ICCJ. Decizia nr. 2207/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2207/2015
Dosar nr. 25887/3/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 8252/303/2009, reclamanta G.L. a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 359 mp teren, situat în Şoseaua G. nr. X, sector 6.
Prin cererea completatoare, reclamanta a arătat că înţelege să cheme în judecată şi pe pârâta SC E. SA, pentru a fi obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 119 mp, situat în Bucureşti, Şoseaua G. nr. X, teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu.
Reclamanta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru îndeplinirea obligaţiei ce-i revine de a-i pune la dispoziţie terenul de 395 mp, ocupat de SC A.C. SRL şi terenul de 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în Bucureşti, Şoseaua G. nr. X. S-a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti la daune interese, justificate prin imposibilitatea de exercitare a folosinţei asupra terenului, de cate 100 euro pe zi.
Prin Încheierea din data de 9 noiembrie 2009, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanţie, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a dispus scoaterea din cauză a Primăriei Municipiului Bucureşti. Prin aceeaşi încheiere, a luat act de schimbarea denumirii pârâtei din SC E. SA în SC E.D.M. SA.
Prin Sentinţa civilă nr. 3576 din 3 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 8252/303/2009, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 25887/3/2010.
Pârâta SC A.C. SRL a formulat întâmpinare şi cerere de arătare a titularului dreptului, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului, a numiţilor A.M. şi A.C.M., care au devenit proprietari ai imobilului situat în B-dul V.M. nr. Y (fostă G., nr. Z), în baza Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998 de BNP N.B.M., de la numita S.D., care, la rândul său, l-a dobândit în baza Sentinţei nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a Dispoziţiei nr. 1 din 6 ianuarie 1997 a Primarului Municipiului Bucureşti şi a Procesului-verbal de punere în posesie nr. P1 din 28 februarie 1997.
La termenul din 3 septembrie 2010, au fost introduşi în cauză, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate, numiţii A.M. şi A.C.M.
La data de 15 martie 2011, titularii dreptului de proprietate, A.M. şi A.C.M., au formulat cerere de chemare în garanţie a numitei S.D., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii suprafeţei de teren la valoarea de piaţă plus toate prejudiciile ce s-ar putea produce în patrimoniul lor.
La termenul din 11 mai 2012, a fost depusă cerere de renunţare la cererea de chemare în garanţie a numitei S.D. de către A.M. şi, având în vedere că A.C.M. renunţase la această cerere, fiind prezentă personal la termenul din şedinţa publică din 21 octombrie 2011, instanţa a luat act de renunţarea în întregime la judecarea acestei cereri de chemare în garanţie.
La termenul din 20 ianuarie 2012, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al acţiunii, indicând disp. art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţie.
În şedinţa publică din data de 21 octombrie 2011, tribunalul a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din 20 ianuarie 2012, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de reclamantă, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din data de 16 martie 2012, instanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, lipsei de interes a reclamantei cu privire la solicitarea acordării despăgubirilor şi inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie; a constatat că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti şi lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.C. SRL au rămas fără obiect; a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca fiind o apărare de fond; a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA şi chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA şi chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta G.L., în contradictoriu cu pârâţii SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA, titularii dreptului de proprietate A.M. şi A.C.M. şi cu chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a obligat pârâta SC E.D.M. SA şi titularii dreptului de proprietate A.M. şi A.C.M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 119 mp, respectiv 359 mp, situate în Bucureşti, str. G., nr. X, sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A. şi a respins cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 8 octombrie 2012, reclamanta G.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 25887/3/2010, motivat de faptul că, deşi pârâţii A.M. şi A.C.M. au fost obligaţi la satisfacerea cererii reclamantei de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 359 mp, eroarea constă în faptul că suprafaţa solicitată este de 395 mp.
Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de îndreptare eroare materială, formulată de reclamanta G.L., ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 359 mp teren, situat în sos. G. nr. X, sector 6, şi nu suprafaţa de 395 mp.
Tribunalul a reţinut că prin niciuna din cererile precizatoare, formulate de către reclamantă, aceasta nu a modificat suprafaţa de 359 mp, aşa cum solicitase iniţial.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că, şi prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 1326/2000, a fost admisă acţiunea formulată de autorul reclamantei, pârâtul fiind obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 359 mp şi 119 mp, conform expertizei topografice C.A.
Având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., întrucât reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, s-a referit la suprafaţa de teren de 359 mp, şi nu de 395 mp, nefiind vorba de vreo eroare materială strecurată în minuta pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 25887/3/201.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au formulat apel reclamanta G.L., pârâta SC E.D.M. SA şi pârâţii A.M. şi A.C.M.
Prin Decizia civilă nr. 280A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelanta - reclamantă G.L., şi de apelanţii-pârâţi A.M. şi A.C.M.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii A.M., A.C.M. şi SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 287,23 mp teren, situat în şos. G. nr. X, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S.2; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC E.D.M. SA, formulat împotriva aceleiaşi sentinţe; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat apelanţii pârâţi la 1500 RON cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta G.L. şi pârâţii A.M. şi A.C.M.
Prin Decizia civilă nr. 2038 din 25 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280A din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat; a admis recursul declarat de pârâţii A.M. şi A.C.M. împotriva aceleiaşi decizii, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut, în referire la recursul reclamantei, că aceasta, pretinzând că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unei suprafeţe de teren mai mici - de 359 mp, în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul judecăţii, reclamanta nu combate considerentele deciziei din apel, care au făcut referire la principiul disponibilităţii şi imposibilitatea pentru instanţă de a depăşi limitele învestirii, ci arată că, în cadrul unei judecăţi anterioare, s-ar fi statuat că "suprafaţa de teren ocupată de o firmă particulară este de 395 mp", ceea ce ar fi trebuit să determine, sub aspectul întinderii dreptului, soluţia instanţei de apel.
Susţinerea este eronată şi decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la regulile care guvernează desfăşurarea procesului civil şi care presupun ca judecata să aibă loc în limitele fixate de părţi prin pretenţiile formulate şi, de asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretenţiilor afirmate.
Or, instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor A.M şi A.C.M. la restituirea suprafeţei de 359 mp şi că împrejurarea că, pe parcursul judecăţii, ar fi făcut referire şi la suprafaţa de 395 mp nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului cererii, câtă vreme aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a învesti legal instanţa.
Referirea pe care o face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a acesteia - în susţinerea aceleiaşi critici, legate de obiectul învestirii instanţei - denotă aceeaşi confuzie între limitele judecăţii şi probaţiunea în procesul civil.
Astfel, decizia menţionată care, potrivit susţinerii recurentei-reclamante, ar fi tranşat asupra suprafeţei de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terţi faţă de procesul anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat - care presupune identitatea părţilor - ci cu valoarea de prezumţie, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară.
Pe de altă parte, folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia pretenţiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenţii (care fac obiectul cererii de chemare în judecată).
