ICCJ. Decizia nr. 231/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 231/2015
Dosar nr. 3819/1/2014
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 30 octombrie 2014, contestatoarele B.D., D.M. şi S.M. au formulat în contradictoriu cu intimaţii S.O., S.C., M.P., S.C. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, solicitând anularea deciziei contestate în temeiul art. 318 alin. (1), teza finală C. proc. civ. şi admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În motivarea cererii, contestatoarele au arătat că prin decizia atacată a fost respins recursul formulat de acestea împotriva Deciziei civile nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi familie, având drept obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. Hagi Moscu, sector 1.
În cadrul recursului, la al doilea motiv de recurs, pct. 4, s-a invocat faptul că din imobilul ce face obiectul litigiului, fostă proprietate a soţilor S., s-a vândut numai o parte chiriaşilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluţionare. De asemenea, în practica Deciziei nr. 1770 (fila 16 dosar recurs) se reţine invocarea acestui motiv de către recurente, dar s-a omis din greşeală a se cerceta critica respectivă, astfel încât recursul a fost respins.
Or, pronunţarea asupra acestui motiv, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru întreg imobilul, ar fi condus la admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât niciuna din hotărârile instanţelor de fond nu conţine motivele respingerii acţiunii în revendicare referitor la întregul imobil, iar hotărârile de fond prin care s-a respins revendicarea imobilului în întregime nu au temei legal, fiind, dimpotrivă, pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 480 şi următoarele C. civ. şi a celorlalte norme interne şi internaţionale, inclusiv din materia protecţiei drepturilor fundamentale.
Au mai arătat contestatoarele că, potrivit actelor de proprietate depuse la dosar, imobilul este compus din teren în suprafaţă totală de 297 mp şi construcţie cu două nivele, având fiecare câte 6 camere şi câte 2 bucătării, la care se adaugă pivniţa, iar, din planul originar al construcţiei, rezultă că suprafaţa construită la sol este de 153,5 mp (suprafaţa construită desfăşurată de 307 mp), astfel încât rămâne o suprafaţă de teren liber de construcţie de 143,5 mp. Conform actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriaşi cu SC I.C.R.A.L.R.V. SA., apartamentul cumpărat de P.M este situat la etajul I al clădirii, fiind compus din 3 camere, cu o suprafaţă utilă de 58,97 mp, o cotă utilă de 25,50% din părţile în folosinţă comună ale imobilului (suprafaţă construită 70,76 mp) şi o suprafaţă corespunzătoare de teren sub construcţie de 43,07 mp; apartamentul deţinut de familia S. urmare alipirii unităţilor locative vândute de SC I.C.R.A.L.R.V. SA către Ş.M. şi R.R. este situat la parter, fiind compus din 2 camere şi dependinţe în suprafaţă totală utilă 61,69 mp (suprafaţă construită 70,76 mp), cu o suprafaţă corespunzătoare de teren sub construcţie de 37,43 mp.
Prin urmare, din întregul imobil revendicat nu au fost vândute către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1996, terenul liber de construcţii de 143,5 mp, suprafaţa de 73 mp teren de sub construcţie şi suprafaţa construită desfăşurată de 162,21 mp, reprezentând un procent de 52,83% din întreaga suprafaţă desfăşurată a construcţiei de 307 mp.
Prin urmare, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată şi a apelului cu ignorarea acestei situaţii, în temeiul unor considerente strict legate de modul de efectuare a comparaţiei între titlul proprietarului originar (succesorilor acestuia) şi titlul chiriaşilor cumpărători conform criteriilor introduse prin Legea nr. 10/2001 a fost criticată prin recursul formulat de contestatoare în condiţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci motive străine de natura pricinii referitor la acest aspect şi pentru că hotărârea este lipsită de temei legal în această privinţă, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Prin întâmpinare, intimaţii S.O. şi S.C. au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, întrucât aceasta nu se circumscrie dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. În subsidiar, au pus concluzii de respingere a contestaţiei în anulare, ca nefondată, susţinând că motivul de recurs la care se referă contestatoarele a fost analizat sub toate aspectele, vizând valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare contestate, chestiune tranşată în mod irevocabil în primul ciclu procesual.
