ICCJ. Decizia nr. 2289/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2289/2015
Dosar nr. 2983/1/2015
Şedinţa publică din 21 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11 martie 2010, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Arad şi Primarul municipiului Arad, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 15.300 mp, pentru perioada 18 iunie 2003 - 26 februarie 2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 388 din 18 iunie 2003, definitivă şi irevocabilă, învestită cu formulă executorie, instanţa a obligat Primăria Arad la restituirea terenului care a aparţinut autorilor săi, iar, în măsura în care nu poate fi restituit în natură, la plata contravalorii acestuia. Prin Sentinţa civilă nr. 989/2008 a Judecătoriei Arad (irevocabilă) s-a constatat posibilitatea restituirii parţiale în natură a terenului în suprafaţă de 15.300 mp./37318 mp din cartea funciară, iar, la 26 februarie 2010, reclamantul a fost pus în posesie cu această suprafaţă.
Reclamantul a apreciat la suma de 514.080 lei contravaloarea lipsei de folosinţă, respectiv 1530 euro pe lună, conform intervalului de timp arătat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1429 C. civ.
După efectuarea expertizei, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor la suma de 683,346 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 3451/PI din 19 decembrie 2012, Tribunalul Arad a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Arad şi Municipiul Arad, prin Primar, să plătească reclamantului 683,346 euro, cu titlu de despăgubiri şi 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Prin Sentinţa nr. 746 din 20 februarie 2013 Tribunalul Arad a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de pârâtul Municipiul Arad şi s-a stabilit că pârâţii vor plăti suma de 683,35 euro în loc de 683,346 euro, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei civile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, într-adevăr calitatea procesuală a Primăriei a fost stabilită prin Sentinţa civilă nr. 5233/2007 a Judecătoriei Arad, irevocabilă, şi, fiind chemat în judecată şi Municipiul Arad, prin Primar, este evident că se discută despre entitatea deţinătoare.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, instanţa de fond a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acţiune care vizează dreptul de proprietate.
Pe fondul cauzei, văzându-se întregirea cererii de chemare în judecată, împrejurarea că reclamantul a achiesat la suma stabilită prin expertiză, iar pârâţii nu au solicitat efectuarea unei expertize contrare, că starea de fapt prezentată de reclamant este reală, fiind susţinută de probatoriul administrat, tribunalul a admis acţiunea, obligând pârâţii la despăgubiri în limita sumei de 683,346 euro stabilită prin raportul de expertiză.
Împotriva sentinţei au declarat recurs (recalificat apel, în condiţiile art. 282 C. proc. civ.) pârâţii Primăria Municipiului Arad şi Primarul Municipiului Arad.
Prin Decizia civilă nr. 107/A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat şi actele depuse în susţinere, Curtea a constatat că, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pretinse, în faţa instanţei de fond s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate, care a stabilit că valoarea profitului ce s-ar fi putut obţine în urma folosinţei terenului în cauză este de 683,346 euro, adică 683,35 euro (prin admiterea cererii de lămurire dispozitiv).
S-a reţinut că susţinerile pârâţilor privind neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale sunt nefondate întrucât, din ansamblul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă fără dubiu demersurile reclamantului L.I. pentru redobândirea terenului revendicat în condiţiile legilor speciale, teren care i-a fost restituit în temeiul Sentinţei civile nr. 388 din 18 iunie 2003, definitivă şi irevocabilă. Mai mult, prin Sentinţa nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a constatat posibilitatea executării în natură parţiale, a titlului executoriu (respectiv, a Sentinţei civile nr. 388 din 18 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Arad) adică posibilitatea restituirii terenului în cotă de 15.3000 mp/37318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie 2003.
Cu toate acestea, punerea efectivă în posesie a reclamantului s-a făcut abia la data de 26 februarie 2010, în dauna acestuia fiind dovedită lipsa de folosinţă cuantificată la nivelul sumei de 683,35 euro.
