ICCJ. Decizia nr. 2288/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2288/2015
Dosar nr. 41633/212/2010**
Şedinţa publică din 21 octombrie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2010 sub nr. 41633/212/2010 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul B.S. a chemat în judecată pe pârâţii P.V. şi P.C., pe C.D. (subcomisar) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (prin Direcţia Finanţelor Publice Constanţa) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea lor la plata sumei de 6.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit prin trimiterea sa în judecată, urmare a unui denunţ calomnios ce l-a vizat, formulat de către primii doi pârâţi, şi la plata de daune morale în valoare de 200.000 euro.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la 14 iulie 2003, P.V. şi P.C. au depus o plângere penală împotriva primarului comunei Valul lui Traian şi a secretarului B.S. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 246 art. 289 şi art. 291 C. penal (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual şi uz de fals); a fost trimis în judecată şi achitat definitiv prin Decizia penală nr. 537 din 05 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa.
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Întrucât la data de 16 iulie 2012 reclamantul a făcut precizări cu privire la câtimea obiectului cererii, arătând că valoarea acţiunii se ridică la 910.000 lei, prin Sentinţa civilă nr. 12491 din 18 iulie 2012, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat la 08 august 2012 pe rolul Tribunalului Constanţa sub acelaşi nr. 41633/212/2010, iar prin Sentinţa civilă nr. 5367 din 17 octombrie 2012 a acestei instanţe a fost admisă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea reclamantului, ca fiind prescrisă, considerându-se că în speţă sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel că acţiunea în răspundere civilă delictuală se prescrie într-un termen de 3 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv 5 noiembrie 2007. Or, reclamantul a introdus acţiunea sa la data de 8 noiembrie 2010 (data poştei), deci la o dată ulterioară celei la care s-a împlinit termenul de prescripţie.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 5 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, care a anulat hotărârea de primă instanţă şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa la 20 februarie 2013, sub nr. 41633/212/2010*, instanţă care, prin încheierea din 07 mai 2013, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român (invocată de acest pârât) şi pe cea a autorităţii de lucru judecat, arătându-se că, potrivit Constituţiei, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, dar şi că între prezenta cauză şi cea care a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 1031 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia nr. 235/C din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, deşi există identitate de obiect, nu se verifică identitatea de părţi, în litigiul actual fiind chemaţi în judecată, alături de pârâţii P., şi C.D. (subcomisar) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (prin Direcţia Finanţelor Publice Constanţa).
Prin Sentinţa civilă nr. 4281 din 20 noiembrie 2013, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că, pentru dovedirea acţiunii în răspundere civilă delictuală, reclamantul a depus înscrisuri constând în hotărâri judecătoreşti penale şi civile, fără a administra alte probe.
Faţă de numitul B.S., în Dosarul nr. 1282/P/2002, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa trimiterea în judecată, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 289 şi art. 291 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., iar după efectuarea cercetării judecătoreşti, prin Sentinţa penală nr. 2536 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, definitivă conform Deciziei nr. 290 din 13 iunie 2007 a Tribunalului Constanţa şi Deciziei nr. 537P din 5 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Pentru a se reţine în sarcina pârâţilor săvârşirea unei fapte ilicite, tribunalul a arătat că ar trebui să se facă dovada săvârşirii de către aceştia a unor fapte care, încălcând normele dreptului obiectiv, să fi cauzat prejudicii dreptului subiectiv aparţinând reclamantului. Însă introducerea unei plângeri penale nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită, în sensul art. 998 - 999 C. civ., atunci când ea este finalizată cu o soluţie de achitare din partea instanţelor penale, cu atât mai mult cu cât însuşi procurorul, atunci când a finalizat cercetarea penală şi a întocmit rechizitoriul prin care a început urmărirea penală şi a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, a avut convingerea că există elementele constitutive ale infracţiunilor cercetate.
Pentru a ajunge la concluzia netemeiniciei acţiunii, tribunalul a amintit că numai în situaţia în care s-ar fi dovedit că formularea plângerii penale ar reprezenta un abuz de drept, fiind formulată cu scop exclusiv şicanator, ar putea atrage o răspundere civilă delictuală a pârâţilor. Faţă de lipsa faptei ilicite, instanţa nu a mai analizat şi existenţa celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, deoarece acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar lipsa uneia atrage lipsa răspunderii înseşi.
