ICCJ. Decizia nr. 2252/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2252/2015
Dosar nr. 33368/3/2011
Şedinţa publică din 16 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 09 mai 2011, sub nr. 33368/3/2011, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi D.N. solicitând instanţei, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 12769 din 04 august 2010, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, s-a restituit în natură pârâtei D.N. terenul aferent apartamentelor amplasate în construcţiile din imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 2 şi a Protocolului de predare-preluare nr. 16.552 din 15 noiembrie 2010.
În susţinerea acţiunii reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în str. L. şi, un drept de folosinţă asupra terenului aferent, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC "A." SA, în condiţiile Legii nr. 112/1995. Titlul său de proprietate a fost irevocabil consolidat prin sentinţa civilă a Tribunalului Bucureşti nr. 1632 din 14 noiembrie 2008, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare introdusă de pârâta D.N.
S-a învederat că apartamentul face parte dintr-un imobil format din 2 construcţii şi terenul aferent acestora (evidenţiat în schiţa anexată), care le înconjoară, în prezent, în cele 2 clădiri se găsesc 6 unităţi locative, deţinute în proprietate de colocatarii condominiumului şi, spaţii în proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă. Construcţiile sunt înconjurate de un teren (fărâmiţat în mai multe suprafeţe distincte, ca efect al amplasării clădirilor în interiorul său) destinat să asigure exerciţiul natural şi legal al dreptului de proprietate asupra apartamentelor din condominium, respectiv: poartă; gard; intrările în clădiri; accesul la subsolul proprietate comună pe cote-părţi în care se află situată şi centrala termică; servitute naturală de vedere; servitute naturală de picătură a streşinilor; branşarea la utilităţi (apă, canal, gaze, electricitate); contoare de gaze şi lumină electrică; locuri de depozitare a gunoaielor şi minim spaţiu verde înconjurător.
Având în vedere acest amplasament, în baza Legii nr. 112/1995 reclamanta a dobândit un drept real de folosinţă asupra terenului aferent apartamentului (drept de superficie), în lipsa căruia, dreptul de proprietate asupra spaţiului cu destinaţia de locuinţă ar fi fost lipsit de orice conţinut. În acest sens, s-a încheiat cu SC "A." SA Contractul de închiriere nr. 04375 din 15/06/2004 având ca obiect folosinţa terenului aferent în suprafaţă de 75,70 mp, diferenţa până la suprafaţa totală a terenului care înconjoară clădirile, fiind atribuit celorlalţi proprietari ai apartamentelor situate în condominium.
Reclamanta a mai susţinut că la data de 22 aprilie 2011 a primit notificarea formulată de pârâta D.N., prin care era informată că a fost emisă Dispoziţia nr. 12769 din 04 august 2010, prin care primăria a atribuit în favoarea notificatoarei un drept de folosinţă specială asupra terenului în suprafaţă de 243,85 mp situat în Bucureşti, str. L. (respectiv terenul care înconjoară clădirile ce formează condominiumul în care este amplasat şi apartamentul), drept de folosinţă care la vânzare se transformă în drept de proprietate. Astfel, a aflat că beneficiara acestei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001 îşi afirmă intenţia de a vinde dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor la preţul de 121.925 euro.
În opinia reclamantei, dispoziţia din 04 august 2010 este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, precum şi cu fraudarea scopului acestei legi; a dreptului de proprietate, garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului, Constituţia României, Codul civil şi reglementările naţionale şi europene care determină conţinutul şi substanţa drepturilor fundamentale ale omului; a reglementărilor imperative de ordine publică, de interes general privind regimul juridic al construcţiilor, sistematizarea teritoriului, urbanismul şi protecţia mediului în localităţile urbane. Restituirea în natură a terenului contravine, totodată, dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Noţiunea de teren aferent include, evident şi terenul necesar bunei utilizări a acestora.
S-a arătat că dispoziţia emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, la data de 04 august 2010 încalcă şi jurisprudenţa anterioară constantă a instanţelor naţionale cu privire la regimul juridic al imobilelor şi al modalităţilor de determinare a măsurilor de reparare instituite de actul normativ menţionat.