S-a constatat caracterul neîntemeiat al excepţiilor reiterate de pârâţi privind lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi respectiv, a Primarului Municipiului Arad, întrucât, în întregul proces de redobândire efectivă în proprietate a terenului revendicat, aceste entităţi au fost implicate, aspect reţinut de altfel şi prin hotărârile irevocabile depuse la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 188/1609/108/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţi, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 18 iunie 2003 - 11 martie 2007. Astfel, deşi instanţa de apel reţine că s-a invocat nelegalitatea sentinţei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 3, 8 din Decretul nr. 167/1958, nu dă niciun răspuns acestei critici.
Cu privire la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Primarului Municipiului Arad, instanţa de recurs a constatat că aceasta a primit o rezolvare eronată, având în vedere că a fost apreciată calitatea părţilor din prezenta cauză prin raportare la părţile din alte litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat de pârâţi, motivarea se limitează doar la menţionarea de către instanţa de apel a faptului că prin Sentinţa civilă nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a constatat posibilitatea executării în natură parţiale a titlului executoriu, respectiv a Sentinţei civile nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, adică posibilitatea restituirii în natură a terenului în cotă de 15.300/37.318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie 2003.
Or, această motivare nu reprezintă o argumentare a înlăturării motivelor de apel formulate de către pârâţii-apelanţi, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei în raport cu probele existente şi apărările pârâţilor.
Aşa fiind, constatându-se nerespectarea caracterului devolutiv al căii de atac, decizia a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Procedând la rejudecarea pricinii, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a pronunţat Decizia nr. 113 din 9 iunie 2015, prin care a admis apelul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Arad, prin Primarul Municipiului Arad şi Primarul Municipiului Arad, în reprezentarea Municipiului Arad. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, admiţând în parte acţiunea reclamantului L.I., a fost obligat pârâtul Municipiul Arad, prin Primarul Municipiului Arad, la plata către reclamant a sumei de 235,19 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri. A fost menţinută în rest sentinţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Primarului Municipiului Arad, că potrivit deciziei de casare, a fost greşit rezolvată această chestiune în primul ciclu procesual, prin raportare la părţile din alte litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei, aşa încât s-a procedat la o nouă dezlegare a acestor aspecte prin prisma motivelor invocate în susţinerea lor.
Astfel, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad, s-a reţinut caracterul întemeiat, faţă de prevederile art. 41 C. proc. civ., corelate cu dispoziţiile incidente din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Astfel, din analiza coroborată a dispoz. art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 62 din Legea nr. 215/2001, s-a concluzionat că unitatea administrativ-teritorială, în speţă, Municipiul Arad, are personalitate juridică şi poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentată de către Primarul comunei.
Pe de altă parte, primăria unităţii administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
Ca atare, primăria nu are personalitate juridică, pentru a putea avea calitate de parte în judecată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., fiind numai o structură administrativă, fără capacitatea de folosinţă a drepturilor civile.
Faptul că, în litigiile purtate anterior, finalizate prin Sentinţa civilă nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, respectiv, prin Sentinţa civilă nr. 989 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Arad (ambele irevocabile), s-a constatat calitatea Primăriei Municipiului Arad, de debitor al obligaţiei de restituire a imobilului în cadrul procedurilor determinate de aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, nu a putut înlătura concluzia menţionată, ce decurge din interpretarea normelor legale imperative referitoare la capacitatea procesuală.
În consecinţă, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Arad, cu schimbarea hotărârii sub acest aspect, în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva acesteia, ca fiind împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad, Curtea a pornit de la prevederile art. 21 şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 rep., avându-se însă în vedere şi conţinutul cererii de chemare în judecată, din care a rezultat faptul că Primarul Municipiului Arad nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Arad.
În plus, s-a reţinut că, în procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, sunt stabilite anumite obligaţii concrete în sarcina primarului, în procesul de restituire a imobilelor notificate, însă acesta nu acţionează în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al unităţii deţinătoare, astfel că, având în vedere cauza prezentei acţiuni, Municipiului îi aparţine şi răspunderea juridică, existând, sub acest aspect, identitate între debitorul obligaţiei ce trebuia executată şi pârât.
S-a făcut referire în sensul menţionat, la dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor", concluzionându-se că unitatea administrativ-teritorială deţinătoare a imobilului este persoana juridică de drept public (comuna, oraşul sau municipiul), şi nu autoritatea executivă, primarul.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a reţinut că, faţă de obiectul cauzei (pretenţii decurgând din lipsa de folosinţă), în mod eronat a apreciat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la acţiunile privind dreptul de proprietate.