De aceea, prima instanţă a considerat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale, pentru că simpla sesizare a organelor penale nu constituie, prin ea însăşi, o faptă ilicită, iar inexistenţa caracterului contrar legii al demersului pârâţilor face de prisos luarea în considerare a unui pretins prejudiciu al reclamantului ori analizarea existenţei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul invocat.
Observând că reclamantul a făcut trimitere şi la răspunderea Statului în temeiul art. 504 C. proc. pen., în cuprinsul precizărilor la cererea de chemare în judecată, tribunalul a arătat că scopul acestui articol este de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal ori urmăririi penale finalizate prin una dintre măsurile prevăzute de textul legal menţionat; prin urmare, a considerat instanţa, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil este actul de justiţie declarat nedrept - privarea de liberate ori restrângerea libertăţii - iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni şi se limitează la durata arestării preventive.
În aceste condiţii, tribunalul a considerat că cercetările desfăşurate în perioada derulării procesului penal până la pronunţarea soluţiei de achitare reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă; în plus, nu există nici o dovadă că reclamantul a suportat un prejudiciu material ori moral şi că acesta ar fi o consecinţă directă a erorii judiciare, ce ar putea constitui temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită.
Tribunalul a mai reţinut că pârâţii P.V. şi P.C. se pot prevala de dreptul ce le-a fost recunoscut prin Sentinţa nr. 1031 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 235/C din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, iar prin prezenta hotărâre acest drept trebuie recunoscut, aceasta fiind modalitatea de manifestare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, susţinând că plângerea penală formulată de P.V. şi P.C. reprezintă chiar un abuz de drept, aceasta nefiind o simplă sesizare a organului de cercetare penală deoarece în susţinerea sa s-au folosit exclusiv documente false, neanalizate de parchet.
Apelantul a apreciat că statul trebuie să răspundă conform art. 504 şi conform art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România, dar instanţa nu a făcut niciun fel de precizare privind aceste încălcări, ci doar a respins acţiunea arătând că scopul legii este de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare ori restrângere de libertate.
Deşi prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că nu există identitate de părţi, totuşi a respins acţiunea admiţând, în fapt, excepţia autorităţii de lucru judecat, invocând Sentinţa civilă a Tribunalului Constanţa nr. 1031 din 03 iunie 2010 rămasă definitivă prin Decizia civilă a Curţii de Apel Constanţa nr. 235/C din 18 octombrie 2010, interpretare care reprezintă o încălcare a legii.
Apelul declarat de reclamant a fost anulat ca netimbrat prin Decizia civilă nr. 61/C din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, soluţie care a fost infirmată prin Decizia civilă nr. 3244 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a admis recursul reclamantului B.S. şi, casând decizia recurată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Dosarul a fost reînregistrat la 30 ianuarie 2015 pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 41633/212/2010**.
În rejudecarea cauzei după casare, Curtea de Apel Constanţa a pronunţat Decizia civilă nr. 40C din 6 mai 2015, prin care a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 4281 din 20 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, obligându-l pe acesta să plătească intimaţilor P.C. şi V. suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, condiţiile acestei răspunderi în procesul penal fiind stabilite de art. 504 - 507 C. proc. pen.
A observat, de asemenea, că potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, dreptul la reparaţii existând şi în cazul privării de libertate a persoanei în cursul procesului penal în mod nelegal ori în cazul restrângerii libertăţii în mod nelegal.
Faţă de conţinutul art. 504 alin. (2) teza a II-a, se deduce că are dreptul la repararea pagubei persoana căreia, în cursul procesului penal, i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, ceea ce, în contextul art. 5 C. proc. pen. care se referă la "orice formă" de restrângere a libertăţii, se au în vedere atât măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara), măsurile de siguranţă (obligarea la tratament medical), cât şi alte măsuri procesuale privind restrângerea libertăţii de mişcare luate în conformitate cu art. 1602 sau art. 1604 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabileşte printre altele, prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau prin hotărârea instanţei de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen.