Tot eronat şi de o manieră nepermisă procedural, faţă de etapa judecăţii unei căi extraordinare de atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 212 C. proc. civ., referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului.
Prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta deduce judecăţii în recurs aspecte care ţin, în realitate, de evaluarea probatoriului şi care sunt în căderea exclusivă a instanţelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de legalitate.
Deşi indică nesocotirea dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanţa de apel, susţinând că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel, întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar.
Reluând teza lipsirii, prin soluţia adoptată, de efecte juridice a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti), recurenta pretinde - sub acelaşi aspect, al întinderii suprafeţei de teren - că instanţa a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte reţinute în considerentele primei hotărâri.
Astfel cum s-a menţionat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părţilor din litigiul anterior, premisă care nu se regăseşte în speţă.
Fiind vorba de mijlocul de probă (adică, de prezumţia lucrului judecat, în termenii art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.) el era, evident, susceptibil de dovadă contrară.
În acelaşi timp, afirmaţia că, prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în faza apelului, ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine în contradicţie cu instituţia autorităţii de lucru judecat de care se prevalează partea.
Funcţia autorităţii de lucru judecat este de a evita judecăţi contradictorii, respectiv contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condiţiile triplei identităţi de părţi, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza identităţii chestiunii litigioase), iar nu de a evita contraziceri între considerentele unei hotărâri şi un mijloc de probă.
În ceea ce priveşte recursul pârâţilor A.M. şi A.C.M., s-a reţinut că, din examinarea considerentelor justificative ale adoptării soluţiei din apel, acestea se rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză, reţinându-se expres că instanţa "înţelege să-şi însuşească punctul de vedere al expertului, care a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea de teren".
S-a mai reţinut, tot potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei pârâţilor, S.D., prin Sentinţa civilă nr. 667/1996, nu a respectat amplasamentul iniţial avut de acesta înainte de expropriere şi că a fost greşită identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluţionat prin sentinţa menţionată".
Or, limitându-se, în analiza fondului pretenţiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea de fapt a pricinii, instanţa a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de prezentarea, de către ambele părţi în litigiu, a unor titluri de proprietate asupra terenului, chiar în condiţiile suprapunerii în parte a suprafeţelor.
Aşadar, separat de suprapunerea pe care a constatat-o în privinţa celor două terenuri, instanţa avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părţi, simpla afirmaţie că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare greşită în anul 1996, fiind insuficientă faţă de succesiunea actelor şi faptelor juridice intervenită şi de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe elemente de fapt, ci şi din punct de vedere al aspectelor de drept.
Reţinând că instanţa de apel s-a limitat la a-şi însuşi concluziile raportului de expertiză, fără să analizeze situaţia juridică a părţilor, dată de titlurile iniţiale ale autorilor lor, de desfăşurarea unor judecăţi anterioare, cu rezultatul verificărilor jurisdicţionale şi modalitatea în care acesta se repercutează faţă de părţile din proces, respectiv faţă de terţi, inclusiv felul în care s-a dat eficienţă respectivelor hotărâri, Înalta Curte a constatat că împrejurările pricinii nu au fost lămurite în aşa fel încât să facă posibil controlul de legalitate în recurs.
S-a mai apreciat că aspectele învederate de către recurenţi, vizând soluţionarea greşită a cauzei cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 au caracter nefondat, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, referirile la dispoziţiile menţionate au privit doar soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acţiunii în revendicare.
De asemenea, celelalte argumente aduse în susţinerea criticilor de nelegalitate - vizând preferabilitatea titlului pârâţilor, modalitatea în care funcţionează criteriile de preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare promovate - au fost apreciate ca aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii faţă de motivul de casare reţinui, şi care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul rejudecării.
În apel, în rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea instanţei, ca efect al obligativităţii îndrumărilor date prin decizia de casare, părţile anexând în probaţiune titluri de proprietate deţinute de autorii acestora.
Prin Decizia nr. 173A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă G.L. şi de apelanţii-pârâţi A.M. şi A.C.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA, fostă E.M.S. intimata-pârâtă SC A.C. SRL şi intimatul-chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii A.M. şi A.C.M. şi SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 287,23 mp teren, situat în şos. G. nr. X, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S2.
A respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti. secţia a III-a civilă.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, în contradictoriu cu apelanta reclamanta G.L., apelanţii-pârâţi A.M. şi A.C.M., intimata-pârâtă SC A.C. SRL şi intimatul-chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a procedat la analiza apelurilor, în limitele criticilor deduse judecaţii în această cale de atac şi a celor stabilite prin decizia de casare.
În consecinţă, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a analizat exclusiv aspectele vizând soluţionarea în fond a acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii A.M. şi A.C.M., prin prisma criteriilor la care face trimitere instanţa de recurs. Aceasta deoarece aspectele vizând admisibilitatea acţiunii, soluţionarea greşită a cauzei cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, limitele învestirii instanţei de fond prin acţiunea reclamantei, (în referire la suprafaţa revendicată), respectarea art. 212 C. proc. civ., referitor la valoarea juridică a raportului de expertiză, efectuat în calea de atac a apelului, au intrat în puterea lucrului judecat, făcând obiect al analizei în cadrul recursului soluţionat prin Decizia civilă nr. 2038 din 25 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, Curtea a avut în vedere că pârâţii SC E.D.M. SA şi SC A.C. SRL nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva Deciziei civile nr. 280A din 7 noiembrie 2013, iar casarea dispusă, aşa cum rezultă cu evidenţă din decizia de casare, nu a vizat şi soluţia adoptată în ceea ce priveşte petitul formulat de reclamantă împotriva pârâtului SC E.D.M. SA, respectiv că nu au făcut obiect de critică în recurs, aspectele vizând netimbrarea cererii de chemare în judecată şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului SC A.C. SRL, respectiv greşita stabilire a cadrului procesual în primă instanţă.
Având în vedere limitele rejudecării, Curtea a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din situaţia de fapt stabilită în cauză în primă instanţă, în speţă, reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., susţinând că are calitatea de proprietar al imobilului revendicat - teren în suprafaţă de 359 mp, situat în Bucureşti, Şoseaua G. nr. X, sector 6.
În acest sens, reclamanta s-a prevalat de Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat în cauză împotriva Sentinţei civile nr. 1866 din 22 decembrie 1999 (prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de autorul reclamantei G.T. prin care a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul situat în şos. G. nr. X, alcătuit din 714 mp de teren), s-a schimbat în tot această sentinţă şi s-a admis în parte acţiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat să lase autorului reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 359 mp, respectiv 119 mp, identificate conform expertizei efectuate de expert C.A., fiind respins capătul de cerere având ca obiect despăgubirile pentru construcţie.
