ICCJ. Decizia nr. 2206/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2206/2015
Dosar nr. 72/105/2009
Şedinţa publică din 14 octombrie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 72/105/09 ianuarie 2009, reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 180.000 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data executării hotărârii, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că prin contestaţia formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10567/2001 au solicitat instanţei să desfiinţeze Dispoziţia nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de pârâtă şi să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 5405,96 mp şi construcţiile aflate pe acesta, iar, prin Sentinţa civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 instanţa a admis contestaţia şi a anulat Dispoziţia nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată la restituirea în natură a imobilului din litigiu, sentinţă care a devenit irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului declarat de pârâtă, astfel că au fost puse în posesia imobilului la data de 19 mai 2008, însă prin nerestituirea în termenul prevăzut de Legea 10/2001 a imobilului din litigiu, pârâta a cauzat reclamantelor un prejudiciu important, reprezentând lipsa de folosinţă a bunului, această lipsă de folosinţă fiind calculată la suma de 5000 euro lunar pe o perioadă de 3 ani, anterioară punerii acestora în posesie.
În drept, s-au invocat disp. art. 1073, 1074 şi 1075 C. civil.
Pârâta, legal citată, a formulat, la data de 13 martie 2009, întâmpinare - cerere reconvenţională prin care a solicitat ca reclamantele să timbreze acţiunea la valoarea imobilului, respectiv cu suma de 10.936 RON, acţiunea neavând nicio legătură cu redobândirea imobilului în sine.
Totodată, pârâta a mai arătat că lipsa de folosinţă nu este datorată reclamantelor, întrucât acestea nu au insistat în executarea silită, Curtea de Casaţie şi Justiţie suspendând executarea silită până la judecarea recursului, iar după rămânerea irevocabilă a hotărârii, a predat posesia imobilului către reclamante.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate calitatea acesteia de proprietar asupra imobilelor edificate, cu bună-credinţă, să i se lase în deplină proprietate şi liberă posesie cele două terase, notate pe planul întocmit de expert C.C. cu nr. 7 şi 8, să se determine un drept de superficie în privinţa celor două terase care se află pe terenul proprietatea reclamantelor şi obligarea pârâtelor la plata contravalorii pentru construcţiile 2, 4, 5, 6 şi 9 din planul anexat.
În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea - cerere reconvenţională pe dispoziţiile art. 115, 119 C. proc. civ., art. 480, 494 şi 992 C. civ.
Reclamantele, la data de 10 aprilie 2009 au formulat întâmpinare ca răspuns la cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prin care au solicitat respingerea cererii reconvenţionale ca fiind inadmisibilă şi, totodată au invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Tribunalul Prahova prin Sentinţa civilă nr. 3555 din 12 decembrie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamante, a obligat pârâta să plătească reclamantelor 107.100 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plăţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova pe cei trei ani anteriori punerii în posesie.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC S. SA şi a obligat reclamantele să plătească pârâtei 390.500 RON contravaloarea construcţiei actualizată conform expertizei T.C.
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat. A respins capetele de cerere privind constituirea unui drept de servitute asupra terenului de 32 mp şi recunoaşterea unui drept de superficie pentru terenul de 423 mp.
S-au compensat cheltuielile de judecată şi a mai obligat reclamantele la 30.314 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa fondului a reţinut următoarele:
La data de 19 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimata şi a anulat Dispoziţia nr. 8385 din 1 octombrie 2001. A dispus obligarea acesteia să restituie contestatoarelor imobilul situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 5.405,96 mp identificat conform raportului de expertiză topografică D.I. şi construcţia situată pe acesta, identificată conform raportului de expertiză C.C., reţinând că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor C.A. şi dovada calităţii de moştenitoare cu certificatele de moştenitor depuse la dosar, imobilul fiind rechiziţionat de M.A.I., iar ulterior a figurat şi în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziţia 411, procesul-verbal din 1 iunie 1959, atestând că acesta este situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, fiind compus din suprafaţa de 5.625 mp din care 380 mp suprafaţă construită fiind preluat în proprietatea statului şi trecut în administrarea fostului Sfat Popular al oraşului Sinaia.
În prezenta acuză, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă a imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova, arătând că imobilul nu a fost restituit în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi astfel li s-a creat un prejudiciu important prin lipsa de folosinţă a bunului.