În privinţa felului şi întinderii reparaţiei, art. 505 C. proc. pen. prevede că la determinarea cuantumului despăgubirii, trebuie să se ţină seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate şi de consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Principiul răspunderii statului sub aspect patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale este consacrat de Constituţia României la art. 52 alin. (3) şi în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.
Rezultă din art. 52 alin. (3) Constituţia României că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori; circumstanţierea, "potrivit legii", priveşte stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite prin care să se ajungă la repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului persoanei, din atingerile aduse vieţii private, privare de libertate, etc.
Referitor la repararea de către pârâţii P. a pagubei materiale şi a daunei morale, s-a arătat că aceasta poate avea loc în condiţiile art. 998 din vechiul C. civ., ceea ce presupune cu necesitate îndeplinirea concomitentă a patru condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat cel ce a cauzat prejudiciul.
Însă, în lipsa oricăror probe ale susţinerilor reclamantului conform cărora desfăşurarea procesului penal început ca urmare a denunţului formulat de pârâţii P.V. şi P.C. ar fi fost de natură să îi provoace daune (cheltuieli de judecată, cheltuieli şi pierderi în 70 de zile de judecată, dobânzi şi daune moral) este evident că, în lipsa dovedirii prejudiciului material şi moral pretins - în condiţiile în care înscrisurile administrate de reclamant nu s-au referit la acest aspect, acţiunea acestuia a fost corect respinsă (iar pârâţii - Statul Român pe de o parte şi familia P. pe de altă parte - nu puteau fi obligaţi la dovedirea pretenţiilor reclamantului).
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.S.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta a formulat următoarele critici de nelegalitate:
- Printr-o greşită interpretare şi aplicare a legii, instanţa a apreciat că răspunderea statului derivă din prevederile art. 504 şi 505 C. proc. pen. şi există doar în situaţia în care se constată privarea sau restrângerea libertăţii. Recurentul consideră că un asemenea punct de vedere este extrem de subiectiv şi ignoră faptul că art. 504 C. proc. pen. a fost declarat neconstituţional prin Decizia CC 45 din 10 martie 1998, din cuprinsul căreia rezultă că statul răspunde patrimonial nu numai în cazul privării sau restrângerii libertăţii, ci în toate cazurile în care o persoană este trimisă în judecată şi apoi se constată nevinovăţia sa.
De altfel în Decizia CC 45/1998 se precizează că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Ca urmare a acestei interpretări, în Dosarul nr. 3163/83/2007 Statul a fost obligat să plătească daune morale de 100.000 lei prin Decizia Curţii de Apel Oradea nr. 106/A/10-06-2009, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 6510 din 30 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un caz similar cu al său, respectiv cel al unui executor judecătoresc care nu a fost privat de libertate, dar care a fost trimis judecată şi toate instanţele au pronunţat achitarea sa. Instanţa de apel era obligată să explice de ce în acest caz statul trebuie să răspundă material iar în cazul său statul trebuie să răspundă doar dacă se făcea dovada privării de libertate, de vreme ce în situaţii identice soluţiile trebuie să fie identice.
În cazul său, în baza unei plângeri penale abuzive din 2003 iniţiată de P.V., a fost trimis în judecată, toate instanţele de judecată apreciind însă că este nevinovat, motiv pentru care au pronunţat achitarea sa. Cu toate acestea, parchetul a făcut în mod abuziv apel şi recurs, fiind obligat să suporte supliciul unui proces penal, cu repercusiuni pe plan material şi psihic, proces încheiat în 2007. Timp de patru ani a fost târât ilegal în proces şi acesta este motivul pentru care a chemat în judecată civilă statul român şi pe cel ce a făcut plângere pentru a răspunde pentru pagubele materiale şi morale pricinuite.
Instanţa de apel nu s-a referit deloc la normele europene invocate de recurent, aplicabile prioritar faţă de dreptul intern, ce privesc dreptul la un proces echitabil.
- În mod greşit a apreciat instanţa de apel că nu ar fi demonstrat existenţa prejudiciului, neaducând probe conform art. 1169 C. civ., arătând ca înscrisurile depuse nu se refereau la acest aspect.