Această decizie a devenit irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărâre prin care s-a admis recursul declarat de reclamant, s-a dispus modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 143.966.500 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 200 mp, nerestituit în natură şi a construcţiilor demolate, fiind respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
De asemenea, reclamanta s-a prevalat de actul de vânzare-cumpărare nr. A1 din 22 februarie 1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, prin care autorii săi au dobândit în proprietate imobilul situat în Şos. G. nr. X, alcătuit din 714 mp de teren şi o casă din cărămidă.
Pârâţii pretind, la rândul lor, că au calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, invocând, pe de o parte, Sentinţa civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost admisă acţiunea autoarei acestora, S.D., împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, dispunându-se retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, str. G. nr. Z, în suprafaţă de 1549,74 mp, cu dimensiunile şi vecinătăţile stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert L.G. şi Dispoziţia nr. 1 din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care imobilul teren situat în sos. G. nr. Z, cu dimensiunile şi vecinătăţile conforme raportului de expertiză, a fost restituit în proprietate numitei S.D., iar, pe de altă parte, de Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, prin care aceeaşi autoare, S.D., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1553 mp, situat în şos. G. nr. Z.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998, apelanţii-pârâţi A.M. şi A.C.M. au devenit proprietarii imobilului compus din teren în suprafaţă de 1549,74 mp, situat în B-dul V.M. nr. Y, fost Şos. G. nr. Z, prin cumpărare de la S.D.
Pe acest teren a fost edificată de pârâţii A. o construcţie S+P+3E, conform autorizaţiei de construire din 2001, extinsă cu o construcţie S+P+4E, conform autorizaţiei de construire din 23 octombrie 2008, construcţii recepţionate conform Proceselor-verbale din 2002 şi respectiv 2009.
Prin raportul de expertiză topografică completat, realizat de expertul I.I.D., s-a constatat că terenul cumpărat de apelanţii pârâţi A.M. şi A.C.M. nu respectă amplasamentul terenului dobândit de autoarea acestora, conform Actului de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, ci lăţimea terenului retrocedat lui S.D. şi cumpărat de soţii A.M. şi A.C.M. este mult mai mare faţă de lăţimea iniţială a fostului imobil cu nr. Z, astfel că terenul retrocedat acesteia cuprinde şi porţiunea mediană a fostului teren cu nr. X şi chiar o porţiune din următorul imobil demolat, ce a purtat nr. W.
Potrivit aceleiaşi expertize, din terenul fostului imobil din Sos. G. nr. X, suprafaţa de 112,55 mp se află în incinta SC E.D.M. SA, o suprafaţă de 287,23 mp se suprapune cu terenul cumpărat de pârâţii A.M. şi A.C.M., iar suprafaţa de 192,85 mp este ocupată de calea publică, reprezentată de B-dul V.M.
Curtea a reţinut că se impune a fi omologat acest raport, în condiţiile în care expertul s-a raportat, aşa cum rezultă din completarea la raport, inclusiv la planurile cadastrale întocmite în anul 1911, luând aşadar în considerare modul în care limitele terenului dobândit de autorul reclamantei au fost configurate la nivelul anului 1915, având în vedere trimiterea din contractul nr. A1 din 22 februarie 1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, la schiţa anexă la actul de partaj din 1915, dar şi la cele concomitente deposedării autorilor părţilor litigante, respectiv la actele de proprietate înfăţişate de acestea.
Având în vedere starea de fapt anterior reliefată, care atestă neechivoc identitatea parţială între terenul revendicat de reclamantă şi terenul deţinut de pârâţi, Curtea s-a raportat la criteriile de comparaţie la care s-a făcut trimitere în cadrul deciziei de casare.
Astfel, s-a avut în vedere faptul că atât reclamanta, cât şi pârâţii A.M. şi A.C.M. exhibă hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Sub acest aspect, Curtea a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării judecătoreşti sunt configurate de cadrul procesual de învestire, iar, în măsura în care reclamantul nu înţelege să-şi valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă care să includă şi alte terţe persoane, care pot pretinde aceleaşi drepturi, consecinţa nu poate fi decât aceea că numai părţile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare vor suporta efectele directe ale actelor juridice - hotărârilor judecătoreşti.
Această soluţie este pe deplin împărtăşită de practica şi doctrina judiciară, nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătoreşti asupra terţilor, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părţi, sub semnul principiului disponibilităţii, numai în limitele a ceea ce părţile au cerut, prin alegarea faptelor şi a drepturilor şi intereselor lor legitime, iar aceştia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-şi exprima punctul de vedere în faţa unei instanţe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Curtea a reţinut sub acest aspect practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Creţu şi alţii împotriva României, în care s-a statuat că, prin constatarea inopozabilităţii hotărârilor respective faţă de terţi, instanţele nu au făcut altceva decât să dea efect voinţei reclamanţilor de a nu-l introduce în cauză pe terţ, în acţiunile intentate anterior împotriva statului. În aceste condiţii, Curtea Europeană a conchis în sensul că privarea reclamanţilor de proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru dintre interesele implicate.
Prin urmare, date fiind cele anterior reliefate, Curtea nu ar putea deduce exclusiv din aceste hotărâri judecătoreşti un criteriu de preferabilitate în favoarea uneia sau alteia dintre părţile litigante, ci, aşa cum s-a reţinut în chiar decizia de casare, aceste hotărâri nu sunt opozabile părţii litigante adverse, în condiţiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părţilor din litigiul anterior, premisă care nu se regăseşte în speţă, astfel că sus-menţionatele hotărâri judecătoreşti trebuie privite ca mijloace de dovadă, susceptibile de a fi combătute de dovadă contrară.
Pentru identitate de raţiune nici Dispoziţia nr. 1 din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, adoptată în temeiul Sentinţei civile nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu poate fi apreciată ca fiind un titlul preferabil, acesta fiind emis în vederea punerii în executare a acestei hotărâri judecătoreşti, iar nu într-o procedură administrativă distinctă.
Tot astfel, Curtea a apreciat că nu poate fi primită apărarea pârâţilor, în sensul că dreptul recunoscut prin aceste hotărâri judecătoreşti este un drept nou, astfel că, în opinia acestora, fiind beneficiarii unei hotărâri pronunţate în anul 1996, au un titlu mai vechi şi deci mai preferabil.
Astfel, deşi este real că prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994 prevedeau o anumită procedură judiciară care trebuia urmată de cei interesaţi, retrocedarea neoperând de drept, ci numai în măsura în care cererea era apreciată, într-o procedură judiciară, că îndeplinea condiţiile impuse de actul normativ menţionat şi sub condiţia plăţii unui preţ, o atare împrejurare nu poate fi de natură să conducă la o concluzie contrară celor anterior reliefate, autoritatea de lucru judecat neoperând decât în raport cu părţile din litigiul în care s-a pronunţat respectiva hotărâre judecătorească. În plus, legea specială permitea formularea unor cereri de retrocedare, ceea ce presupunea repunerea părţilor în situaţia anterioară exproprierii, aşadar, respectarea întocmai a vechiului amplasament al imobilului supus retrocedării, tocmai acesta fiind şi considerentul pentru care, în ambele litigii, prin care autorilor acestor apelanţi le-au fost retrocedate imobilele expropriate, s-a şi procedat la administrarea unor probe care urmăreau determinarea fostului amplasament, iar instanţele s-au raportat inclusiv la această împrejurare, statuând în cel de-al doilea litigiu, cel în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, că, în realitate, imobilul menţionat în Sentinţa civilă nr. 667/1996 a Tribunalului Bucureşti se referă la terenul situat la numărul poştal Y, şi s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti care invocase, în apărare, identitatea între cele două imobile.