Prin procesul-verbal de punere în posesie din data de 3 iunie 2008, încheiat cu pârâta, reclamantelor li s-a atribuit construcţia nr. 1, compusă din parter etaj şi mansardă în suprafaţă de 380,21 mp, construcţia nr. 3, compusă din parter, etaj, terasă în suprafaţă de 173,97 mp şi suprafaţa de teren de 5.405,96 mp.
Între părţi a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire, însă predarea imobilului către reclamante a avut loc abia în anul 2008 determinând lipsirea acestora de folosinţa imobilului asupra căruia au drept de proprietate.
Potrivit raportului de expertiză construcţii întocmit în cauză de expert D.L., a rezultat că în cei trei ani anteriori hotărârii definitive şi irevocabile a Sentinţei nr. 2596 din 16 aprilie 2008, imobilul compus din vila L. şi terenul în suprafaţă de 5.406 mp au fost închiriate de către SC S. SA prin Contractul de închiriere nr. C1 din 15 decembrie 2004, contravaloarea lipsei de folosinţă pentru 36 luni fiind de 107.100 euro din care se scade contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cele două terase şi a corpului de legătură proprietatea SC S. SA în valoare de 16.794 euro, respectiv 90.306 euro.
Prejudiciul creat reclamantelor prin lipsirea acestora de folosinţa imobilelor nu se poate considera reparat prin restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu cuprinde nici un remediu în acest sens.
În acest sens, reclamantele au fost în imposibilitate să exercite dreptul de proprietate asupra imobilului care a fost restituit, acţiunea acestora fiind pe deplin admisibilă.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamante, aceasta este nefondată, motivat de faptul că în cauză nu există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1201 C. civ., obiectul dosarului anterior în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 15/2001 constând în cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul din Sinaia str. M., jud. Prahova în suprafaţă de 5.825 mp şi construcţia de 544 mp, iar în cadrul acţiunii de faţă, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 5.405,96 mp şi construcţiile de pe acest teren.
Susţinerea reclamantelor că cererea reconvenţională este inadmisibilă nu a putut fi avută în vedere întrucât solicitările pârâtei îşi găsesc reglementarea în textele de lege indicate de aceasta, iar cererea reconvenţională este întemeiată numai în parte, respectiv numai în ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantelor la plata contravalorii construcţiilor edificate de aceasta astfel cum au fost identificate şi evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert T.C.
Cu privire la cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie şi a unui drept de servitute astfel cum sunt reglemente acestea de dispoziţiile legale în materie este neîntemeiată în primul rând pentru că dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate al unei persoane denumită superficiar privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă accesoriu dreptului de proprietate asupra construcţiilor, ori în speţă, pârâta nu are un asemenea drept nici asupra construcţiilor dar nici asupra terenului proprietatea reclamantelor.
Referitor la dreptul de servitute, acesta este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil având un alt proprietar, iar în cauză calitatea de proprietar au doar reclamantele.
Împotriva sentinţei au declarat apel în termen legal reclamantele şi pârâta invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
Reclamantele au susţinut că hotărârea instanţei de fond este nemotivată sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi de admitere în parte a cererii reconvenţionale; că excepţia a fost greşit respinsă întrucât prin acţiunea înregistrată sub nr. 3451 din 11 aprilie 2000 au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA şi SC S1 SA şi oraşul Sinaia prin Primar pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Sinaia, str. M., compus din teren şi construcţiile aflate pe el; că SC S. SA formulând cerere reconvenţională a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorii noilor construcţii şi a îmbunătăţirilor aduse imobilului, precum şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului; că în acea cauză s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, astfel că în cauză există autoritate de lucru judecat faţă de hotărârea pronunţată ulterior, existând triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri reconvenţionale.
Aceleaşi reclamante au susţinut că pe fond cererea reconvenţională este neîntemeiată deoarece SC S. SA nu a administrat probe cu care să dovedească că a edificat pe cheltuiala sa anexele existente pe teren, dar chiar şi în situaţia în care ar fi făcut dovezi în acest sens nu poate pretinde că a edificat cu bună credinţă anexele întrucât după revendicarea imobilului pe dreptul comun pe teren nu se mai puteau efectua lucrări, iar reclamantele şi-au păstrat permanent calitatea de proprietar asupra imobilului, calitate avută la data preluării care s-a realizat fără titlu valabil.
