat un pretins drept de proprietate asupra terenului, în CF nr. 10771 a comunei Râşnov a figurat ca proprietară şi, de fapt, mai figurează, încă, în această calitate, E.E.F., dreptul ei nefiind radiat.
Reclamanţii susţin că regimul juridic al terenului este acela de bun aliat în proprietatea autoarei lor şi, apoi, în proprietatea lor, ca moştenitori, iar momentul exproprierii abuzive se situează la nivelul anului 2005, când Statul Român, în mod ilegal, s-a intabulat ca proprietar al acestui bun, după care o suprafaţă de 1.600 mp a atribuit-o unei persoane (N.V.), care avea înregistrată o cerere de reconstituire întemeiată pe Legea nr. 18/1991.
În sensul celor sus-menţionate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa care a soluţionat apelul în primul ciclu procesual, au greşit atunci când au considerat că atitudinea reclamanţilor, de a fi formulat o cerere în procedura Legii nr. 18/1991 şi apoi o notificare în procedura Legii 10/2001, ar constitui o dovadă a faptului ca imobilul a fost trecut în proprietatea Statului în timpul regimului comunist, ceea ce conduce la concluzia ca reclamanţii erau obligaţi să utilizeze până la capăt procedurile prevăzute de legile speciale.
Instanţa de recurs a admis acest punct de vedere, care a constituit şi una din criticile esenţiale formulate în recurs şi a statuat că determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea stabili legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări.
Aceasta dezlegare dată de instanţa supremă era obligatorie pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar ea nu a fost respectată, dimpotrivă a fost contrazisă de către instanţa de trimitere.
Astfel, contrar îndrumărilor obligatorii ale instanţei de recurs, instanţa de apel a reţinut, ca argument al respingerii apelului, că aplicabilitatea în speţă a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanţii-reclamanţi prin efectuarea demersurilor în baza legilor speciale, demersuri nefinalizate.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât a apreciat că, susţinerea reclamanţilor în sensul că autoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate nu poate fi primită faţă de aceste dispoziţii legale, care prevăd că în caz de expropriere, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară, şi că, chiar dacă autoarea reclamanţilor a figurat ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în 2005, dreptul său a fost golit de conţinut, nefiind beneficiară a prerogativelor dreptului de proprietate.
S-a încălcat, de asemenea, şi art. 17 din acelaşi decret, care prevede că drepturile reale se vor stinge numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară cu consimţământul titularului, ceea ce nu este cazul, întrucât nu există decizie administrativă din care să rezulte că bunul a fost preluat astfel. Instanţa de apel a reţinut greşit că, din moment ce art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi incluse în prevederile acestei legi, astfel se justifică intabularea Statului în 2005. Este greşită şi aplicarea art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, pentru că reclamanţii nu au solicitat în această acţiune decât să se constate că, în anul 2005, înscrierea Statului în Cartea Funciară, peste înscrierea autoarei acestora, fără radierea acesteia şi fără bază legală, constituie o preluare abuzivă şi o încălcare a dreptului de proprietate. De asemenea, potrivit art. 18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispoziţiile referitoare la dobândirea sau stingerea drepturilor, se vor aplica şi în cazul modificărilor lor. Statul a făcut o operaţiune de comasare a două parcele în Cartea Funciară, după care s-a înscris ca proprietar fără nici un act la bază iar după aceea, o parte din teren a fost atribuită în baza legii fondului funciar unei persoane care nu a fost niciodată proprietar. Instanţa de apel justifică această situaţie, reţinând că această comasare a fost făcută pentru a fi pusă în acord Cartea Funciară cu realitatea, însă, în cartea funciară nu se pot înscrie decât drepturi care rezultă din titlul de proprietate, din acte, din hotărâri judecătoreşti sau din acte administrative valabile.
Instanţa de apel invocă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevede că nu se poate face acţiune de drept comun dacă este aplicabilă legea fondului funciar sau Legea nr. 10/2001. Consideră că aceste legi speciale nu sunt aplicabile, întrucât obiectul acestei acţiuni este constatarea că o preluare sau o înscriere a Statului în anul 2005 nu este valabilă şi nu poate să-şi producă efectele. Arată că imobilul în speţă nu a fost preluat în perioada 1945 - 1990, ci a fost preluat abuziv în anul 2005.
Susţin că au un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi urmează a se vedea ce fel de bun au subdobânditorii de la Stat, care a făcut o operaţiune frauduloasă de înscriere în cartea funciară.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, care se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit deciziei de casare, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să stabilească regimul juridic al terenului, câtă vreme reclamanţii au pretins că acesta nu a ieşit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei lor, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar, iar, pe de altă parte, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele, astfel că imobilul nu ar fi fost preluat de către stat în perioada de referinţă a legilor speciale de reparaţie; să verifice, în limitele devoluţiunii fixate de părţi, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat şi data la care aceasta a avut loc; să examineze criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legilor speciale, întrucât autoarea acestora a rămas intabulată în cartea funciară până în anul 2005; să stabilească care este valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanţilor, înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv", dar şi să verifice legalitatea intabulării statului din anul 2005, intabulare despre care reclamanţii au susţinut că a fost rezultatul unei operaţiuni ilegale de contopire a nr. top. T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top T1/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top T1/2/27.
Cu referire la această operaţiune de "comasare" s-a susţinut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispoziţiile art 17 şi 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanţei de fond.
În rejudecare, instanţa trebuia să cerceteze şi aspectul învederat de către reclamanţi ce vizează faptul că aceştia apar în evidenţele fiscale ale imobilului, fiind şi plătitorii de impozite.
S-a statuat, totodată, că, determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale, cu ignorarea întregului probatoriu administrat.