Recurentul susţine că a depus zeci de înscrisuri false pe care le-au folosit soţii P. în plângerea formulată la parchet în iulie 2003, solicitând totodată instanţei să admită proba cu interogatoriul pârâtului, pentru a demonstra falsitatea tuturor documentelor anexate, ce au creat convingerea poliţistului şi procurorului că el ar fi vinovat.
În legătura cu aceste falsuri a făcut plângere la parchet, dar acestea nu au fost verificate, iar procurorul de caz a dispus NUP pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Dacă ar fi fost verificate de procuror, se putea ajunge la concluzia că documentele sunt false, iar procurorul ar fi dispus NUP pentru lipsa elementele constitutive ale infracţiunilor nominalizate în plângere pârâţilor. Nefiind verificate documentele de către procuror, era în sarcina instanţei civile din prezenta cauză să le verifice, pentru a se demonstra abuzul de drept al lui P., condiţie a răspunderii delictuale.
Demonstrând vinovăţia lui P.V., se demonstrează existenţa primului element al răspunderii delictuale şi apoi dovada prejudiciului, material şi moral.
În privinţa prejudiciului material, recurentul a arătat că a fost prezent la 70 de şedinţe de judecată şi audieri (aspecte verificabile în încheierile de şedinţă), ceea ce, într-o economie de piaţă însemnă bani. Plata avocatului, nu o poate demonstra, acesta distrugând arhiva sa, dar el a fost prezent în toate fazele procesului penal, aspect, de asemenea, verificabil.
Cum este posibil ca, în lipsa probelor, aceeaşi curte de apel să aprecieze într-o altă decizie, nr. 173 C din 25 martie 2010, că în mod greşit nu au fost acordate reclamantului daune materiale, deşi acesta s-a prezentat la aproape toate termenele de judecată în faţa unor instanţe, a fost asistat de avocat, instanţa putând estima costurile ocazionate de procesul care s-a derulat chiar în absenţa unor documente de plată pentru combustibil, onorarii avocat, cazare, iar în cazul său, aceeaşi instanţă să arate că reclamantul trebuie să-şi dovedească pretenţiile conform art. 1169 C. civ.
Daunele morale se justifică prin simpla prezumţie, fiind evident că nimeni nu se află într-o situaţie confortabilă atunci când este trimis în judecată nevinovat, timp de patru ani de zile.
Recurentul arată că în urma acestui proces penal, încheiat cu achitarea, a suferit perturbaţii psihice greu de imaginat, pentru demonstrarea cărora a propus audierea martorului N.Ş., fost primar în Comuna Valu Traian, probă respinsă însă în mod nejustificat, pentru ca apoi acţiunea să-i fie respinsă pentru absenţa probelor, conform art. 1169 C. civ.
În finalul recursului său, reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate, cu retrimiterea cauzei instanţei de apel pentru a verifica toate documentele despre care a făcut referire, întrucât dovedindu-se că documentele sunt false, se dovedeşte peremptoriu că soţii P. sunt vinovaţi de abuz de putere, situaţie în care trebuie să răspundă delictual conform art. 998 - 999 C. civ.
Dar, chiar şi în lipsa verificării documentelor, Statul trebuie să răspundă delictual, pentru organizarea activităţii justiţie şi pentru lipsa unui proces echitabil, pentru motivele arătate.
La data de 15 octombrie 2015, intimaţii-pârâţi P.C. şi V. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale şi pe cele constituţionale care se referă la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale. S-a avut în vedere şi decizia Curţii Constituţionale invocată de recurent care datează din perioada în care art. 504 C. proc. pen. avea un cu totul alt conţinut decât cel actual, mult mai restrictiv, textul în cauză fiind modificat prin Legea nr. 281/2003 şi verificat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, care de data aceasta a fost respinsă prin Decizia nr. 393/2010 a Curţii Constituţionale.
În cazul recurentului, s-a stabilit judicios că nu sunt întrunite nici condiţiile legale ale art. 504 - 505 C. proc. pen., însă nici acelea ale art. 998 - 999 C. civ., deoarece nu s-a demonstrat întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport cu fapta ilicită acuzată, existenţa pretinsului denunţ calomnios fiind infirmat prin Rezoluţia nr. 13410/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, soluţie ce a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază calea de atac declarată împotriva deciziei instanţei de apel ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor argumente.