În ceea ce priveşte afectaţiunile terenului care înconjoară condominiumul situat în Bucureşti, str. L., reclamanta a susţinut că jurisprudenţa a subliniat şi înainte de adoptarea Legii nr. 1/2009, că nu reprezintă teren liber, susceptibil de restituire în natură, cel destinat amplasării conductelor ce deservesc amenajări publice, accesului la garaje; terenurile destinate a servi nevoile comunităţii, inclusiv suprafeţele pe care se află amplasate dotări tehnico-edilitare, spaţii verzi aferente blocurilor de locuit, calea de acces spre centrala termică; terenurile care nu pot constitui un tot inseparabil, astfel încât nu este posibil a se crea spaţii libere; terenurile afectate spaţiilor verzi.
S-a mai învederat că prin dispoziţia menţionată se creează un drept real care nu poate fi calificat decât ca o restituire în natură a unui drept de proprietate, care, însă, este lipsit de conţinut, deoarece titularul său nu se poate bucura de niciunul din atributele dreptului de proprietate, terenul fiind deja supus altor afectaţiuni legale şi grevat de drepturi reale aparţinând altor persoane.
Reclamanta a mai susţinut că, Decizia nr. 12769 din 04 august 2010, este lovită de nulitate absolută şi pentru faptul că terenul restituit în natură nu este identificat, pentru a se determina destinaţia actuală, vecinătăţile şi suprafaţa lui, pentru a verifica dacă sunt afectate căile de acces, dacă este liber ori este afectat de detalii de sistematizare. Dacă ar fi fost identificat în concret, ar fi rezultat că în Bucureşti, str. L., sector 2, nu există niciun teren liber unitar, susceptibil de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, ci numai suprafeţe mici de teren, fărâmiţate, care înconjoară construcţiile ce sunt necesare folosinţei utile a apartamentelor situate în cele 2 construcţii.
S-a mai arătat că, pârâta D.N., a demarat procedurile de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 283,26 mp la data de 13 august 2007, deci, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru declanşarea acestora. Or, susţine reclamanta, în jurisprudenţă s-a constatat că termenul de 6 luni prevăzut art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (care a fost prelungit de 2 ori prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001) a expirat la data de 14 februarie 2002, acesta fiind un termen de decădere, astfel că orice notificare depusă de personale îndreptăţite, după această dată, este tardivă, faţă de dispoziţiile imperative sus arătate.
În concluzie, reclamanta a solicitat a se constata nulitatea absolută a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 12769 din 04 august 2010, prin care s-a atribuit în favoarea pârâtei terenul care înconjoară condominiumul din Bucureşti, str. L. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) din acelaşi act internaţional, art. 44 din Constituţia României; art. 7 alin. (5), art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 481 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1076 din 23 mai 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanta R.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat la parterul imobilului din str. L., compus din 3 camere şi dependinţe şi asupra cotei indivize de 25,52 din părţile aflate în folosinţă comună ale imobilului, precum şi asupra terenului de 44,15 mp situat sub construcţie. Contractul a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Dispoziţia nr. 12769 din 04 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a dispus atribuirea în folosinţă specială a terenului în suprafaţă de 243,85 mp situat în str. L., sector 2, către pârâta D.N.
Susţinerea reclamantei în sensul nulităţii dispoziţiei, pentru faptul că a fost emisă în baza unei notificări înregistrată peste termenul prevăzut de lege, a fost considerată de instanţa de fond ca nefondată, întrucât din actele depuse la dosar rezultă că dispoziţia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în baza notificării din 24 iulie 2001, formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 (termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001)
S-a considerat că este nefondată şi susţinerea potrivit căreia reclamanta ar fi dobândit un drept de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, deoarece acesta ar fi necesar unei bune utilizări a locuinţei, reţinându-se că prin acest act reclamanta a dobândit doar un drept de proprietate asupra locuinţei compuse din trei camere şi dependinţe, în suprafaţă de 92,37 mp şi asupra terenului situat sub construcţie, în suprafaţă de 44,15 mp. Prin contract nu i s-a transmis reclamantei nicio cotă parte din dreptul de proprietate asupra terenului care reprezintă curtea imobilului, aceasta având doar un drept de folosinţă.
Instanţa a apreciat că, practica judiciară, prin care cumpărătorilor (foşti chiriaşi) li se recunoaşte un drept de superficie sau de folosinţă specială, nu constituie izvor de drept, nu are caracter obligatoriu pentru instanţele judiciare, motiv pentru care nu poate fi avută în vedere în cauza de faţă.