Intimata M.P. a formulat întâmpinare în afara termenului procedural, calificată, conform art. 84 C. proc. civ., drept concluzii scrise. A solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare astfel cum a fost dezvoltată priveşte chiar analiza pe fond a acestei căi extraordinare de atac, din perspectiva temeiului de drept invocat.
Întrucât, în cauza de faţă, contestatoarele şi-au întemeiat cererea pe un motiv prevăzut de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318 teza finală C. proc. civ., aceasta îndeplineşte, conform celor expuse anterior, condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susţinute de intimaţi sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.
Analizând contestaţia în anulare formulată, în raport de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente:
Astfel, prin cererea formulată la data de 14 august 2008, reclamanţii S.M., B.D., S.C. şi D.M. au solicitat obligarea pârâţilor M.P., S.O., S.C. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, sector 1, str. Hagi Moscu, proprietatea autorilor lor, ce a fost naţionalizat abuziv, precum şi să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 din 03 martie 1998 şi 05 iunie 1997.
Prin Sentinţa civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prematurităţii acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare menţionate şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca prescrisă, cererea privind constatarea nulităţii absolute a actelor în cauză, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 241/ A din 30 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat parţial sentinţa, a trimis spre rejudecare primei instanţe capătul de cerere privind revendicarea, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, soluţie menţinută prin Decizia civilă nr. 1786 din 01 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 1987 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în revendicare, iar, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013, a respins excepţia tardivităţii completării motivelor de apel, precum şi cererile de apel formulate de către reclamanţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamanţii B.D., D.S., S.T. şi S.M., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
1. În mod greşit instanţele au refuzat ataşarea Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, argumentându-se în mod neîntemeiat că acesta este un dosar ce nu are legătură cu acţiunea de faţă şi că nu poate constitui o continuare a demersurilor începute de către reclamanţi încă din anul 1998 pentru redobândirea imobilului în litigiu.
2. În mod greşit instanţele nu au analizat şi verificat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriaşi. Instanţa anterioară a refuzat sistematic să analizeze valabilitatea acestor contracte, susţinând că acestea nu au fost anulate în justiţie, mai mult fiind apreciate „mai caracterizate” cu ocazia comparării titlurilor de proprietate.
Apărarea principală a intimaţilor a fost aceea că acest caracter de bun înscris pe lista monumentelor istorice s-a realizat după cumpărarea imobilului, însă actele depuse la dosar au confirmat că imobilul figura încă din anii 1991 - 1992 pe lista monumentelor istorice.
S-a susţinut totodată că din fosta proprietate a soţilor S. s-a vândut chiriaşilor numai o parte a acesteia, restul de proprietate imobiliară rămânând fără nicio soluţionare din partea instanţelor.
3. În mod greşit instanţele au rezolvat problema comparării titlurilor de proprietate, chinuindu-se să argumenteze nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor. Este însă unanim cunoscut că o astfel de comparare de titluri de proprietate se face pe baza raţionamentului „celui mai caracterizat”.
În mod constant instanţele de judecată au considerat că titlul fostului proprietar, mai vechi, este totdeauna mai valid decât titlurile obţinute de alte persoane după anul 1990. De regulă, aceşti cumpărători au cumpărat de la un neproprietar, vânzătorul având un titlu precar obţinut într-o perioadă de regim totalitar, prin acte vădit ilegale, acte de naţionalizare, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Prin Decizia civilă nr. 1770 din 5 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D., D.M., S.T. şi S.M. împotriva Deciziei nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În considerentele hotărârii, cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs referitor la faptul că în mod greşit instanţele nu au analizat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de recurs a considerat că nu este întemeiat, în contextul constatării, cu caracter irevocabil, a prescripţiei dreptului material al reclamanţilor la acţiune (art. 45 din Legea nr. 10/2001).