Pe de altă parte, deşi pârâţii invocă preferabilitatea titlului lor, reprezentat de Sentinţa civilă nr. 667/1996 a Tribunalului Bucureşti, prevalându-se de efectuarea atât de către aceştia, cât şi de către autoarea lor a formalităţilor de publicitate imobiliară, Curtea a reţinut că nu se poate da prevalenţă acestui criteriu, în condiţiile în care titlurile de dobândire exhibate şi care sunt reprezentate de convenţiile prin care autorii părţilor au dobândit drepturile opuse în prezentul litigiu provin de la autori diferiţi, iar nu de la acelaşi autor, situaţie în care este necesar a se stabili care dintre aceştia este verus dominus.
Curtea nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a termenului de trei ani prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996, în care ar fi putut fi formulată acţiunea în rectificare şi care, odată trecut, ar consolida dreptul celui înscris în cartea funciară ca proprietar. Curtea a apreciat că, în condiţiile în care acţiunea în rectificare este rezervată doar antecesorului tabular sau succesorului său în drepturi, iar nu terţului proprietar, iar buna-credinţă a subachizitorului, întemeiată pe cuprinsul cărţii funciare, se raportează la lipsa notării unei astfel de acţiuni, nu se poate imputa proprietarului terţ faţă de succesiunea de înscrieri din cartea funciară faptul că nu a uzat de acţiunea în rectificare prevăzută de art. 36 din Legea nr. 7/1996, în termenul de trei ani, pentru a bloca efectele principiului publicităţii materiale. Prin urmare, în raport de cele arătate şi în considerarea faptului că principiul publicităţii materiale trebuie privit şi din perspectiva relativităţii înscrierilor din cartea funciară, Curtea a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 31 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996, aceste texte referindu-se exclusiv la drepturile subachizitorului de la un neproprietar împotriva eventualelor drepturi ale autorului/autorilor acestui neproprietar, înscris/înscrişi în cartea funciară, şi care fac parte din lanţul succesiunii tabulare.
Curtea s-a raportat în acest sens şi la opiniile exprimate în doctrina de specialitate care au apreciat că, în referire la situaţia juridică a adevăratului proprietar neînscris în cartea funciară, acestuia nu îi poate fi opusă publicitatea materială a cărţii funciare şi îi rămâne deschisă acţiunea în revendicare împotriva subachizitorului de la un neproprietar înscris în cartea funciară.
În ceea ce priveşte determinarea titlului mai preferabil, Curtea, în respectarea îndrumărilor deciziei de casare, a constatat că, în rejudecare, reclamanta a fost în măsură să probeze că titlul său se întemeiază pe un act mai vechi - actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, din 1915, act care este însoţit de o schiţă anexă şi cuprinde o delimitare a imobilului partajat - şi că a probat transmiterea dreptului deţinut, în temeiul acestui act, de autorii autorului său, către acesta din urmă, anexând actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov în 1919 şi contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul Ilfov în 1943 şi Procesul-verbal de carte funciară din 1940, prin care acesta din urmă a procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel dobândit.
În schimb, pârâţii A.M. şi A.C.M. au anexat la dosar doar jurnalul din 17 august 1937 al Tribunalului Ilfov, prin care s-a constatat deschisă succesiunea defunctului G.N. şi moştenitorii acestuia, Actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov din 1939, actul de vindere-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 6 martie 1939, respectiv Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, aşadar acte emise sau încheiate ulterior celui exhibat de reclamantă, datat 1915, care nu sunt însoţite de schiţe anexe şi care atestă înstrăinarea unor cote părţi indivize de 37,5%, respectiv 25% din imobilul situat în Bucureşti, str. Şos. G. nr. Z, fost W.
Pe de altă parte, chiar raportându-se la posesia exercitată de părţile litigante şi la apărările acestora vizând buna-credinţă, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din Procesul-verbal de punere în posesie din 4 martie 1998, la data emiterii acestuia, apelantul pârât a formulat opoziţie la punerea în posesie a autoarei sale - S.D., executorul judecătoresc care a dresat acest proces-verbal consemnând că acesta a menţionat că a contestat amplasarea terenului retrocedat autoarei sale, făcând trimitere la Dosarul nr. 852/1998 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti. În acelaşi sens, nu pot fi apreciate ca lipsite de relevanţă aspectele reliefate de convenţia încheiată sub semnătură privată între autorul reclamantei şi acelaşi pârât, datată 19 septembrie 2001, prin care părţile acestei convenţii s-au angajat ca, în situaţia în care autorul reclamantei va fi pus în posesia terenului în suprafaţa de 395 mp, din Şos G. nr. X, sau pe un teren limitrof, pârâtului să-i fie vândut acest teren, convenţia menţionând şi achitarea unui avans. Curtea a reţinut, totodată, că apelanţii pârâţi nu au contestat încheierea acestei convenţii.
Ca urmare, Curtea nu a primit nici apărările acestora, în sensul că nu au cunoscut că autorul reclamantei exhiba o hotărâre judecătorească care viza terenul pe care îl ocupau, apreciind că, deşi este real că, în convenţie, nu s-a făcut referire la acest aspect, este greu de crezut că aceştia ar fi procedat la semnarea unui astfel de contract, în condiţiile în care deja dobândiseră printr-un act autentic terenul pe care edificaseră o parte din construcţiile existente pe terenul revendicat, presupunându-se că nici un cumpărător diligent nu s-ar angaja să cumpere doar întemeindu-se pe susţinerile neînsoţite de un minimum de dovezi ale unei persoane necunoscute, aşa cum susţin aceştia.
Curtea a avut în vedere, în acelaşi sens, faptul că, la data semnării acestei convenţii, era deja întocmit raportul de expertiză realizat în Dosarul nr. 2929/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, expertul identificând printre posesorii imobilului revendicat în acea cauză, de autorul reclamantei, societatea SC A.C. SRL, aspecte ce rezultă din coroborarea menţiunilor din acest raport cu considerentele Deciziei civile nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care menţionează că "expertiza precizează că Sentinţa civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, invocată în cauză, se referă la terenul situat la numărul poştal Z".