Hotărârea de primă instanţă a respins acţiunea reclamantului, astfel cum a fost ea precizată, prin care se urmărea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor P. în temeiul art. 998 - 999 C. civ. şi pe cea specială a Statului român, în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen., pentru eroarea judiciară acuzată ca fiind săvârşită în procesul penal, reţinându-se, în esenţă, că nu există o faptă ilicită, iar în privinţa temeiului legal dat de dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen., că cercetările desfăşurate împotriva reclamantului în dosarul penal care l-a vizat, până la pronunţarea soluţiei de achitare, reprezintă o cauză licită, iar nu una ilicită, aptă să antreneze răspunderea specială a Statului român.
Prin decizia sa, instanţa de apel a validat această soluţie, cu o motivare care a făcut trimitere la condiţiile legale ale angajării răspunderii speciale a Statului pentru repararea erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, (art. 504 - 505 C. proc. pen.) şi la cele necesare angajării răspunderii civile delictuale a persoanei fizice pe tărâmul art. 998 - 999 C. civ., condiţii neregăsite în speţă, indiferent de temeiul legal la care s-ar face raportarea.
Prin susţinerile sale din recurs, recurentul-reclamant a criticat această concluzie a instanţei de apel în mod diferit, în raport de cele două temeiuri juridice ale acţiunii sale, cu referire la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. susţinând că i s-a imputat eronat o nedovedire a pretenţiilor în acord cu prevederile art. 1169 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a refuzat examinarea tuturor înscrisurilor apte să demonstreze (prin caracterul lor fals, care trebuia verificat şi constatat pe cale incidentală de către instanţa civilă) abuzul de drept comis de soţii P. prin formularea plângerii penale împotriva sa, iar în raport de dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen., invocând nelegala interpretare a acestor norme de către instanţa de apel, în sensul că răspunderea statului ar exista doar în situaţiile de privare sau restrângere a libertăţii.
Niciuna din aceste susţineri nu este îndreptăţită.
Astfel, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că formularea unei plângeri penale nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ., chiar când aceasta este finalizată cu o soluţie de achitare din partea instanţelor de judecată penale. Nu se poate impune, în mod rezonabil, unei persoane ca, mai înainte de a formula o plângere penală, să desfăşoare personal investigaţii amănunţite pentru a se asigura astfel, de succesul demersului său în faţa organelor de anchetă penală spre a nu fi ulterior expus unor acuze de săvârşire a unui denunţ calomnios ori spre a nu i se imputa săvârşirea unei fapte ilicite.
Într-adevăr, doar ipoteza formulării unei plângeri penale care îmbracă forma abuzului de drept, prin introducerea sa în scop şicanator, ar putea fundamenta, sub rezerva întrunirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, angajarea răspunderii titularului său.
Atât în faţa instanţelor de fond, dar şi prin criticile sale de recurs, recurentul-reclamant a pretins că acesta este şi cazul său, intimaţii-pârâţi P. fiind titularii unei plângeri penale abuzive formulate împotriva sa, iar dovada caracterului abuziv al plângerii rezidă, în opinia sa, în fundamentarea acesteia exclusiv pe înscrisuri false, care au creat convingerea poliţistului anchetator şi procurorului că el ar fi vinovat. Fiind prescrisă răspunderea penală pentru fals şi uz de fals, recurentul consideră că era în căderea instanţei civile din prezenta cauză să verifice şi să constate falsul, pentru a se demonstra astfel abuzul de drept al intimaţilor-pârâţi P.
Aceste susţineri ale recurentului ignoră însă dezlegările jurisdicţionale definitive ale instanţelor penale date în Dosarul penal nr. 13410/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, în care a fost cercetată plângerea sa penală împotriva intimaţilor P., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă cu referire la plângerea penală a acestora depusă împotriva recurentului, şi care a stat la baza introducerii prezentei acţiuni în răspundere civilă.
Astfel, cercetând plângerea recurentului formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date asupra plângerii sale penale, ce acuza săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă de către soţii P., s-a reţinut prin Sentinţa penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanţa că, raportat la considerentele Sentinţei penale nr. 2536/2006 a aceleiaşi instanţe (ce a dispus achitarea recurentului pentru infracţiunile de fals intelectual, uz de fals şi abuz în serviciu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.), "aspectele sesizate de către intimaţii P.V. şi P.C. nu au caracter mincinos şi nu se poate considera că aceştia au fost de rea-credinţă la data formulării plângerii".