Aceeaşi instanţă a considerat că nu se putea face abstracţie de cele statuate în primul ciclu procesual şi intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la acţiune al reclamanţilor era paralizat de efectul prescripţiei extinctive, aceştia pierzând posibilitatea de a obţine condamnarea pârâţilor şi implicit posibilitatea de realizare a dreptului lor cu concursul forţei de constrângere a statului.
Analizarea condiţiilor de valabilitate a contractelor încheiate pentru imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu mai putea fi realizată, în rejudecare, instanţa de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, iar nu şi a capătului de cerere vizând nulitatea contractelor, soluţionat irevocabil.
Or, în contextul procedural strict stabilit de norme legale şi hotărâri judecătoreşti irevocabile, nu se poate susţine cu deplin temei că instanţa de apel ar fi refuzat să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte a mai constatat că instanţa de apel a reţinut corect că solicitarea de constatare a nulităţii unui act juridic pentru cauza ilicită şi pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicţiei legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între aceste cauze neexistând niciun raport de legătură sau dependenţă, acest motiv nou de nulitate constituind un temei juridic nou al acţiunii deduse judecăţii, iar nu un simplu mijloc de apărare. Din această perspectivă, criticile cu acest conţinut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi, constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac.
În cauză, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin prezenta contestaţie în anulare petentele au arătat că instanţa de recurs a omis să examineze un motiv de recurs, pronunţând decizia fără a cerceta fondul cauzei. Această împrejurare se circumscrie dispoziţiilor art. 318 alin. (1), teza finală din actul normativ menţionat.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul acestui text de lege este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii, şi anume: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare ori modificare invocate şi această omisiune să se fi produs din greşeală.
Examinând recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 296 din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanţa de recurs a cercetat toate criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltate la pct. 2 din cererea de recurs, şi anume a apreciat că dreptul la acţiune al reclamanţilor cât priveşte constatarea nevalabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost paralizat de efectul prescripţiei extinctive, aspect dezlegat în primul ciclu procesual şi intrat în puterea de lucru judecat, respectiv că solicitarea de constatare a nulităţii unui act juridic pentru cauza ilicită şi pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicţiei legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din acelaşi act normativ, constituind un motiv nou de nulitate bazat pe un temei juridic nou al acţiunii deduse judecăţii, iar nu un simplu mijloc de apărare, care să poată fi susţinut prin cererea de apel.
Împrejurările relevate în susţinerea prezentei căi de atac se referă la neanalizarea pct. 4 din cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, în opinia contestatoarelor aspectul contestat reprezentând un alt motiv de recurs.
În realitate, conform menţiunilor de la fila 4 din cererea de recurs (fila 12 din Dosarul nr. 30281/3/2008* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), recurenţii au invocat drept argument în susţinerea căii de atac exercitate, subsumat motivului ce viza soluţia asupra valabilităţii actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nicidecum acţiunea în revendicare, obiect al recursului, conform deciziei de casare, faptul că „din fostă proprietate a soţilor S., s-a vândut numai o parte chiriaşilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluţionare”.
Această afirmaţie nu poate constitui în sine un veritabil motiv de recurs ce ar fi putut fi avut în vedere în acest context, ci reprezintă, cel mult, un raţionament, o susţinere ce nu se încadrează însă, în mod singular, din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreuna dintre criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Aşadar, rezultă că în cauză instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate prin motivul doi de recurs, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de recurenţi nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza finală C. proc. civ., care se referă strict la omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare ori modificare invocate.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. , Înalta Curte va r espinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de B.D., D.M. şi S.M. împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a contestatoarelor B.D., D.M. şi S.M. , Înalta Curte le va o bliga la plata sumei de 400 lei către intimatul M.P. şi 1.000 RON către intimaţii S.C. şi S.O., reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanţelor ataşate din 21 ianuarie 2015, respectiv nr. 35 din 16 ianuarie 2015 (filele 61-62 Dosar nr. 3819/1/2014).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.D., D.M. şi S.M. împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă pe contestatori la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON către intimatul M.P. şi 1.000 RON către intimaţii S.C. şi S.O.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2260/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2258/2015. Civil → |
|---|
