ICCJ. Decizia nr. 2256/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2256/2015
Dosar nr. 12021/3/2012*
Şedinţa publică din 20 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Acţiunea reclamanţilor a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 martie 2012. La data de 29 iunie 2012, reclamanţii N.L. şi N.T. au formulat cerere de renunţare la judecata următoarelor capete de cerere introductivă, completatoare şi precizatoare depuse la judecata iniţială pe fond a cauzei:
1. obligarea la plata sumei estimative de 4950 RON (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, Calea V., mansarda, sector 1, în temeiul art. 48, alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată în contradictoriu cu paraţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice;
2. obligarea la plata sumei de 16.810,2 RON, actualizată (168102941 lei vechi) reprezentând preţul apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, Calea V., mansarda, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 aprilie 1998 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti;
3. obligarea la plata sumei de 1420,12 RON, actualizată 14.201.219 lei vechi) reprezentând preţul apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, Calea V., sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 august 1997 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.
Arată că renunţarea la judecata capătului de cerere privind îmbunătăţirile în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti determina şi rămânerea fără obiect şi interes a cererii de chemare în garanţie a pârâtului S. de către Municipiul Bucureşti.
La aceeaşi dată de 29 iunie 2012 reclamanţii N.L. şi N.T. au formulat cerere precizatoare, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
1. obligarea la plata către reclamanţi a preţului - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, Calea V., mansarda, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 aprilie 1998 desfiinţat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;
2. obligarea la plata către reclamanţi a preţului - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, Calea V., sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 august 1997, desfiinţat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;
3. obligarea la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii de expert şi de avocat.
Prin Sentinţa civilă nr. 351 din 19 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să le plătească reclamanţilor N.L. şi N.T., suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din Calea V., mansardă, sector 1 şi suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în Calea V., sector 1, precum şi suma de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi pe cale de consecinţă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie de la Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva chematei în garanţie SC H.N. SA, cu sediul în Bucureşti, str. A., sectorul 1.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 202 A din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi N.L. şi N.T. şi cu intimata pârâtă SC H.N. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din Bucureşti, Calea V., mansardă, sector 1, şi suma de 55.443 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4 din Bucureşti, Calea V., sector 1 - valori stabilite conform raportului de expertiză întocmit de expert A.I. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; cheltuielile avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar constând în onorariu de expert în cuantum de 1000 lei rămân în sarcina statului, conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.L. şi N.T. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 3334 din 27 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii N.L. şi N.T. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 202A din 15 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia nr. 181/A din 15 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi N.L. şi N.T. şi cu intimata pârâtă SC H.N. SA.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din Bucureşti, Calea V., mansardă, sector 1, şi suma de 55.443 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4 din Bucureşti, Calea V., sector 1. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
După examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că apelul declarat de pârât este fondat cu privire la cuantumul despăgubirii, care legal trebuie stabilit prin raport de expertiză judiciară, conform art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aşadar, este nerelevantă suma stabilită de Tribunal ca primă instanţă pe baza expertizei din procedura asigurării de dovezi, din Dosarul nr. 7570/302 din 25 iunie 2009 în care procedura urgentă de administrare a fost motivată de reclamanţi pe faptul evacuării lor silite din 2008 şi pe dorinţa actualilor proprietari de a efectua consolidări la imobil începând cu luna august 2009, adică pe schimbarea stării fizice a imobilului.
Sunt fondate susţinerile apelantului-pârât că reclamanţilor li se cuvine o despăgubire echitabilă şi că nu există un temei care să le permită reclamanţilor specularea fluctuaţiilor în timp ale pieţei imobiliare.
Trebuie menţionat că valoarea obiectului principal al cererii de chemare în judecată este precizată de reclamanţi în şedinţa publică de la 4 februarie 2010 la JS5, la nivelul rezultat din expertiza din dosarul asigurării de dovezi pentru apartamentele în litigiu, 4 şi 24, valoare omologată de Tribunal prin sentinţa apelată (62.658 euro echivalent în lei la data plăţii efective pentru apartamentul nr. 24 şi 93.921 euro, echivalent în lei la data plăţii efective pentru apartamentul nr. 4).
După precizările succesive ale cererii de chemare în judecată cu privire la temeiul juridic şi la cadrul procesual pasiv, după ce în şedinţa publică din 17 decembrie 2009 au invocat excepţia necompetenţei materiale valorice a Judecătoriei solicitând ataşarea Dosarului nr. 75701/302/2009, s-a întocmit o expertiză de evaluare.