S-a reţinut că, reclamanta are posibilitatea legală de a solicita în contradictoriu cu pârâta D.N., stabilirea unei servituţi de trecere, în condiţiile în care imobilul se compune din mai multe unităţi locative aflate în proprietatea unor terţe persoane care pot invoca de asemenea un drept de trecere (servitute de trecere) conform art. 750 C. civ.
Instanţa de fond a constatat că Dispoziţia nr. 12769 din 04 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost emisă cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, având în vedere că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a dispus restituirea locuinţei ce face obiectul Contractului de vânzare nr. 226/1996, către pârâta D.N., moştenitoarea foştilor proprietari. De asemenea, prin dispoziţia contestată nu au fost restituite terenurile aferente locuinţelor ce fac obiectul Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, 4107/1997; 3349/1997; 1009/1996 şi 794/1996, locuinţe vândute în baza Legii nr. 112/1995, aceste terenuri fiind situate sub construcţie.
În aceeaşi idee s-a reţinut că, dispoziţia contestată are ca obiect suprafaţa de 243,85 mp, ce constituie curtea imobilului din str. L., obţinută prin scăderea suprafeţei de teren pe care sunt situate cele două construcţii, din suprafaţa totală a imobilului de 420 mp.
Tribunalul a considerat că, nu poate fi primită susţinerea reclamantei, în sensul că, prin Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat în sensul că, şi terenurile situate în jurul locuinţei vândute fostului proprietar sunt cuprinse în noţiunea de teren aferent imobilului, deoarece, prin norma de aplicare a legii nu se poate adăuga la lege şi nici nu se poate modifica o lege. Deşi, reclamanta susţine că are un drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei, respectiv asupra curţii imobilului, ca nu se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care i s-a recunoscut cu putere de lucru judecat acest drept.
Instanţa de fond a respins şi susţinerea potrivit căreia dispoziţia contestată este nulă absolut, fiind emisă simultan/concomitent cu o altă dispoziţie a Primarului General prin care s-a formulat propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut reclamantei, deoarece acesta nu constituie un motiv de nulitate, reclamanta neindicând dispoziţiile legale încălcate.
Tribunalul a mai subliniat că, cele două dispoziţii de restituire au ca obiect părţi deosebite ale imobilului din str. L. Astfel, dispoziţia contestată are ca obiect terenul ce reprezintă curtea imobilului, teren ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamantei, în timp ce Dispoziţia necontestată cu nr. 12770/2010, are ca obiect spaţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 7 şi 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 480 - 481 C. civ., instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte.
S-a susţinut că, instanţa de fond a ignorat expertiza topografică efectuată în cauză, pentru a se stabili dacă terenul restituit prin dispoziţia contestată, era necesar bunei utilizări a imobilului, reţinând în mod eronat că probatoriu] administrat în cauză ar fi reprezentat numai de acte. Din concluziile acestei expertize rezultă că terenul a fost identificat de expert, iar suprafaţa care a fost restituită prin decizia contestată, formează două suprafeţe complet separate, respectiv curtea interioară 1, în suprafaţă de 70 mp şi curtea interioară 2, în suprafaţă de 148 mp, separate de construcţia CI din condominium, fiind totodată, necesar bunei funcţionări a celor două clădiri, cu destinaţia de locuinţe, afectat de accesul în locuinţe, reţele edilitare şi spaţiu verde. Aceste concluzii coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, dovedeau, susţine reclamanta, faptul că pârâta nu era îndreptăţită la restituirea în natură a terenului, dispoziţia contestată fiind astfel nelegală.
S-a mai învederat că în loc să analizeze motivele acţiunii prin raportare la dispoziţiile legale anterior menţionate, instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic, a făcut trimitere doar la Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, care contrar celor reţinute de instanţă, reprezintă, dispoziţii ce fac corp comun cu legea, care vin să explice legea şi nu contravin acesteia.
Reclamanta a mai susţinut că, este adevărat faptul că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în sistemul juridic romano-germanic, dar nu poate fi negat faptul că joacă un rol fundamental m ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legii ca izvor formai de drept, fiind o condiţie esenţială a previzibilităţii juridice şi a siguranţei raporturilor juridice. În aceeaşi idee, s-a mai arătat că instanţa de fond a fost în eroare şi atunci când a respins cererea de nulitate a dispoziţiei, întrucât printr-o altă dispoziţie a Primarului General s-a propus acordarea de despăgubiri pentru clădiri şi terenul situat sub acestea.