Or, în raport de cele anterior reliefate, nu s-ar putea reţine, nici din perspectiva posesiei exercitate de pârâţi, caracterul preferabil al titlului exhibat de aceştia, în condiţiile în care chiar pârâtul contesta, anterior încheierii convenţiei prin care a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, amplasamentul autoarei sale, ceea ce echivalează cu existenţa în persoana acestuia a unui dubiu serios cu privire la corectitudinea acestui amplasament, de natură a înlătura o atare apărare.
În plus, ocuparea imobilului revendicat de construcţiile edificate de pârâţi nu poate constitui un impediment în restituirea imobilului către proprietarul care justifica un titlul mai caracterizat, pentru că, într-o astfel de situaţie, s-ar ajunge la ipoteza în care acţiunea în revendicare ar putea fi respinsă doar ca efect al acţiunii constructorului, iar nu ca efect al comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante - singurul criteriu definitoriu într-o astfel de acţiune. În plus, situaţia acestor construcţii nu face obiectul prezentului litigiu.
Apelanţii pârâţi susţin, totodată, că admiterea acţiunii în revendicare ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, respectiv că, pentru respectarea acestuia, titlul de proprietate al acestora ar trebui să prevaleze celui invocat de reclamantă.
Fără a nega importanţa principiului analizat, Curtea a constatat că acesta nu poate fi opus în cauza de faţă, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei. Astfel, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul securităţii raporturilor juridice impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, ambele părţi exhibă o hotărâre judecătorească definitivă, însă opozabilă doar acelei părţi pe care au înţeles să o cheme în judecată. Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situaţii în care raportul de drept litigios a vizat dreptul de proprietate al fostului proprietar, a decis că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României). Or, în cauză, deşi nu este incidentă o situaţie în care să se fi înstrăinat respectivul drept de către stat, trebuie avut în vedere faptul că, prin sentinţa exhibată de apelanţii pârâţi, s-a retrocedat în proprietatea autoarei acestora un imobil care, aşa cum rezultă din expertiza tehnică administrată în cauza de faţă, nu respectă fostul amplasament al imobilului de care aceasta, la rândul său, fusese privată de stat.
Pentru toate aceste considerente, în soluţionarea acţiunii în revendicare, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., Curtea a reţinut că apelanta-reclamantă deţine un titlu de proprietate pentru imobilul de la nr. X, ce formează obiectul prezentului litigiu, pârâţii deţinând titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. Z, care a fost greşit identificat, rezultând efectiv o suprapunere a celor două terenuri, astfel că acţiunea în revendicare a fost corect admisă de tribunal.
Totodată, raportându-se la aspectele intrate în putere de lucru judecat, la care s-a făcut trimitere anterior, Curtea a menţinut dispoziţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a apelului declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, urmând a fi menţinute şi restul dispoziţiilor sentinţei care nu au făcut obiect de critică în apel.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii A.M. şi A.C.M., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea pe fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele argumente:
1. Astfel, deşi în considerente, Curtea a reţinut că, în aplicarea disp. art. 315 C. proc. civ., trebuie analizată exclusiv acţiunea în revendicare, cu excluderea celorlalte aspecte soluţionate prin decizia de casare, instanţa a admis apelul reclamantei, în condiţiile în care recursul acesteia fusese respins irevocabil prin Decizia nr. 2038 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, motivele acestei dispoziţii nu se regăsesc în considerentele hotărârii, nefiind astfel posibilă verificarea considerentelor pentru care acest apel a fost admis. Prin această dispoziţie, instanţa a acordat ceea ce nu mai putea fi analizat, respectiv mai mult decât s-a cerut. De asemenea, prin admiterea apelului reclamantei, care viza printre altele şi pronunţarea asupra unei suprafeţe mai mari decât cea cerută iniţial în cererea de revendicare, apreciază că li s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului vătămător.
2. Un alt motiv de nelegalitate îl constituie contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente, mai mult, chiar dintre înseşi dispoziţiile hotărârii. Astfel, instanţa a admis apelurile formulate, deşi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 297,23 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză. Or, în condiţiile în care rejudecarea după casare viza exclusiv soluţionarea în fond a acţiunii în revendicare a reclamantei, apelurile pârâţilor nu puteau fi admise şi, în acelaşi timp, admisă în parte acţiunea reclamantei, atâta vreme cât aceste apeluri nu vizau întinderea dreptului, ci prevalenţa sa, astfel cum a fost acordată de instanţa de fond.
3. Şi în privinţa analizei în fond a acţiunii în revendicare, recurenţii pârâţi apreciază că soluţia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, cu interpretarea greşită a considerentelor deciziei de casare, dar şi cu înlăturarea greşită a apărărilor lor.
Astfel, s-a arătat că titlurile exhibate de părţile litigante din această fază procesuală sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu alte persoane decât cele aflate în prezent în litigiu. Consecinţele acestui aspect sunt următoarele:
- deşi se bucură de autoritate de lucru judecat, nici una dintre hotărâri nu este opozabilă părţii adverse, decât cu valoare de prezumţie;
- verificarea titlurilor autorilor, anterioare acestor hotărâri, are relevanţă redusă, legalitatea acestora nemaiputând fi pusă în discuţie. În schimb, relevanţă deosebită are lipsa verificării situaţiei juridice de la momentul pronunţării hotărârii de care se prevalează reclamanta, precum şi decizia acesteia de a continua judecata cu persoane fără calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care este dovedit că avea cunoştinţă de ocuparea terenului de către alte persoane devenite proprietare;
- hotărârile în discuţie nu mai puteau readuce în patrimoniul foştilor proprietari imobilele expropriate decât în măsura în care acestea se mai aflau, la momentul pronunţării, în patrimoniul expropriatorului şi nu au fost folosite în scopul avut în vedere la momentul exproprierii.
Faţă de aceste consecinţe, au arătat că hotărârile judecătoreşti, invocate drept titlu de către reclamantă, nu au putut determina, în lipsa verificării situaţiei de fapt şi de drept, existenţa, la data pronunţării, şi dobândirea efectivă, în patrimoniul acesteia, a proprietăţii în sine.
În ceea ce priveşte verificările jurisdicţionale întreprinse de instanţele care au pronunţat hotărârile de retrocedare, s-a învederat că, deşi, în ambele cazuri, s-au verificat înscrisurile referitoare la dobândirea şi exproprierea dreptului de proprietate, nu la fel au stat lucrurile şi în ceea ce priveşte verificarea situaţiei juridice existente la momentul soluţionării.
Astfel, la pronunţarea Sentinţei civile nr. 667 din 6 septembrie 1996 de către Tribunalul Bucureşti - titlul autoarei lor, s-au solicitat relaţii Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, referitoare la existenţa terenului liber de orice sarcini, asigurându-se astfel şi posibilitatea restituirii efective.
În schimb, în soluţionarea cererii formulate de autorul reclamantei, instanţele nu au solicitat nici reclamantului, şi nici pe cale directă, oficială, lămurirea situaţiei juridice existente la acel moment. Mai mult, au ignorat chiar certitudinea că suprafaţa retrocedabilă a fost dobândită în proprietate de altă persoană, conform unei alte hotărâri de care aveau cunoştinţă, astfel cum se observă din considerente.