Faţă de aceste dezlegări obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 315 C. proc. civ., date de instanţa de recurs, la reluarea judecăţii, instanţa de apel urma a avea în vedere analiza tuturor criticilor cu care a fost învestită, astfel încât hotărârea acesteia să conţină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt şi de drept care să justifice soluţia, determinarea situaţiei de fapt şi pe baza acesteia, stabilirea legii incidente,
Or, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut cu privire la situaţia de fapt că: imobilul a fost preluat de către statul român în perioada regimului comunist, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară; că sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât imobilul a fost preluat prin expropriere; că terenul a fost în posesia C.A.P.-ului, iar reclamanţii, respectiv autoarea lor, nu au achitat impozit pentru acest imobil în acea perioadă; că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, dar şi cele ale Legii nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ; demersurile reclamanţilor în baza legilor speciale nefiind finalizate, iar aceştia nu au făcut demersuri în acest sens.
S-a concluzionat, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în situaţia de faţă, câtă vreme imobilul face obiectul legilor speciale de reparaţie, iar reclamanţii au parcurs, parţial, procedura reglementată de dispoziţiile speciale.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la ilegala contopire a două parcele, urmată de întabutarea statului, instanţa de apel a făcut un istoric al evidenţelor de CF şi a concluzionat că menţiunea că statul figurează ca proprietar din anul 2005 a pus în acord "realitatea cu evidenţele de carte funciară", iar reclamanţii nu justifică interesul de a ataca operaţiunea de contopire a numerelor topo, respectiv intabularea statului, câtă vreme acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Prin urmare, în speţă, rezultă că, în rejudecare, instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt care să permită instanţei de recurs, ca instanţă de control judiciar, aplicarea corectă a legii.
Astfel, s-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, că a fost expropriat, fiind incidente dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, că terenul s-a aflat în posesia C.A.P.-ului, dar şi că situaţia în speţă se circumscrie dispoziţiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991.
Prin urmare, contrar îndrumărilor date de către instanţa supremă, în rejudecare, instanţa de apel nu a stabilit care este temeiul şi titlul preluării, data preluării şi nici modul de preluare a bunului.
Mai mult, s-a reţinut, într-un mod confuz, că imobilul este supus atât Legii nr. 18/1991, dar şi Legii nr. 10/2001, fără să se facă verificări din care să rezulte stadiul soluţionării demersurilor efectuate în baza acestor legi speciale şi nici nu s-a solicitat părţilor să depună dovezi în acest sens, nu s-a cerut dosarul administrativ care s-a format în urma acestor petiţii, pentru a se verifica dacă pretenţiile reclamanţilor au fost sau nu satisfăcute în procedura administrativă sau judiciară a acestor legi speciale de reparaţie.
De asemenea, s-a reţinut că regimul juridic al bunului este dat de demersurile iniţiate, dar nefinalizate, de către reclamanţi în contradictoriu cu entităţile legal învestite, pe care aceştia au înţeles să le formuleze în baza celor două legi speciale de reparaţie.
Or, prin decizia de casare s-a statuat că determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale.
Aşadar, în speţă, instanţa de apel era chemată să stabilească regimul juridic al acestui bun, respectiv, să stabilească data la care imobilul a fost preluat, modul de preluare, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea - circumstanţele preluării, aspecte pe care instanţa de casare a stabilit că urmează a fi dezlegate în rejudecare, respectiv ca, în rejudecare, să se "verifice, în limitele devoluţiunii fixate de părţi prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deţinătorul acestui bun".
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în privinţa datei preluării imobilului, se constată că nici reclamanţii nu au avut un punct de vedere constant cu privire la acest aspect, susţinând, prin cererea de chemare în judecată, că bunul a fost preluat în anul 1960, că, în mod eronat s-a reţinut că bunul se afla în administrarea C.A.P.-ului în anul 1990, iar, ulterior, în faţa instanţei de recurs au arătat că bunul a fost preluat abuziv de către stat în anul 2005.
Totodată, instanţa de apel nu a clarificat, în mod cert, care a fost deţinătorul acestui bun de-a lungul timpului şi nu a analizat nici modul de intabulare a statului, în raport de criticile reclamanţilor, care au susţinut că aceasta este rezultatul unei contopiri ilegale, iar înscrierea în cartea funciară în anul 2005 s-a făcut în baza unei cereri formulată de un terţ, F.E.G., domiciliat în Germania.
Din contră, într-un mod superfluu, instanţa de apel a reţinut că operaţiunile din CF din anul 2005 s-au efectuat pentru a se pune în acord realitatea cu evidenţele de carte funciară, iar reclamanţii nu au nici un interes de a ataca aceste operaţiuni.
În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de apel potrivit cărora acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât bunul a făcut obiectul legilor speciale de reparaţie, sunt lipsite de argumente justificative, câtă vreme instanţa de recurs din primul ciclu procesual a stabilit, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, că "pentru a stabili incidenţa legilor speciale", instanţa era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanţilor, E.E.F., înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv", iar instanţa de trimitere nu a clarificat această situaţie de fapt.
Prin urmare, instanţa de apel nu a clarificat situaţia de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a bunului şi stabilirii valabilităţii sale, din perspectiva respectării Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării terenului de către stat.
În consecinţă, întrucât modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie era obligatoriu pentru instanţa de trimitere, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii pronunţate, ca fiind dată cu încălcarea legii.
Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
În rejudecare, vor fi avute în vedere statuările şi problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, cât şi celelalte critici înserate în motivarea recursului în măsura şi în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat şi la criticile dezvoltate prin motivele de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.D.a, F.A.G., F.(fostă S.)A.C. şi F.I.Ş. împotriva Deciziei nr. 309/Ap din data de 2 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2228/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2208/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