Reclamanta a mai învederat că, prin Sentinţa civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de D.N., iar Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită propunere cu acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L., format, potrivit încheierii de lămurire dispozitiv din 04 iunie 2010, din construcţie şi teren în suprafaţă de 428,97 mp, adică inclusiv terenul neocupat de construcţii. Dacă nu ar fi ignorat expertiza efectuată în cauză, instanţa ar fi constatat că terenul total al imobilului este de 428,97 mp, aceiaşi suprafaţă fiind retrocedată prin echivalent şi prin sentinţa civilă anterior menţionată. Or, susţine reclamanta în condiţiile în care i s-a restituit pârâtei acelaşi imobil atât în natură, cât şi prin echivalent, a fost încălcat principiul "non bis in idem".
Pârâtă D.N. prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Pârâtă D.N. prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La 20 aprilie 2014 reclamanta a depus o precizare la motivele de apel, prin care a reluat critica ce viza ignorarea de către instanţa de fond a expertizei ce exista la dosar; a fost invocată din nou Sentinţa civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009, definitivă şi irevocabilă, arătând care sunt efectele juridice ale acesteia. A mai invocat Decizia nr. 424/2013 a Curţii Constituţionale, susţinând că aceasta dovedeşte nelegalitatea concluziei la care a ajuns prima instanţă cu privire la forţa normelor de aplicare a unei legi; a invocat principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", susţinând că nu se poate pretinde pentru acelaşi imobil, atât restituirea în natură, cât şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 132 din 23 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-civilă pentru minori şi familie, a fost admis apelul reclamantei, schimbată în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi anulării dispoziţiei din 04 august 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin acţiune, reclamanta a invocat nelegalitatea dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 04 august 2010, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, s-a atribuit în folosinţă specială pârâtei D.N., cetăţean francez, terenul în suprafaţă de 243,85 mp situat în Bucureşti, str. L., sector 2, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing. O.P., susţinând, în esenţă că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată, a practicii judiciare unitară în materie şi, a principiului "electa una via", în frauda drepturilor chiriaşilor.
Instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând ca dispoziţia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care prin Normele metodologice de aplicare a unei legi, nu se pot schimba dispoziţiile acesteia. Reclamanta, ca şi ceilalţi chiriaşi, au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate doar asupra apartamentelor şi asupra terenului de sub acestea, nicidecum dreptul de proprietate asupra curţii imobilului, că nu există două dispoziţii emise de primărie prin care să se fi restituit pârâtei terenul în litigiu.
Din actele dosarului rezultă că imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 2 a fost proprietatea autorului intimatei pârâte D.N., E.G. (fost G.) şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 92/1950.
Instanţa de apel a mai observat că, prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 21222/3/2008, definitivă şi irevocabilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de D.N. (pârâtă în cauza de faţă) împotriva pârâţilor R.M. (reclamanta din prezenta cauză) şi Primăria Municipiului Bucureşti, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. L., sector 2, că cererea privind revendicarea imobilului de la pârâţi, a fost respinsă ca neîntemeiată.
S-a constatat că, D.N. a apelat şi la procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, iar prin notificarea din 24 iulie 2001 a solicitat, în baza acestei legi speciale de reparaţie, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi imobil.
Deoarece Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat această notificare în termen legal, pârâta s-a adresat instanţei de judecată, contestând refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti de soluţionare a cererii, iar prin Sentinţa civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, irevocabilă, a fost admisă acţiunea şi, constatându-se loialitatea acesteia de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 2, a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Prin încheierea din 04 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a lămurit dispozitivul sentinţei anterior menţionate, în sensul că imobilul pentru care pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită propunere de acordare de despăgubiri, situat în Bucureşti, str. L., sector 2, se compune din teren în suprafaţă de 420 mp (din măsurători 428,97 mp) şi construcţie alcătuită din: parter (două camere şi dependinţe), etaj (două camere şi dependinţe), garaj cu parter şi, etaj cu două camere pentru servitori.