Pârâta SC S. SA a criticat hotărârea instanţei de fond, considerând că în mod nelegal a fost obligată la plata lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani anteriori punerii în posesie, în condiţiile în care reclamantele au dobândit imobilul în baza Legii nr. 10/2001 la 19 decembrie 2006 când s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 care a rămas irevocabilă la 16 aprilie 2008 conform Deciziei nr. 2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la 6 august 2007 reclamantele au solicitat punerea în executare a hotărârii însă nu au insistat în aceasta, împrejurări în care până la 16 aprilie 2008 nu exista obligaţia de predare a posesiei imobilului, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispusese la 5 februarie 2008 suspendarea executării silite a Sentinţei civile nr. 1620/2006 până la data judecării recursului .
A mai arătat pârâta că până la apariţia Legii nr. 10/2001 avea calitatea de proprietară şi posesoare a imobilului conform Legii 15/1990, acesta figurând în patrimoniul său şi în această calitate a executat lucrările de construcţii cu bună credinţă, impunându-se despăgubirea.
Prin Decizia civilă nr. 57 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-au admis apelurile formulate de părţi, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, reţinându-se în considerentele deciziei că, în raport de considerentele Sentinţei civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001 prin care s-a admis acţiunea în revendicare a reclamantelor şi a fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtei SC S. SA, s-a menţionat în mod expres că cererea pârâtei nu cuprinde în concret îmbunătăţirile pretinse astfel că acestea nu au putut fi identificate, fapt atestat chiar de expertul constructor, dar că toate aceste probleme pot fi rezolvate de părţi pe calea unei acţiuni separate după ce se va soluţiona în mod irevocabil problema proprietăţii imobilului, împrejurări în care nu se poate constata existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză pentru a se aprecia asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, că nu există identitate de cauză, iar pe de altă parte din examinarea cererilor SC S. SA din ambele dosare rezultă că nu este nici identitate de obiect câtă vreme în primul dosar a fost solicitată contravaloarea îmbunătăţirilor şi construcţiilor, iar în al doilea s-a cerut să se constate calitatea de proprietar asupra noilor construcţii.
Referitor la apelul pârâtei, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că suspendarea executării silite începută la 6 august 2007 prin executorul judecătoresc până la soluţionarea recursului, nu impunea în cazul admiterii recursului să nu fie necesară o întoarcere a executării care ar fi provocat mari pagube, că şi în condiţiile în care executorul nu ar fi făcut nici un act de executare silită nu înseamnă că pârâta nu poate fi obligată la dezdăunări în temeiul principiului potrivit căruia nimeni nu îşi poate mări patrimoniul fără justă cauză pe seama patrimoniului altei persoane.
A reţinut Curtea de Apel Ploieşti că instanţa de fond nu numai că nu a motivat dar nici nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind constatarea calităţii de proprietar, constructor de bună credinţă, că au fost obligate reclamantele să plătească pârâtei 390.590 RON contravaloarea construcţiilor noi, care nu includeau şi cele 2 terase pentru care se solicitase constatarea calităţii de proprietar deşi în privinţa lor nu s-a pronunţat o soluţie de respingere a cererii de constatare a calităţii de proprietar, astfel că sunt fondate criticile pârâtei în sensul că motivarea instanţei în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale este străină de natura pricinii iar hotărârea este nelegală deoarece instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de constatare a faptului că SC S. SA este proprietarul construcţiilor.
S-a reţinut că nu s-a analizat nici dacă pârâta avea dreptul de a primi, în natură, imobilul cu determinarea unui drept de superficie şi unul de servitute de la calea publică, aceasta fiind o sarcină impusă proprietarului fondului în favoarea proprietarului construcţiilor, fiind de esenţă a se stabili calitatea constructorului, de bună sau de rea-credinţă.
Aceiaşi instanţă a reţinut în considerentele deciziei de desfiinţare a hotărârii că nu s-a stabilit de prima instanţă dacă sunt incidente disp. art. 492 C. civ., nepronunţarea instanţei asupra tuturor cererilor deduse judecăţii ducând la desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamantele, considerând-o nelegală şi netemeinică, susţinând că în cauză nu a operat nici un caz care să justifice desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională au fost analizate de instanţa de fond, iar greşita reţinere a faptului că prin acţiunea principală s-a cerut ca intimata să-şi ridice construcţiile edificate pe terenul lor, că expertiza tehnică constructor efectuată în cauză nu a fost pusă în discuţia părţilor, că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului din cererea reconvenţională privind constatarea calităţii de proprietar al pârâtei pentru imobilele pretins edificate pe terenul lor şi pe cale se consecinţă a despăgubirilor pentru acestea nu justifica soluţia adoptată faţă de disp. art. 296, 297 C. proc. civ.