Instanţa, reanalizând însă aceste apărări, le-a înlăturat pe motiv că, pe de o parte, instanţele au judecat în limita învestirii, conform principiului disponibilităţii şi, deci, efectele hotărârilor nu se răsfrâng asupra părţilor opuse în prezenta cauză, deci nu se poate acorda preferabilitate uneia sau alteia dintre hotărâri, iar, pe de altă parte, conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Creţu contra României, s-a statuat în sensul că "privarea reclamanţilor de proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru dintre părţile implicate".
Instanţa nu a dorit să înţeleagă apărarea legată de culpa reclamantei, respectiv omisiunea de a o chema în judecată pe autoarea lor, pentru a-şi asigura tocmai opozabilitatea hotărârii de care se prevalează în prezent. Instanţa nu a dorit să dea relevanţă faptului că nelămurirea situaţiei juridice existente la momentul pronunţării Deciziei 400A din 26 iunie 2000 de către Curtea de Apel Bucureşti se datorează în primul rând părţii reclamante care, deşi ştia că terenul era ocupat, nu a înţeles să întreprindă nici o diligenţă în acest sens. Tocmai această culpă a determinat ulterior imposibilitatea de a da eficienţă hotărârii de care se prelevează reclamanta, fapt ce a determinat-o să promoveze prezenta cerere, dar această culpă nu poate să lezeze drepturile pârâţilor, în condiţiile în care diligenţa recurenţilor, ca proprietari dobânditori de bună credinţă, a fost pe deplin dovedită.
În ceea ce priveşte apărarea recurenţilor legată de îndeplinirea promptă a formalităţilor de publicitate, în opoziţie cu totala lipsă de diligenţă a părţii adverse în ceea ce priveşte notarea litigiului cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - existent pe rolul instanţei la data cumpărării de către recurenţi a imobilului - instanţa de apel a refuzat să-i acorde relevanţă. Or, recurenţii au invocat îndeplinirea formalităţilor de publicitate în dovedirea bunei credinţe la cumpărare şi în dovedirea imposibilităţii de a prevedea o posibilă evicţiune cauzată de suprapunerea terenurilor retrocedabile. De asemenea, au invocat faptul că o simplă notare a litigiului ar fi prevenit situaţia actuală, fie împiedicând vânzarea imobilului către ei, fie împiedicând edificarea ulterioară a construcţiilor care, în prezent, ocupă suprafaţa revendicată. Nicicând nu s-a făcut referire la faptul că reclamanta nu a uzat de acţiunea de rectificare de carte funciară şi nici la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a proprietarului neînscris în cartea funciară. Recurenţii nu au opus în acest sens îndeplinirea formalităţilor de carte funciară, ci au invocat aceeaşi pasivitate a reclamantei care a determinat situaţia de faţă, aspect de care instanţa de apel trebuia să ţină cont în aprecierea asupra succesiunii actelor şi faptelor juridice intervenite de-a lungul vremii.
În al treilea rând, instanţa de apel păşeşte spre determinarea titlului mai preferabil al reclamantei, pe motiv că aceasta a produs titlul cel mai vechi şi singurul care cuprinde o schiţă anexă cu delimitarea imobilului. Nici aceste argumente nu sunt corecte în opinia recurentului, aprecierea asupra vechimii titlurilor de proprietate neprezentând relevanţă uzuală în acţiunile în revendicare, atâta vreme cât părţile exhibă hotărâri judecătoreşti irevocabile care au analizat justeţea dreptului de proprietate, atât prin actele autorilor, cât şi prin dovada exproprierii.
De asemenea, lipsită de relevanţă este şi existenţa unei schiţe de delimitare a fostului imobil din G. nr. Z, atâta vreme cât există un raport de expertiză topometrică, în care s-a analizat planul topografic al zonei întocmit în anul 1959, deci anterior decretului de expropriere, expertiză prin care s-a stabilit cert că suprapunerea se datorează culpei expertului desemnat în cauza autoarei noastre.
În ceea ce priveşte exercitarea posesiei neîntrerupte şi cu bună-credinţă de către recurenţi, instanţa de apel a apreciat, în mod părtinitor, că nu ar fi existat buna credinţă, întrucât, aşa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie al autoarei lor, însuşi A.M. ar fi contestat amplasarea terenului retrocedat autoarei. S-a reţinut, de asemenea, convenţia încheiată cu autorul reclamantei la data de 19 septembrie 2001, prin care acesta se obligă să vândă o suprafaţă de teren de la fosta adresă G. nr. Z, la momentul punerii în posesie.
Nici aceste argumente nu sunt relevante pentru înlăturarea apărării recurentului privind preferabilitatea oferită de posesia de bună credinţa, astfel:
- în privinţa opoziţiei recurentului la punerea în posesie asupra terenului autoarei, arată că nu există nici un indiciu la acea dată legat de suprapunerea constatată în prezent, iar interesul în contestarea menţionată era legată strict de faptul că, la acea vreme, aveau încheiat un contract de închiriere pentru acel teren cu Municipiul Bucureşti, prin SC O., teren pe care mai aveau încă unele bunuri. Numai ulterior, prin adresa din 30 aprilie 1998, SC O. le notifica încetarea valabilităţii contractului, ca urmare a emiterii dispoziţiei primarului către autoarea lor. Acesta este şi motivul pentru care terenul respectiv, aflat în imediata vecinătate cu proprietăţi dobândite de recurent anterior, a prezentat interes, recurenţii negociind ulterior cumpărarea acestuia. Prin urmare, contestarea amplasamentului era legată de contractul de închiriere şi nu are nici o relevanţă faţă de situaţia prezentă;
- în privinţa convenţiei încheiate cu autorul reclamantei, relevanţa dată de instanţă este greşită, având în vedere data semnării acesteia - la aproape trei ani de la cumpărarea terenului de la autoarea lor - şi, motivaţia care a stat la baza încheierii acesteia.
În ceea ce priveşte edificarea construcţiilor cu bună credinţă pe terenul care se suprapune, instanţa de apel a apreciat că nu poate constitui un impediment în restituirea imobilului, situaţia acestor construcţii nefăcând obiectul acestui dosar. Nu interesează nici eficienţa pe care o va primi hotărârea din punct de vedere al finalităţii actului de justiţie, nici faptul că aceste construcţii au fost edificate în baza unor autorizaţii de construcţie emise în mod legal, în lipsa oricărei notificări sau notări în cartea funciară, în condiţiile în care reclamanta şi autorul lor aveau interesul, dar şi obligaţia, ca buni proprietari, să evite aservirea imobilului, mai ales în condiţiile în care erau singurii care aveau cunoştinţă despre suprapunere la acel moment.