Astfel, expertiza judiciară, la prima instanţă, din primul ciclu procesual, a avut ca obiective numai determinarea valorii îmbunătăţirilor şi determinarea preţului actualizat, pe baza cererii de chemare în judecată precizate a reclamanţilor, pentru capetele de cerere care nu mai fac obiectul prezentului apel (contravaloarea îmbunătăţirilor şi actualizarea cu inflaţia a preţului plătit în baza Legii nr. 112/1995).
Faţă de cererea de chemare în judecată precizată, Tribunalul, a cărui sentinţă este apelată, nu a dispus vreo expertiză pentru verificarea la vreo anumită dată a valorii pretinse de reclamanţi asupra obiectului principal al cererii de chemare în judecată - preţul de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 24.
O asemenea expertiză a fost dispusă numai de Curtea de Apel în apelul pârâtului MFP, în rejudecare, respectându-se indicaţiile instanţei de casare.
Deşi normele din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni speciale ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 care se îndreaptă cu acţiune în pretenţii băneşti împotriva MFP:
Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor, Legii nr. 112/1995, şi cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor (pierdute în acţiuni în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat), privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală foloseşte o terminologie a raporturilor juridice după constatarea lipsei de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, în considerarea teoretică a unei repuneri a părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 a fost aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei, situaţie în care este stabilită legal obligaţia restituirii preţului plătit actualizat cu inflaţia.
Plata în asemenea caz a valorii de piaţă a imobilului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză. Restituirea preţului plătit actualizat cu inflaţia reprezintă în acest caz despăgubirea rezonabilă cuvenită legal. În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, legiuitorul însuşi îi indică, pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit situaţiei acestora care au participat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu intenţia respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 1/2009 trebuie verificată în aplicarea fiecărui caz concret, pentru că este posibil ca despăgubirea totală rezultată din aplicarea sa să fie deja încasată de proprietarul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 ce a pierdut imobilul în acţiunea de revendicare, sub incidenţa vechilor dispoziţii ce-i stabileau drepturile de despăgubire, anterioare edictării Legii nr. 1/2009, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
Aşadar, textul Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost completată de Legea nr. 1/2009, stabileşte, în mod echitabil, dreptul la despăgubire al cumpărătorilor, proprietari în baza Legii nr. 112/1995, ce au pierdut imobilul prin revendicare, de la Ministerul Finanţelor Publice, ca unic pârât responsabil, pe baza unui probatoriu mai simplu-cu expertiză judiciară evaluatorie ce, firesc, are în vedere preţul (valoarea) de piaţă al(a) imobilului de la data efectuării expertizei, ce reprezintă despăgubirea echivalentă proprietăţii pierdute.
Cu privire la data întocmirii expertizei din apel, Curtea a precizat că raţiunea adoptării art. 501 din Legea nr. 10/2001 este tocmai facilitarea obţinerii de către proprietarii cumpărători a unei valori de înlocuire a imobilului pierdut prin revendicare. Scopul nu era acela de a duce la îmbogăţirea fără justă cauză şi nici la sărăcirea acestora, pe baza unei alegeri nedeterminate a preţului de piaţă al imobilului expertizat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.L., N.M.A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, şi menţinerea Sentinţei civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând în drept art. 304, pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, reclamanţii au arătat că la data cumpărării apartamentelor nr. 4 şi 24, preţul a fost achitat integral, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari, reclamanţii au fost evacuaţi din imobile, cu consecinţa desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare sau cu alte cuvinte, a ineficacităţii acestora.
Fiind cumpărători de bună-credinţă, recurenţilor li se cuvine preţul de circulaţie al imobilelor, aşa cum a fost acesta stabilit prin expertiză, în faţa primei instanţe, adică a Tribunalului Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 351 din 19 februarie 2013. Instanţa de apel, în mod nelegal a întocmit o altă expertiză de evaluare, fără a indica un temei de drept şi fără o justificare, încălcând dispoziţiile art. 292 şi 295 C. proc. civ.
S-a arătat că în faţa instanţei de fond, pârâtul MFP nu a formulat obiecţiuni la expertiză, astfel încât instanţa de apel, pentru a respecta indicaţiile instanţei de casare, trebuia să motiveze efectuarea unui nou raport de expertiză.
O altă critică formulată de reclamanţi se referă la momentul producerii evicţiunii, care este momentul producerii prejudiciului, iar valoarea de luat în calcul era cea din anul 2008, nu una ulterioară, mai ales că nu este vina părţilor că procesul s-a întins pe durata mai multor ani de zile. Prelungirea duratei de soluţionare a dus la suferinţe ale reclamanţilor şi la scăderea valorii imobilelor, instanţa fiind părtinitoare, în raport cu pârâtul MFP.