Au mai susţinut recurentele că pricina s-a soluţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/997 republicată, ale art. 55 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora cererile introduse de proprietar sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum şi cererile accesorii şi incidente acestora sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.
O altă critică a vizat soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurentele arătând că atât prima instanţă cât şi cea de apel au încălcat disp. art. 102 C. civ. şi art. 163 C. proc. civ. ignorându-se Sentinţa civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova rămasă irevocabilă prin Decizia civilă 263 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti prin care a fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtului având ca obiect, printre altele şi obligarea reclamantelor la plata contravalorii construcţiile identificate prin raportul de expertiză C.C., că autoritatea de lucru judecat există şi cu privire la capetele de cerere din reconvenţională vizând edificarea celor 2 terase şi acordarea unui drept de folosinţă asupra terenului, necesar folosirii acestor construcţii.
Prin Decizia civilă nr. 2493 din 20 iunie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admiţând recursul reclamantelor a casat Decizia civilă nr. 57 din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că prin această decizie au fost aplicate greşit prev. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece faţă de cele reţinute de instanţa de apel se impunea analizarea apelului în funcţie de toate criticile formulate, apelul fiind o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe urmând a fi puse în discuţie în faţa instanţei de apel care va statua atât în fapt şi în drept, în limitele prev. de art. 292 C. proc. civ.
S-a reţinut că efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel litigiul dintre ele în ansamblul său cu toate problemele de fapt şi de drept care au fost ridicate în faţa primei instanţei şi că aceste argumente impun casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea procesului cu evocarea fondului, urmând ca, cu ocazia judecării apelului instanţa să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor şi să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi pe parcursul soluţionării acesteia a decedat reclamanta O.C.P. şi faţă de dovada acestui fapt şi a depunerii la dosar a certificatului de moştenitor din 5 septembrie 2014 în care se menţionează că de pe urma acesteia a rămas ca moştenitoare legală reclamanta N.Y.H.C., pricina a ost soluţionată în cadrul legal astfel reconstituit în urma decesului reclamantei.
Pe linia considerentelor deciziei de casare s-au administrat probatorii cu acte care au fost depuse la dosar de pârâtă, reclamantele precizând că nu înţeleg să solicite administrarea altor probatorii.
Prin Decizia nr. 32 din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantele-reclamante N.Y.H.C., O.C.P. - decedată, reprezentată de N.Y.H.C., împotriva Sentinţei civile nr. 3555 din 12 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
A înlăturat obligaţia reclamantelor de a plăti suma de 30.314 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a dispus restituirea către reclamante a taxei de timbru în valoare de 10.750 RON, achitată cu chitanţa din 13 martie 2009 şi taxei de timbru în valoare de 3.510 RON, achitată cu chitanţa din 3 septembrie 2012 şi, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul declarat de reclamante, un prim motiv de apel a vizat greşita obligare a lor la plata taxei judiciare de timbru la valoarea reprezentată de lipsa de folosinţă a imobilului.
Sub acest aspect, în speţă sunt aplicabile disp. art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată în conformitate cu care cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat, sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum şi cererile accesorii şi incidente, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, aceste dispoziţii coroborându-se şi cu art. 55 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată.
Acţiunea formulată de reclamante constituie o cerere accesorie cererii pe care acestea au formulate-o în baza Legii nr. 10/2001 şi prin care au solicitat restituirea imobilului din Sinaia, str. M., în prezenta cauză solicitând obligarea pârâtei SC S. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului motivat de faptul că prin dispoziţia motivată pe care a emis-o în urma notificării reclamantelor le-a respins cererea de restituire.
În aceste condiţii reclamantele nu datorau sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în cauză.
Printr-o altă critică reclamantele au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC S. SA şi tot greşit a soluţionat excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de apelante, respingând excepţia autorităţii de lucru judecat cu motivarea că în speţă nu există triplă identitate de obiect, părţi şi cauză, aşa cum impun disp. art. 1201 C. civ.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că în cauză pârâta SC S. SA a formulat întâmpinare - cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilelor edificate de ei cu bună credinţă pe terenul în litigiu şi expres menţionate în cuprinsul cererii reconvenţionale, să li se lase în deplină proprietate şi posesie cele două terase - una descoperită cealaltă acoperită - numerotate cu nr. 7, 8 în expertiza C.C., să se determine un drept de superficie în favoarea lor, din terenul proprietatea reclamanţilor situat în Sinaia, str. M., pentru a se asigura normala folosinţă a celor două terase şi obligarea reclamantelor la plata contravalorii celorlalte construcţii edificate de ei anterior restituirii imobilului către foştii proprietari, respectiv către reclamante.