Faţă de principiul securităţii raporturilor civile, au arătat că, în decursul atâtor ani, dreptul lor de proprietate s-a consolidat, prin publicitate, prin posesie şi folosinţă, şi prin edificare de construcţii. Prin urmare, admiterea cererii reclamantei ar crea, în persoana recurenţilor, un prejudiciu incomensurabil raportat la beneficiul concret al reclamantei şi un dezechilibru disproporţionat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile inexistenţei oricărei culpe în sarcina părţilor prejudiciate, dar şi în condiţiile în care reclamanta păstrează în patrimoniu, şi în prezent, dreptul la despăgubiri, având în acest sens notificare în baza Legii 10/2001, nesoluţionată până în prezent.
Intimata reclamantă G.L. a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În etapa procesuală a recursului, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Analizând recursul exercitat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, se poate constata că, deşi recurenţii pârâţi îşi întemeiază motivele de recurs exclusiv pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în conţinutul acestora, se formulează şi critici ce vizează absenţa motivării instanţei de apel, acordarea a mai mult decât ceea ce s-a cerut, şi contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente sau dintre considerentele înseşi, critici ce ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 6 şi 5 C. proc. civ., iar nu în cazul de modificare reglementat de 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii - critica recurenţilor vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel, prin care aceasta a admis apelul reclamantei, deşi recursul acesteia fusese respins irevocabil prin Decizia nr. 2038 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţie care, în opinia recurenţilor, nu ar fi motivată, neputând fi exercitat controlul de legalitate.
Această critică este nefondată, întrucât se ignoră conţinutul recursului reclamantei promovat în ciclul procesual anterior şi raţiunile pentru care instanţa de recurs a casat Decizia civilă nr. 280A din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Astfel, recursul reclamantei a vizat exclusiv întinderea suprafeţei de teren pe care aceasta o pretindea - 395 mp teren, în loc de 359 mp, cât îi fusese recunoscut şi acordat de instanţa de apel prin decizia civilă menţionată, recurs care a fost respins din această perspectivă, pentru considerentele enunţate în Decizia nr. 2038 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care nu se impun a fi reiterate.
În plus, prin admiterea recursului pârâţilor şi casarea în integralitate a deciziei recurate în ciclul procesual anterior, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, instanţa de recurs nu putea specula asupra rezultatului deznodământului judiciar şi nu putea impune un anumit tip de soluţie, care să excludă admiterea cererii reclamantei, câtă vreme considerentele deciziei de casare se referă la reluarea judecăţii asupra aspectelor privind compararea titlurilor exhibate de părţile litigante.
Astfel, ceea ce nu putea face instanţa de apel, în lumina soluţiei de respingere a recursului declarat de reclamanta G.L., era să acorde o suprafaţă de teren mai mare decât cea stabilită de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, respectiv suprafaţa pretinsă prin recurs, de 395 mp teren.
În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a acestei soluţii, instanţa de recurs observă că decizia recurată conţine atât premisele, cât şi raţionamentul silogismului juridic necesar, pe care instanţa de apel s-a întemeiat în pronunţarea soluţiei, astfel încât nu poate fi acceptată teza incidenţei pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
Critica privind acordarea a mai mult decât ceea ce s-a cerut are un caracter formal, întrucât recurenţii pârâţi nu argumentează în ce modalitate instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii sau cel impus de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., exprimat în adagiul tantum devolutum, quantum apellatum, care fixează limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a apelat. Astfel, a acorda mai mult decât s-a cerut (plus petita), în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., înseamnă a depăşi limitele învestirii fixate, în mod obiectiv, prin intermediul cererii de chemare în judecată sau al cererii de apel, ceea ce, în cauză, nu este cazul.
Un alt motiv de nelegalitate îl constituie, în opinia recurenţilor, contrarietatea dintre considerente şi dispozitiv sau chiar dintre considerentele însăşi, această critică referindu-se în mod concret la faptul că instanţa de apel nu putea admite în acelaşi timp şi apelul reclamantei şi apelul pârâţilor, pe care i-a obligat să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 297,23 mp.
Această critică care vizează în esenţă soluţia pronunţată prin Decizia nr. 173A din 9 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu este fondată, întrucât nu determină nicio vătămare procesuală recurenţilor pârâţi, care să atragă incidenţa pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii prezentului recurs, întrucât ceea ce este esenţial în cauză este faptul că soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată a fost păstrată, schimbându-se în parte sentinţa apelată, sub aspectul întinderii suprafeţei de teren pretinse (aspect tranşat în favoarea apelanţilor intimaţi A.C.M. şi A.M.) şi al debitorilor obligaţiei de restituire a imobilului pretins (aspect criticat prin apelul formulat de reclamanta G.L.).
Asupra motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare a imobilului litigios, Înalta Curte apreciază că este nefondat.
În speţă, prin acţiunea în revendicare astfel cum a fost modificată, reclamanta G.L. a solicitat obligarea pârâţilor A.M. şi A.C.M. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Şos. G. nr. X, sector 6.
Reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând aplicarea regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În raport de natura acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond - revendicare imobiliară de drept comun - exigenţele probatorii sunt supuse regulii înscrise în art. 1169 din vechiul C. civ.
Astfel, reclamanta care se pretinde proprietară asupra bunului în litigiu are sarcina probei dreptului pretins. Aceasta are obligaţia de a face dovada că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Proba dreptului de proprietate se face printr-un titlu de proprietate, iar o astfel de dovadă presupune existenţa unui titlu de proprietate, înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care îl invocă. În acelaşi timp, sistemul probator în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamă nu numai dovada că reclamanta este în posesia unui titlu de proprietate, dar şi faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară, aceasta, la rândul său, dobândind bunul de la un proprietar.
Pornind de la aceste concepte de natură teoretică şi având în vedere natura acţiunii în revendicare, aceea de a fi o acţiune petitorie, instanţa de apel a reţinut corect că, în acţiunea în revendicare promovată, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., reclamanta trebuie să facă dovada că este titulara acestui drept printr-unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de art. 644 şi urm. C. civ.
În acest sens, intimata reclamantă G.L. susţine că imobilul ce face obiect al acţiunii a fost dobândit prin Decizia nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, admiţându-i-se în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile de 359 mp şi, respectiv, 119 mp situate în str. G. nr. X.
Recurenţii pârâţi invocă drept titlu de proprietate contractul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în anul 1998 cu S.D., căreia i se retrocedase imobilul expropriat prin Sentinţa civilă nr. 667/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă. Pe baza acestei sentinţe, a fost emisă dispoziţia primarului nr. 1 din 6 ianuarie 1997, de punere în executare a sentinţei, conform raportului de expertiză realizat în dosar, întocmindu-se, de asemenea, proces-verbal de executare de către executorul judecătoresc la 4 martie 1998. Formalităţile de publicitate imobiliară au fost realizate de către pârâţi prin înscrierea imobilului în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sector 6, la 21 decembrie 1998 şi, ulterior, prin înscrierea în cartea funciară la 29 iulie 2002.