O ultimă critică vizează încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2009 care au modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi au introdus art. 501, după art. 50 din cadrul aceluiaşi act normativ, referitoare la fondurile ce trebuie alocate pentru despăgubirea chiriaşilor-cumpărători. De altfel, apelul iniţial al MFP nu cuprinde justificări în drept, astfel încât instanţa nu avea niciun temei să îl admită.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, pârâtul susţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în sensul că pentru a se acorda preţul de piaţă este necesar ca actele de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce nu este cazul, în speţă.
S-a mai arătat că reclamanţii, la data încheierii contractelor, nu au depus minime diligenţe, pentru a verifica valabilitatea titlului în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu lipsa bunei-credinţe. Or, acest aspect duce la înlăturarea dreptului de a obţine preţul de piaţă pentru imobilele de care au fost deposedaţi, iar instanţa în mod eronat le-a acordat acestora preţul, conform expertizei de evaluare.
Preţul stabilit de expert nu reflectă valoarea reală a imobilelor, ceea ce va duce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, mai ales că au fost avute în vedere, preţuri între 1400 şi 1800 de euro pe metru pătrat, evaluare specifică pentru imobile cu finisaje de lux, ceea ce nu era cazul pentru un imobil construit între anii 1898 - 1900.
De altfel, reclamanţii au cumpărat imobilele cu un preţ foarte mic, mult sub nivelul valorii de piaţă şi este inechitabil să li se acorde valoarea de piaţă, la nivelul actual, de vreme ce expertul s-a referit numai la ofertele de vânzare, nu la preţurile efectiv tranzacţionate.
Mai mult, în ceea ce priveşte evicţiunea, nu este obligatorie acordarea preţului de piaţă, celor evinşi, mai ales că prejudiciul produs în patrimoniul reclamanţilor este echivalent doar cu valoarea efectiv achitată, nu cu valoarea de circulaţie a imobilelor.
Recursul reclamanţilor este nefondat.
Înalta Curte, examinând susţinerile reclamanţilor, constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, urmând să fie analizate din această perspectivă.
Astfel, analizând criticile formulate de recurenţii-reclamanţi Înalta Curte reţine că un prim motiv vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., invocate ca temei al încuviinţării probei privind efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii în apel, la solicitarea apelantului-pârât în cauză.
Acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 3334 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut, în considerente că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce vizează încuviinţarea probatoriului, respectiv art. 292 şi art. 295 C. proc. civ.
Pentru a se conforma deciziei de casare, instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să motiveze aspectul legat de pertinenţa probei cu expertiză evaluatorie.
Prin decizia anterioară Înalta Curte a reţinut că în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va încuviinţa toate probele, dacă ele privesc motivele de apel cu care a fost sesizată, după cum, textul de lege menţionat reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel, independent de vreo culpă a părţii în primă instanţă.
Instanţa de apel, în rejudecare, a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi a arătat că era nevoie de proba cu expertiză judiciară evaluatorie, deoarece expertiza judiciară, la prima instanţă, din primul ciclu procesual, a avut ca obiective numai determinarea valorii îmbunătăţirilor şi determinarea preţului actualizat, pe baza cererii de chemare în judecată precizate a reclamanţilor, pentru capetele de cerere care nu mai fac obiectul apelului (contravaloarea îmbunătăţirilor şi actualizarea cu inflaţia a preţului plătit în baza Legii nr. 112/1995).
Mai mult, în faţa primei instanţe s-a folosit expertiza întocmită în procedura asigurării de dovezi, procedură urgentă care nu asigură contradictorialitatea faţă de pârât.
În acest context, era necesară proba încuviinţată pentru că nu se putea determina, în altă modalitate preţul de piaţă al apartamentelor, acordându-se astfel valoarea de înlocuire a bunurilor pierdute în revendicare de reclamanţi.
O altă critică vizează momentul la care s-a raportat instanţa de apel în stabilirea sumei solicitată cu titlu de despăgubiri cuvenită cumpărătorilor evinşi, şi care, în opinia recurenţilor reclamanţi, este intrinsec legat de momentul formulării cererii de chemare în judecată adică sfârşitul anului 2008.
Instanţa de apel a statuat că stabilirea sumei trebuie să se facă prin raportare la valoarea de circulaţie pe care imobilul o avea la data judecăţii cauzei, făcând astfel aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Omologând astfel ultimul raport de expertiză efectuat în apel, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de pârât şi schimbarea parţială a sentinţei atacate numai în privinţa cuantumului despăgubirilor, care trebuie să reflecte valoarea reală actuală (de piaţă) a apartamentelor în litigiu, la momentul întocmirii raportului de expertiză.