În dosarul anterior, respectiv Dosarul nr. 3451 din 11 aprilie 2000 reclamantele au chemat în judecată, pe lângă actuala pârâtă şi pe SC S1 SA S. şi pe Oraşul Sinaia prin Primar, pentru a li se lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul din Sinaia str. M. compus din teren şi construcţiile aflate pe acesta.
În acel dosar s-a formulat cerere reconvenţională de pârâta SC S. SA prin care s-a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorilor construcţiilor pe care le-a edificat pe terenul în litigiu şi a îmbunătăţirilor aduse imobilului existent, cerând de asemenea şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a debitului.
Faţă de modul în care au fost formulate cererile reconvenţionale în cele două speţe, este cert că în cauză nu au incidenţă dispoziţiile art. 1201 C. civ., neputându-se reţine tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, diferind obiectul atât al acţiunii cât şi al cererii reconvenţionale.
Sub acest aspect critica formulată de apelantele-reclamante este neîntemeiată, soluţia dată de instanţa de fond excepţiei fiind conform cu dispoziţiile legale.
Este însă întemeiată critica referitoare la greşita admitere în parte a cererii reconvenţionale şi de obligare a reclamantelor la plata către pârâtă a sumei de 390500 RON, actualizată conform expertizei T.C.
Sub acest aspect, în Dosarul nr. 3451/2000 al Tribunalului Prahova în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 şi în care pârâta SC S. SA a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantelor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri pe care le-ar fi efectuat la imobilele în litigiu, la plata contravalorii construcţiilor noi edificate pe acest teren, cererea a fost respinsă de instanţă, care a reţinut la acel moment că solicitările pârâtei SC S. SA nu au fost dovedite, ba mai mult, pârâta nu a menţionat în concret îmbunătăţirile pretinse, această situaţie ducând la imposibilitatea identificării lor, aspect menţionat şi în raportul de expertiză efectuat în acel dosar.
De la acel moment şi până la promovarea noii cereri reconvenţionale în dosarul pendinte, pârâta nu a făcut dovada faptului că pe cheltuiala sa şi anterior anului 1990 a edificat pe terenul proprietatea reclamantelor construcţiile menţionate în cererea reconvenţională sau că a efectuat îmbunătăţiri la imobilele existente şi preluate abuziv de la reclamante. La dosarul de faţă pârâta a depus la dosar acte în dovedirea susţinerilor sale, însă toate aceste acte nu fac dovada edificării construcţiilor de către ea sau a îmbunătăţirilor pe care le-ar fi adus imobilului, în fapt actele referindu-se la măsurători topografice care au fost întocmite cu ocazia obţinerii titlului de proprietate asupra terenului în discuţie.
Nu a fost în măsură pârâta să facă dovada cu acte că ar fi procurat materialele, că pe cheltuiala sa a suportat manopera edificării noilor construcţii sau a îmbunătăţirilor, nedepunând la dosar bonuri de materiale, chitanţe, contracte de prestări servicii sau orice acte care ar fi putut să ducă la concluzia susţinută de ea, după cum nu a administrat nici probatorii testimoniale, deşi potrivit considerentelor deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie părţile aveau posibilitatea de a administra orice probe în vederea stabilirii raporturilor juridice dintre ele.
Nefăcându-se o atare dovadă nu se pune problema analizării împrejurării dacă pârâta a fost constructor de bună sau de rea-credinţă, dacă în speţă sunt incidente prev. art. 402 C. civ. sau, respectiv a disp. art. 494 din acelaşi cod.
În lipsa oricăror dovezi în sensul susţinerilor pârâtei soluţia corectă pe care instanţa de fond trebuia să o pronunţe asupra cererii reconvenţionale era aceea de respingere a acesteia ca neîntemeiată cu consecinţa înlăturării obligării reclamantelor la plata sumei de 390.500 RON reprezentând contravaloarea construcţiei, soluţia dată capetelor de cerere privind constituirea dreptului de servitute asupra terenului de 32 mp şi recunoaşterea dreptului de superficie pentru terenul de 423 mp fiind corectă şi urmând a fi menţinută.