Prin dispoziţia din 4 august 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea de imobil înstrăinată chiriaşilor în baza Legii nr. 10/2001 (apartamente şi terenul de sub acestea în suprafaţă totală de 145,71 mp), iar în baza acestei decizii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a emis decizia de compensare din 19 iunie 2014, prin care a validat dispoziţia primarului, anterior menţionată şi, a emis în favoarea pârâtei D.N. 492.059 puncte, conform Legii nr. 165/2013.
Cu privire la restul imobilului, Primăria Municipiului Bucureşti a emis la 04 august 2010 Dispoziţia nr. 12769/2010 contestată în prezenta cauză, prin care s-a atribuit pârâtei în folosinţă specială terenul în suprafaţă de 243,85 mp.
Instanţa de apel a reţinut că, această dispoziţie este nelegală, în primul rând, pentru că încalcă dispoziţiile Sentinţei civile nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 04 iunie 2010, în care se reţinuse, cu putere de lucru judecat, dreptul pârâtei D.N. la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil situat în Bucureşti, str. L., sector 2, compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 420 mp, deci inclusiv pentru cei 243,85 mp, reprezentând curtea imobilului.
Instanţa de apel a mai reţinut că, dispoziţia este nelegală şi pentru faptul că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată, care statuează că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, s-a prevăzut că prin "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia cumpărată de chiriaş, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia, cu precizarea că, stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării. Potrivit legii, astfel de norme de aplicare se stabilesc prin hotărâre de guvern ori de câte ori executarea unor prevederi din lege reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestora, sau organizarea corespunzătoare a unor activităţi. Hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem şi urmărind punerea în aplicare sau ducerea la îndeplinire a legilor.
Instanţa de apel a constatat că, astfel de norme pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, care, verificând conţinutul hotărârii Guvernului, poate să statueze, cu ocazia efectuării controlului specific, asupra conformităţii dispoziţiilor acestora cu actul normativ cu forţă juridică superioară.
Or, reţine instanţa de apel, în lipsa unei hotărâri care să constate lipsa unei astfel de conformităţi, dispoziţiile cuprinse în normele metodologice anterior menţionate erau obligatorii pentru instanţa de fond, ar fi trebuit să se constate că terenul aferent imobilului înstrăinat reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, se compune, atât din terenul pe care era amplasată construcţia cumpărată, cât şi din terenul reprezentând împrejurimile construcţiilor, necesar bunei utilizări a acestora.
S-a mai constatat că, prin raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, s-a concluzionat în sensul că terenul atribuit în folosinţă specială, în suprafaţă totală de 243,85 mp., nu este unitar ci se compune, în fapt, din două subparcele complet separate, necesare bunei utilizări a construcţiilor existente la adresă, situaţie în care restituirea terenului în natură nu era posibila, apreciindu-se că dispoziţia contestată se impune a fi anulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304, pct 9 C. proc. civ.:
Pârâtul susţine că, instanţa de apel, a făcut o greşită interpretare şi aplicare atât a dispoziţiilor art. 7, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, cât şi a prevederilor H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În aceeaşi idee, se mai susţine şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, învederează acelaşi pârât, nu pentru întreaga suprafaţă de teren se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, suprafaţa liberă putând fi restituită în natură, iar în cazul de faţă terenul restituit în natură nu încalcă dreptul celorlalţi proprietari ce au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care prin Dispoziţia nr. 12770 din 4 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, (dispoziţie necontestată), se prevede expres ca nu se restituie în natură, ci se acordă măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru apartamentele vândute cât şi pentru cotele de teren aferente, motiv pentru care se susţine că Dispoziţia contestată nr. 12769 din 4 august 2010, nu încalcă dispoziţiile legale sus-enunţate.
Se mai învederează că, în fapt terenul ce reprezintă curtea imobilului, nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul reclamantei, astfel, că dispoziţia contestată a fost emisă cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii soluţiei instanţei de fond.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţia contestată are ca obiect terenul în suprafaţă de 243,85 mp, ce faptic reprezintă curtea imobilului situat în Bucureşti, str. L., sector 2.
În baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 226 din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC A. SA, reclamanta R.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat la parterul imobilului din str. L., compus din 3 camere şi dependinţe şi asupra cotei indivize de 25,52 din părţile aflate în folosinţă comună ale imobilului, precum şi asupra terenului de 44,15 mp situat sub construcţie. Contractul a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a încheiat cu SC "A." SA contractul de închiriere din 15 iunie 2004, având ca obiect folosinţa terenului aferent în suprafaţă de 75,70 mp, diferenţa până la suprafaţa totală a terenului care înconjoară clădirile, fiind atribuit în folosinţă celorlalţi proprietari ai apartamentelor situate în condominium.
Este real că, prin Sentinţa civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 253 din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8399 din 28 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a constatat că D.N. (pârâta din prezentul litigiu) are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 2, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri pentru imobilul sus-menţionat.
Sentinţa civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a făcut obiectul unei cereri de lămurire a dispozitivului. Astfel, prin încheierea din 04 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe s-a lămurit dispozitivul sentinţei în sensul că imobilul situat în Bucureşti str. L., sector 2, pentru care pârâta a fost obligată să emită propunere de acordare de despăgubiri, se compune din teren în suprafaţă de 420 mp (din măsurători 428,97 mp) şi construcţie alcătuită din parter (două camere şi dependinţe) etaj (două camere şi dependinţe) garaj cu parter şi etaj cu două camere pentru servitori.
Ca atare, este de reţinut că prin încheierea de lămurire a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat, că dreptul pârâtei D.N. la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, vizează întregul imobil situat în Bucureşti, str. L., sector 2, compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 420 mp.
Aşa cum s-a arătat deja, din această suprafaţă de 420 mp face parte şi terenul de 243,85 mp, atribuit pârâtei prin decizia contestată (teren ce faptic constituie curtea imobilului din Bucureşti str. L., sector 2).
Ulterior, prin Dispoziţia nr. 12770 din 04 august 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a propus în favoarea pârâtei D.N., acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea de imobil înstrăinată chiriaşilor, (apartamente şi terenul de sub acestea în suprafaţă totală de 145,71 mp). În baza acestei decizii, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 1355 din 19 iunie 2014, prin care a validat dispoziţia primarului, anterior menţionată, stabilind în favoarea pârâtei D.N. un număr de 492.059 puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013.
Prin dispoziţia din 4 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestată în prezenta cauză, s-a dispus atribuirea în folosinţă specială a terenului în suprafaţă de 243,85 mp., către pârâta D.N.
Această suprafaţă de 243,85 mp, se compune în fapt, din două subparcele complet separate, necesare bunei utilizări a construcţiilor existente la adresa sus-menţionată, fapt ce rezultă din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond de către expertul Ş.I.
Din perspectiva celor expuse, a situaţiei juridice a imobilului construcţii, ce a fost înstrăinat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 12/1995, a configuraţiei terenului de 243,85 mp, ce se compune din două subparcele total separate, care faptic constituie curtea imobilului din str. L., nr. 6, (aspect recunoscut chiar de pârât în cererea de recurs), este de reţinut că, acest teren se circumscrie noţiunii "de teren aferent imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995," astfel cum este definit prin art. 7.3 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, textul legal sus-evocat prevede că: "prin noţiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înţelege atât terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă."
De altfel, este de observat că atât dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, exceptează în mod expres şi imperativ, de la restituire "terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cum, în cauză terenul atribuit pârâtei, prin dispoziţia contestată, vizează chiar terenul din împrejurimile construcţiei ce este necesar pentru buna utilizare a acesteia, ce constituie curtea imobilului, instanţa de apel în mod legal a dat eficienţă dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, făcând o corectă interpretare şi aplicare a acestora.
Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate atât susţinerile pârâtului legate de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 7, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi, respectiv a dispoziţiilor H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cât şi susţinerile legate de faptul că suprafaţa de teren de 243,85 mp, ar fi liberă putând fi restituită în natură, precum şi susţinerile legate de faptul că prin restituirea acestei suprafeţe, nu se încalcă dreptul celorlalţi proprietari ce au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 122/1995.
Criticile pârâtului legate de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu pot fi primite în condiţiile în care dispoziţiile legale sus-evocate, nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, nefăcând obiectul de analiză al instanţei de apel.
Din această perspectivă, cum niciuna din criticile pârâtului nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 132 A din 23 martie 2015, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 132 A din 23 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2255/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2250/2015. Civil → |
|---|