Tocmai de aceea s-a apreciat că temeiul corect al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de numiţii P. ar fi trebuit să fie acela prevăzut de art. 10 lit. d) din C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă sub aspectul laturii obiective, temei însă care nu a fost schimbat dat fiind că instanţa penală, învestită cu soluţionarea unei plângeri formulate în baza art. 2781 C. proc. pen., nu a fost sesizată chiar de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată.
La rândul său, instanţa (Tribunalul Constanţa) ce a judecat recursul la Sentinţa penală nr. 303/2010 a Judecătoriei Constanţa, în faţa căreia recurentul a susţinut, de asemenea, caracterul fals al înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a intimaţilor P., a reţinut prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 că plângerea acestora s-a justificat în raport de temeiul ce a stat la baza achitării numitului B.S., care a fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. - fapta există, dar nu întruneşte elementul material al infracţiunii. În continuare, s-a apreciat că "dacă temeiul de achitare ar fi fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, s-ar fi pus problema unei plângeri abuziv formulate împotriva inculpatului".
Prin urmare, în raport de aceste dezlegări ale instanţelor penale - care au reţinut, cu privire la formularea plângerii penale de către intimaţii P., că a constituit un demers procesual justificat (achitarea inculpatului B.S. fiind pronunţată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., aşadar pentru o faptă care a existat, dar care nu a întrunit condiţiile răspunderii penale), aspectele sesizate neavând un caracter mincinos, neputându-se considera că titularii plângerii au fost de rea-credinţă la data formulării acesteia - nu s-ar mai putea reţine teza abuzului de drept săvârşit de cei doi intimaţi în legătură cu depunerea plângerii penale ce l-a vizat pe recurent.
Tot astfel, nu ar mai fi posibilă nici cercetarea pe cale incidentală, de către instanţa civilă, a falsităţii înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a acestora, după cum a solicitat recurentul, de vreme ce o astfel de demonstraţie se impunea a fi făcută în cauza penală ce a cercetat acuzaţia de denunţ calomnios, unde a şi fost, de altfel, invocată de către recurent, precum s-a arătat, însă fără succes.
Înalta Curte apreciază că atât falsitatea înscrisurilor ce au stat la baza formulării plângerii penale a intimaţilor P., cât şi teza caracterului abuziv al respectivei plângeri constituie susţineri care ignoră şi totodată contrazic dezlegările jurisdicţionale ale instanţelor penale regăsite în Sentinţa penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanţa şi în Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa, dezlegări care se impun prezentei cauze cu puterea lucrului judecat în forma prezumţiei, în manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune respectarea statuărilor instanţei în legătură cu aspectele litigioase deduse judecăţii anterior şi care, urmare a verificării jurisdicţionale realizate, au intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se ca atare într-un proces ulterior.
Şi în considerarea acestor aspecte, concluzia primei instanţe în sensul inexistenţei faptei ilicite care să stea la baza angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor persoane fizice apare ca fiind justă, împrejurare faţă de care verificarea întrunirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, privitoare la prejudiciu, vinovăţie ori legătură de cauzalitate, devine un demers inutil.
Aşadar, pentru considerente legate de inexistenţa unei fapte ilicite care să poată fi imputată intimaţilor persoane fizice nu s-a putut evalua, chiar şi în echitate - precum a solicitat recurentul, făcând trimitere la un caz de speţă al Curţii de Apel Constanţa în care s-a pus problema angajării răspunderii civile a celui chemat în judecată -, prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către recurent şi nu s-a putut evalua prin estimare prejudiciul moral acuzat de acesta.
Nici critica de greşită interpretare şi aplicare a legii - cu trimitere la dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen. - în sensul că răspunderea specială a Statului există doar pentru cazurile de privare sau restrângere a libertăţii, nu este întemeiată.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere că Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, pe care recurentul îşi sprijină această critică, a fost pronunţată la o epocă la care norma legală a art. 504 alin. (1) C. proc. pen. restrângea la două situaţii posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare săvârşite în procesul penal, şi anume când persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată sau când fapta nu există.