În ce priveşte apelul declarat de pârâtă, acesta este nefondat pentru următoarele motive:
O primă critică formulată de aceasta vizează greşita obligare a sa la plata către reclamante a lipsei de folosinţă a imobilului pe ultimii 3 ani anterior punerii în posesie a acestora, motivat de faptul că nu datorează această sumă întrucât Sentinţa civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova a rămas definitivă la 6 iunie 2007, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat executarea hotărârii până la soluţionarea recursului.
O atare susţinere nu poate fi avută în vedere în condiţiile în care s-a făcut dovada că reclamantele au fost lipsite de folosinţa imobilului încă de la expirarea termenului prevăzut de Legea 10/2001 când trebuia soluţionată notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare care le-a fost respinsă de către pârâtă.
Întârzierea restituirii imobilului către reclamante s-a datorat culpei apelantei şi este dovedită şi prin aceea că anterior apariţiei Legii 10/2001 Tribunalul Prahova prin Sentinţa civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti a admis acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâta să le restituie imobilul în litigiu, aceasta neconformându-se dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti.
Cum în mod cert reclamantele au fost private de folosinţa bunului şi aceasta din culpa pârâtei, în mod corect instanţa de fond a obligat-o pe aceasta la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
Critica formulată de pârâtă care se referă la greşita respingere a capetelor de cerere din reconvenţională vizând revendicarea construcţiilor edificate de aceasta pe terenul reclamantelor, respectiv două terase, acordarea unui drept de superficie şi a unui drept de servitute, este neîntemeiată pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, pârâta nu a făcut dovezi în sensul că ar fi edificat construcţii pe terenul în litigiu, care în anumite condiţii ar fi impus obligarea reclamantelor la restituirea acestora şi, aşa fiind nici dreptul de servitute sau de superficie nu putea fi acordat.
Pentru considerentele arătate apelul declarat de pârâta SC S. SA urmează a fi respins ca nefondat faţă de disp. art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs SC S. SA, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, urmare a calificării acţiunii ca fiind una accesorii unei cereri de restituire a imobilului, bazată pe Legea nr. 10/2001.
Or, în speţă, cererea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului restituit în baza Legii nr. 10/2001 este o cerere principală, nouă, cu un temei juridic total diferit de cel al restituirii, procedura Legii nr. 10/2001 fiind epuizată prin restituirea imobilului.
Pretenţiile ce fac obiectul acţiunii, chiar dacă se referă la lipsa de folosinţă a unui imobil obţinut în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi încadrate în scutirea de taxă prevăzută de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acestea se referă strict la restituirea imobilelor.
O altă critică a vizat greşita respingere a cererii reconvenţionale cu motivarea că nu s-a făcut dovada că aceste construcţii au fost edificate de către recurentă.
S-a susţinut că instanţa a interpretat greşit actele deduse judecăţii faţă de situaţia de fapt şi de probatoriul administrat.
În cauză, s-a făcut dovada că aceste construcţii există fizic în cadrul imobilului restituit reclamantelor şi raportat la faptul că acestea nu au existat la data preluării imobilului de către Statul Român este evident că aceste construcţii au fost edificate după data naţionalizării şi îi aparţin în baza prevederilor Legii nr. 15/1990.
Chiar dacă aceste construcţii ar fi fost edificate de alte entităţi juridice, SC S. SA în calitate de succesoare are dreptul la despăgubiri, dreptul de proprietate fiindu-le conferit de dispoziţiile Legii nr. 15/1990.
În ce priveşte construcţiile s-a susţinut că fiind edificate cu bună-credinţă este îndreptăţită la recunoaşterea unui drept de superficie şi respectiv unui drept de servitute pentru folosinţa liniştită şi utilă şi accesul la acestea (cu referire la cele două terase) şi respectiv despăgubiri pentru cele ce nu pot fi restituite în natură.
O altă critică vizează greşita admitere a acţiunii principale cu consecinţa obligării la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului ce a făcut obiectul cererii de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001.
A arătat recurenta că şi-a exercitat cu bună-credinţă drepturile procesuale exercitând căile de atac în procedura Legii nr. 10/2001.
Mai mult, dispoziţiile art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999 condiţionează dreptul de a obţine despăgubiri de la instituţia implicată în privatizare de existenţa unei hotărâri irevocabile.