Se observă, în acest context procesual, că părţile litigante opun fiecare titluri ce au fost dobândite în urma şi în temeiul unor proceduri judiciare. Dacă acest fapt ar fi suficient pentru dezlegarea cauzei deduse judecăţii, în ipoteza în care titlurile ar proveni de la acelaşi autor, teza pârâţilor, conform căreia au un titlu mai vechi decât cel al reclamanţilor şi au îndeplinit primii formalităţile de publicitate, ar putea fi validată. În ipoteza cauzei deduse judecăţii însă, în care titlurile provin de la autori diferiţi, acest raţionament este insuficient, pentru că se ignoră criteriul titlului mai bine caracterizat.
În consecinţă, cum titlurile provin de la autori diferiţi, trebuie ca analiza să regreseze spre titlurile autorilor părţilor din prezentul litigiu, pentru a vedea ce putea fiecare transmite, în lumina principiului conform căruia nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habent sau nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet), deci să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, pentru a stabili care drept este preferabil.
Astfel, vechiul titlu de proprietate ce a stat la baza pronunţării Deciziei civile nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în favoarea reclamantei, în calitate de moştenitoare a lui G.T., este Actul de vindere-cumpărare nr. A1 din 22 februarie 1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, prin care autorii săi au dobândit în proprietate imobilul situat în Şos. G. nr. X, alcătuit din 714 mp de teren şi o casă din cărămidă.
La originea dreptului de proprietate pe care îl invocă recurenţii pârâţi stă Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, prin care autoarea lor, S.D., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1553 mp, situat în şos. G. nr. Z, redobândit ulterior prin Sentinţa civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cum autoarea recurenţilor pârâţi, S.D., nu putea transmite dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în şos. G. nr. X, pe care nu l-a avut în patrimoniul său niciodată, nu se poate reţine că aceştia ar putea păstra dreptul de proprietate asupra acestui imobil în detrimentul intimatei reclamante care l-a dobândit ca succesoare legală de la adevăratul proprietar.
În consecinţă, devin irelevante apărările recurenţilor privind absenţa notării litigiului de către intimata reclamantă, aspect important pentru a demonstra pasivitatea acesteia. Plasând litigiul pe terenul acţiunii în revendicare de drept comun prin compararea titlurilor, ceea ce este esenţial este criteriul titlului mai vechi şi mai bine caracterizat ce provine de la adevăratul proprietar (verus dominus), iar nu analiza procedurilor judiciare anterioare în care părţile din prezentul litigiu şi-au obţinut hotărârile judecătoreşti. Instanţa de recurs prezentă nu poate şi nici nu trebuie să se transforme într-o suprainstanţă care să verifice modalitatea în care litigiile anterioare s-au purtat şi nici să modifice efectele acestor hotărâri pe plan procesual sau pe planul dreptului substanţial, ci să dea eficienţă titlului care poate consolida dreptul de proprietate pe care fiecare parte îl pretinde.
De aceea, este important de subliniat că nici invocarea posesiei neîntrerupte şi de bună-credinţă de către recurenţii pârâţi nu poate determina respingerea acţiunii în revendicare, întrucât buna-credinţă nu valorează titlu în privinţa imobilelor, iar posesia neîntreruptă nu poate fi valorificată pe această cale. Este, de asemenea, important de reţinut că nici considerentele instanţei de apel privind posesia de bună sau de rea-credinţă nu s-ar putea opune într-o acţiune ulterioară prin care părţile vor trebui să tranşeze asupra situaţiei construcţiilor ce au fost ridicate pe proprietatea reclamantei, întrucât acestea nu intră în puterea lucrului judecat, ci aceste aspecte vor rămâne în sarcina instanţelor care vor fi învestite cu un litigiu de asemenea tip.
În ceea ce priveşte securitatea raporturilor juridice care, în opinia recurenţilor, ar însemna consolidarea dreptului de proprietate prin publicitate, posesie sau folosinţă şi edificarea de construcţii sau ar putea fi relevantă din perspectiva prejudiciului incomensurabil care li s-ar crea, instanţa reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, securitatea raporturilor juridice însemnă ca o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă, după caz, să nu poată fi repusă în discuţie într-un litigiu ulterior decât în mod excepţional şi pentru motive fundamentale.
Or, prin considerentele deja expuse, instanţa de recurs a explicat raţiunile pentru care, tocmai în considerarea acestui principiu, dar şi în respectarea limitelor învestirii prezentei instanţe, deci al principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, asemenea argumente nu pot fi primite. Consolidarea unui drept, fie el şi de proprietate, nu se poate baza pe precaritatea determinată de titlurile autorilor sau pe aspecte de fapt - cum sunt în speţă, cel al suprapunerii terenurilor sau absenţei unor măsurători reale, la epoca faptelor, a imobilelor dobândite de părţi, din culpa experţilor desemnaţi în litigii anterioare.
În acelaşi sens, împrejurarea invocată de recurenţi că reclamanta ar putea obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 este irelevantă, câtă vreme acţiunea în revendicare ce a determinat pronunţarea Deciziei civile nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fusese pornită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deci era perfect admisibilă, iar procedura administrativă a fost considerată ineficientă, renunţându-se la suspendarea judecăţii acelui litigiu reglementată de art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar obiectul prezentului litigiu îl constituie o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, în temeiul căreia intimata reclamantă tinde să redobândească în natură un imobil pentru care exhibă un titlu de proprietate preferabil în raport cu cel ar recurenţilor pârâţi.
Tot astfel, prejudiciile ce ar putea decurge din lăsarea în deplină proprietate şi liniştită folosinţă a imobilului în litigiu şi pe care recurenţii pârâţi au construit nu pot paraliza principiile în temeiul cărora se rezolvă o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, acestea putând fi apreciate doar pe terenul accesiunii imobiliare, într-un eventual litigiu ulterior.
Cum, în litigiul dedus judecăţii, interesele contrarii sunt de natură privată, aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi antrenată decât din perspectiva respectării garanţiilor procesuale impuse de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu privire la care părţile nu s-au plâns. În ceea ce priveşte eventuala culpă a statului, prin organele sale, care au determinat coexistenţa a două titluri sau neatragerea în procesele anterioare a tuturor părţilor interesate, această nu poate fi stabilită de către instanţa de recurs în prezentul cadru procesual şi nu este de natură a determina un alt deznodământ judiciar.
Pentru argumentele expuse, apreciind că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia revendicării imobiliare, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise articolului 304 C. proc. civ., în ansamblul lor, sunt nefondate, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii A.M. şi A.C.M. împotriva Deciziei nr. 173A din 9 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 298, raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa îi va obliga pe recurenţii pârâţi A.M. şi A.C.M. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimata G.L., reprezentând onorariu avocaţial, conform înscrisului aflat la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A.M. şi A.C.M. împotriva Deciziei nr. 173A din 9 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii pârâţi A.M. şi A.C.M. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimata G.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2208/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2206/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