Or, în raport de această formă iniţială a art. 504 alin. (1) C. proc. pen. a decis Curtea Constituţională că textul în cauză este neconstituţional deoarece, nefiind pus în acord cu prevederea din cuprinsul art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a considerat că excludea angajarea răspunderii Statului pentru oricare altă eroare judiciară (în afara celor două expres menţionate) ce nu ar fi imputabilă victimei.
Textul de lege în analiză a fost însă modificat ulterior prin Legea nr. 281/2003, având actual conţinutul la care a făcut referire instanţa de apel în considerentele hotărârii sale.
Fiind supus şi în actuala sa formă testului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a apreciat, prin Deciziile nr. 619/2006 şi nr. 1393/2010, că art. 504 C. proc. pen. este constituţional.
Cu această ocazie, instanţa de contencios constituţional a arătat că "De altfel, pentru a se constata existenţa unei erori judiciare trebuie să existe, pe de o parte, o hotărâre de condamnare pe nedrept, iar, pe de altă parte, o hotărâre definitivă de achitare. În consecinţă, nu se poate reţine că s-a produs o eroare judiciară în cazul existenţei numai a unei hotărâri de achitare". Mai mult, chiar, s-a apreciat că "(...) persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac", observaţie care s-a întemeiat pe o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Matveyev v. Rusia în care s-a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenţie.
Totodată, s-a precizat că textul criticat este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998 - invocată de recurent - întrucât nu circumstanţiază răspunderea patrimonială a Statului numai la unele erori judiciare.
Este însă necesar, după cum însăşi instanţa de contencios constituţional a arătat, ca angajarea răspunderii speciale a Statului român să fie subordonată uneia din ipotezele textului art. 504 C. proc. pen. care face referire fie la cazul persoanei condamnate definitiv dar în privinţa căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, fie la cazul persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, în circumstanţele descrise în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol. Or, niciuna din aceste ipoteze legale nu se regăseşte în cauza recurentului, care a solicitat angajarea răspunderii speciale a Statului român în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen. pentru eroarea judiciară pretins a fi fost săvârşită în legătură cu dosarul penal în care acesta a fost anchetat, eroare identificată în actul procedural al trimiterii sale în judecată şi în exercitarea căilor de atac ale apelului şi recursului de către reprezentantul parchetului împotriva hotărârii penale ce a dispus achitarea recurentului pentru infracţiunile de săvârşirea cărora fusese acuzat.
Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reţine decât o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 504 - 505 C. proc. pen. de către instanţele de fond, care au apreciat asupra neincidenţei acestora în cazul recurentului, în situaţia căruia nu se regăseşte nici măcar o condamnare dispusă printr-o soluţie nedefinitivă şi care nu a suferit nicio privare ori restrângere a libertăţii sale pe durata procesului penal.
Prin urmare, este nejustificată susţinerea recurentului care a criticat afirmarea de către instanţa de apel a unui punct de vedere subiectiv cu ocazia interpretării dispoziţiilor art. 504 - 505 C. proc. pen.
Cât priveşte diferenţa de tratament între soluţia din prezenta cauză şi aceea indicată de recurent, regăsită în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6510 din 30 noiembrie 2010, ea se explică prin diferenţa fundamentală de situaţii, răspunderea Statului român fiind angajată în speţa menţionată nu în temeiul art. 504 - 505 C. proc. civ., ci în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, considerându-se că măsurile cercetării penale şi trimiterii în judecată a reclamantului (executor judecătoresc), care au determinat-o pe aceea a suspendării sale din profesie pe o perioadă de doi ani, au adus atingere dreptului acestuia de proprietate asupra clientelei, văzută chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca având o valoare economică, fiind inclusă în noţiunea de "bun".
În considerarea acestor argumente, apreciind recursul declarat ca fiind nefondat, Înalta Curte îl va respinge, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe recurent să plătească intimaţilor-pârâţi P. cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare ale avocatului, în cuantum de 726 lei, a căror efectuare a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva Deciziei nr. 40/C din 6 mai 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la 726 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi P.C. şi P.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2287/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2289/2015. Civil → |
|---|