Punerea în posesie a reclamantelor a avut loc imediat după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de restituire a imobilului, anterior acestei date reclamantele nefiind deţinătoarele unui "bun" pentru care să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Recursul este fondat în parte pentru următoarele considerente:
1. Obiectul judecăţii principale îl reprezintă obligarea recurentei-pârâte la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, datorate de nerestituirea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a imobilului notificat, invocându-se în drept dispoziţiile art. 1073 - 1075 C. civ.
Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecăţii (art. 1073 - 1075 C. civ.), obiectul asupra căruia poartă pretenţiile formulate (imobil preluată de stat anterior anului 1989) şi cauza juridică a acţiunii nu se poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalităţi, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conţinutul legii speciale - Legea nr. 10/2001 - însă fapta ilicită a debitorului ce poate fi analizată în contextul Legii nr. 10/2001 nu este privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobilului, ci conduita unităţii notificate în procedura de soluţionare a notificării.
Într-o astfel de acţiune precum cea de faţă, reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular şi în concret, mecanismul de reparaţie pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, respectiv faptul că unitatea deţinătoare nu şi-a executat în termenul prevăzut de lege obligaţiile stipulate în sarcina sa în soluţionarea notificării sau că decizia sau hotărârea judecătorească de restituire nu a fost executată iar pe de altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din mijloacele procedurale puse la îndemâna sa de aceeaşi lege pentru a sancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire.
Având în vedere temeiul juridic al acţiunii şi cauza acesteia (nesoluţionarea culpabilă a notificării în sensul restituirii imobilului) în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat în aprecierea faptei ilicite şi a culpei la existenţa Sentinţei civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001 prin care a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamantelor şi a fost obligată pârâta SC S. SA la restituirea imobilului în litigiu întrucât, la instanţa de fond nu s-a invocat existenţa prejudiciului prin raportare la neexecutarea acestei hotărâri.
Acţiunea în restituire fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este distinctă de acţiunea în revendicare, efectele celor două tipuri de acţiuni fiind diferite asupra patrimoniului fostului proprietar, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind efectul retroactiv, acesta a dobândit proprietatea la momentul emiterii deciziei de restituire în natură sau de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti irevocabile.
În cauză, daunele pretinse de reclamante derivă din perioada "administrativă" a procedurii Legii nr. 10/2001 iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudiciu invocată de către reclamante ar consta în nerestituirea imobilului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire şi anume, una necontencioasă, declanşată prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, conform art. 25 din lege şi alta contencioasă - declanşată prin acţiunea în justiţie în temeiul art. 26 din aceeaşi lege.
Urmând procedura reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare, SC S. SA, fiind emisă Dispoziţia nr. 8385 din 1 octombrie 2001, deci în termenul prevăzut de lege.
Reclamantele au contestat în justiţie această dispoziţie iar prin Sentinţa civilă nr. 1620 din 19 octombrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis contestaţie, s-a anulat dispoziţia şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului notificat, hotărârea fiind pusă în executare la 3 iunie 2008.
Se constată că recurenta-pârâtă şi-a executat obligaţia prevăzută în procedura administrativă de Legea nr. 10/2001, respectiv de soluţionare a notificării, iar exercitarea ulterioară a căilor de atac în procedura contencioasă nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită şi culpabilă, executată cu rea-credinţă - art. 723 C. proc. civ.
Raportat la aceste considerente se constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1073 - 1075 C. civ., obligaţie stabilită în sarcina recurentei în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 fiind executată în termen, exercitarea căilor de atac în procedura contencioasă nu este una abuzivă, iar executarea hotărârii s-a făcut imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii, într-un termen rezonabil, astfel că acţiunea reclamantelor este nefondată.
2. Fondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 raportat la obiectul judecăţii şi temeiul juridic al acţiunii şi dispoziţiile art. 18 din aceeaşi lege.
Acţiunea formulată de reclamante constituie o acţiune principală, de drept comun şi nu poate fi caracterizată ca fiind accesorie cererii având ca finalitate restituirea imobilului preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, procedura legii speciale fiind finalizată prin pronunţarea hotărârii irevocabile de restituire.
Se constată că la instanţa de fond reclamantele au achitat taxa de timbru judiciar şi taxa judiciară de timbru stabilită prin încheierea din 30 ianuarie 2009 iar împotriva acestei încheieri nu au formulat cerere de reexaminare, criticând încheierea prin cererea de apel.