Instanţa de apel a statuat că pentru stabilirea dreptului material la acţiune al reclamanţilor, trebuia să se raporteze la dispoziţiile legii speciale, care este Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009. Acest act normativ instituie, prin prevederile sale dreptul la o despăgubire, constând în preţul de piaţă al imobilelor de care au fost deposedate persoanele ale căror contracte au fost desfiinţate. Valoarea va fi stabilită conform raportului de expertiză, întocmit în cursul judecării cauzei.
Aşa fiind, evicţiunea nu se poate raporta la normele de drept comun C. civ. de la 1864, ci la dispoziţiile legii speciale, care stabileşte un moment obiectiv, expertiza efectuată în cauză, probă care este menită să determine un moment temporal la care se raportează efectuarea probatoriului.
Fiind un argument expres de text, nu se poate invoca un moment anterior al evicţiunii, de la care s-ar putea calcula valoarea despăgubirilor.
De altfel, în motivarea Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că în faţa primei instanţe s-a folosit un raport de expertiză, care avea alte obiective, în raport de cererile formulate de reclamanţi care au solicitat şi valoarea îmbunătăţirilor.
În ceea ce priveşte perioada lungă de timp pe parcursul căreia s-a derulat procesul, trebuie menţionat că reclamanţii au depus acţiunea în faţa mai multor instanţe de judecată, respectiv, judecătorie şi tribunal şi s-au folosit şi de procedura asigurării de dovezi.
Este neîndoielnic că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, reclamanţii erau îndreptăţiţi să apeleze la aceste mijloace procesuale, însă important este că instanţa le-a acordat o despăgubire corespunzătoare pentru bunurile de care au fost deposedaţi, iar garanţiile procesuale, corespunzătoare dreptului la un proces echitabil au fost respectate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordat de instanţă, această susţinere ţine de situaţia de fapt, de aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi analizat de instanţa de recurs, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobat prin Legea nr. 219/2005.
Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin DGFAP Bucureşti este nefondat.
Înalta Curte, examinând susţinerile pârâtului, constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, urmând să fie analizate din această perspectivă.
Astfel, Înalta Curte reţine că reclamanţii N.L. şi N.T., au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în Bucureşti, Calea V., mansarda, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1998, în conformitate cu Legea nr. 112/1995 şi au achitat integral preţul apartamentului, actul juridic nefiind desfiinţat.
Apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti, Calea V., sector 1 a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 august 1997, în temeiul aceleiaşi Legi nr. 112/1995 de către defuncta P.S., în calitate de fost chiriaş.
Conform certificatului de moştenitor din 24 iunie 2004, eliberat de NP E.C., de pe urma defunctei P.S., decedată la 09 iunie 2004, se constată că reclamanţii N.L. şi N.T. sunt moştenitorii defunctei P.S., astfel că sunt îndreptăţiţi să culeagă drepturile acestei autoare.
Prin Sentinţa civilă nr. 8973 din 05 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a constatat nulitatea titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, Calea V., sector 1 formulată de reclamanţii S.
Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în recurs, a fost admis recursul şi, pe fond, a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamanţilor S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 şi 4) în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor-moştenitori ai fostului proprietar deposedat.
Reclamanţii N.L. şi N.T. au fost evacuaţi din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 158/2008 şi respectiv nr. 309/2008 constituite la BEJ "R.I.C.".
Astfel, reclamanţii se află în ipoteza în care, contractele de vânzare-cumpărare cu din 16 aprilie 1998 şi din 13 august 1997, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi nu au fost anulate, fiind încheiate conform legii, au fost lipsite de efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, contractele lor au fost desfiinţate prin hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă şi este neîndoielnic că li se cuvine preţul de piaţă, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, preţ stabilit conform expertizei tehnice de specialitate în construcţii administrată în cauză.
Prin hotărârile anterioare s-a reţinut calitatea de cumpărători de bună-credinţă a chiriaşilor-cumpărători, respectiv a recurenţilor-reclamanţi, în prezentul litigiu.
Astfel, s-a constatat că, deşi contractele nu a fost desfiinţate, reclamanţii au fost evinşi de către moştenitorii fostului proprietar al imobilului, însă fiind de bună-credinţă, instanţa de apel le-a acordat preţul de circulaţie al celor două apartamente. În speţă, se aplică legea specială, adică Legea nr. 10/2001, astfel încât pârâtul nu poate invoca dispoziţiile de drept comun C. civ. de la 1864, cu privire la evicţiune, susţinerile fiind neîntemeiate sub acesta aspect.
În ceea ce priveşte cuantumul acordat de instanţă, această susţinere ţine de situaţia de fapt, de aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi analizat de instanţa de recurs, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), C. proc. civ. urmează să respingă recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii N.L., N.M.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 181/A din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2258/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2255/2015. Civil → |
|---|