În apel, prin încheierea din 23 mai 2012, Curtea de Apel a stabilit obligaţia de plată a taxei de timbru şi timbru judiciar la valoarea sumei contestată, respectiv 3.508 RON şi 5 RON, iar împotriva acestei încheieri de asemenea nu au formulat cerere de reexaminare, fiind formulate critici doar prin cererea de recurs iar instanţa de recurs nu a analizat această critică raportat la primul motiv de recurs care a condus la soluţia casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Se constată că taxele de timbru datorate la instanţa de fond şi de apel au fost stabilite prin încheieri care nu au fost atacate cu cereri de reexaminare în condiţiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac, poate dispune numai obligarea la plata taxelor de timbru datorate în fazele procesuale anterioare şi care nu au fost plătite în cuantumul legal, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu şi nicidecum să poată examina criticile părţii în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară.
Criticile care vizează caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată pot fi formulate exclusiv în cadrul procedurii de reexaminare astfel că dispunerea restituirii către reclamante a taxei de timbru de 10.750 RON achitată la instanţa de fond este nelegală.
Nelegală este şi restituirea taxei de timbru, în sumă de 3.510 RON, achitată în apel întrucât, prin încheierea din 23 noiembrie 2012, aceeaşi instanţă de apel a stabilit caracterul timbrabil al cererii şi cuantumul taxei de timbru datorate iar această încheiere nu a fost supusă reexaminării.
Încheierea din 23 noiembrie 2012, nefiind atacată cu cerere de reexaminare a devenit irevocabilă iar instanţa de apel, în rejudecare, nu poate înlătura efectele acestei încheieri irevocabile, în apel fiind supusă cenzurii numai hotărârea instanţei de fond nu şi propriile încheieri cu caracter interlocutoriu şi definitive.
3. Critica privind greşita respingere a cererii reconvenţionale este nefondată.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini chiar dacă prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială s-au adăugat corpuri de zidărie sau volume din alte materiale fără a se depăşi 50% din suprafaţa construită iniţial.
Se constată totodată, că prin Sentinţa civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001, pronunţată în contradictoriu cu recurenta, s-a admis acţiunea reclamantelor şi s-a dispus lăsarea în deplină proprietate şi posesie a întregului imobil, compus din teren şi suprafaţa de 5.405,96 mp şi toate construcţiile amplasate pe acesta, fiind respinsă cererea reconvenţională având ca obiect plata contravalorii construcţiilor noi edificate, a îmbunătăţirilor efectuate şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a acestor valori, reţinându-se că acestea nu au fost dovedite şi că prin cererea reconvenţională nu au fost menţionate în concret îmbunătăţirile pretinse, fapt care a condus la imposibilitatea identificării lor, aspect menţionat şi prin raportul de expertiză.
În cauza pedinte, s-a reţinut de instanţa de apel că înscrisurile depuse nu fac dovada edificării construcţiilor de către recurentă, toate acestea privind măsurătorile topografice care au fost întocmite cu ocazia obţinerii titlului de proprietate asupra terenului şi nu asupra construcţiilor, situaţie de fapt reţinută de instanţa de apel nefiind contrazisă în recurs cu înscrisuri noi în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
De altfel, chiar dacă nu sunt incidente pe deplin dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, se constată că recurenta-pârâtă, ca societate comercială privatizată poate beneficia de despăgubiri, ca urmare a retrocedării imobilului în întregul său, dacă acesta este înscris în bilanţul contabil, cu valoarea de la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul său, şi care trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Se constată că recurenta n-a făcut dovada proprietăţii asupra construcţiilor nici în condiţiile dreptului comun, nici ale legii speciale - O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi completată prin Legea nr. 99/1999.
Nefiind făcută dovada edificării construcţiilor indicate, sau a preluării legale de la succesorii săi, prin evidenţierea în bilanţul contabil şi capetele de cerere subsidiare privind constituirea unui drept de superficie, respectiv drept de servitute şi despăgubiri sunt nefondate.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se modifica decizia în sensul admiterii ambelor apeluri, schimbării sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată şi menţinerii dispoziţiilor sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, de asemenea se va înlătura dispoziţia din decizie de restituire a taxelor de timbru către reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva Deciziei civile nr. 32 din 20 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Modifică Decizia civilă nr. 32 din 20 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în sensul că admite ambele apeluri, schimbă Sentinţa civilă nr. 3555 din 12 decembrie 2011 a Tribunalului Prahova şi respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC S. SA.
Menţine dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Înlătură dispoziţia de restituire a taxelor de timbru către reclamante.
Compensează în totalitate cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2207/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2189/2015. Civil → |
|---|