Cât timp, în speţă, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, pretinzându-se despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, termenul de prescripţie aplicabil este cel de trei ani, prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, în condiţiile art. 8 din Decret, respectiv de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, prin care pârâtul a fost obligat la restituirea imobilului, cu menţiunea că, fiind vorba de pretenţii pentru lipsirea de folosinţă, acestea sunt pretenţii succesive, astfel că vor curge de la momente diferite.
Cu toate acestea, s-a constatat că prezintă relevanţă pentru soluţionarea excepţiei mai multe momente: data pronunţării sentinţei menţionate (18 iunie 2003), data încheierii de îndreptare a erorii materiale strecurate în această hotărâre (20 ianuarie 2004), data începerii executării silite (09 februarie 2007), data emiterii dispoziţiei primarului, de restituire în natură a suprafeţei de 15.300 mp (06 februarie 2008), respectiv data predării efective a imobilului (26 februarie 2010).
S-a apreciat că, deşi primul moment în raport de care se analizează prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului este data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se dispune obligarea pârâtului la restituirea imobilului în discuţie (18 iunie 2003), raportat la care dreptul la acţiune ar fi prescris, intervine o altă instituţie specifică prescripţiei, respectiv întreruperea prescripţiei extinctive, în condiţiile prevăzute de art. 16 lit. c) din Decret, întrerupere realizată în speţă, prin executarea silită începută de reclamant. Astfel, în cursul anului 2005, reclamantul a început unele demersuri administrative, de punere în executare a Sentinţei civile nr. 388/2003, iar la data de 09 februarie 2007, a început propriu-zis executarea silită.
În consecinţă, raportat la aceste elemente şi faţă de caracterul succesiv al pretenţiilor reclamantului, de data introducerii acţiunii de faţă (11 martie 2010), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului a fost găsită parţial întemeiată, constatându-se ca fiind prescrise pretenţiile pentru perioada ce depăşeşte intervalul de 3 ani, calculaţi cu referire la momentul începerii efective a executării silite, respectiv cele anterioare datei de 09 februarie 2004 (pretenţii pentru care acţiunea a fost respinsă, prin reţinerea excepţiei prescripţiei extinctive).
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii pentru perioada pentru care nu a intervenit prescripţia extinctivă, Curtea a reţinut că, prin Sentinţa nr. 388 din 18 iunie 2003, Tribunalul Arad nu a stabilit cu claritate natura măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat, fiind necesare activităţi ulterioare, respectiv să se stabilească dacă terenul poate fi restituit în natură sau nu, astfel că reclamantul nu a dobândit efectiv un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 15.300 mp. decât la data emiterii dispoziţiei din anul 2008, dată de la care poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi până la momentul predării efective a terenului (26 februarie 2010).
Anterior emiterii dispoziţiei, Curtea a reţinut că, fiind vorba de o acţiune în pretenţii, sarcina probei revenea reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ. aplicabil cauzei, fără să fi fost produse însă dovezi cu privire la motivul concret pentru care nu s-a emis o dispoziţie în executarea Sentinţei nr. 388/2003.
S-a constatat, potrivit actelor dosarului, că reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2005, când a cerut doar acordarea de despăgubiri, nu stabilirea posibilităţii restituirii în natură a terenului. Executarea silită începută la solicitarea sa a fost în acelaşi sens (de a obţine despăgubiri), iar pârâtul a făcut dovada demersurilor pentru stabilirea naturii măsurilor reparatorii, fără succes, procedând la executarea obligaţiei stabilite în sentinţa din 2003 în forma permisă de Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a reţinut că doar prin Sentinţa civilă nr. 989 din 18 februarie 2008, s-a constatat posibilitatea executării în natură parţiale, a titlului executoriu (respectiv, a Sentinţei civile nr. 388 din 18 iunie 2003 pronunţate de Tribunalul Arad), adică posibilitatea restituirii în natură a terenului în cotă de 15.3000 mp/37318 mp.
S-a concluzionat că pârâtul Municipiul Arad nu datorează despăgubiri pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei, nefiind îndeplinite cerinţele legale, în sensul că, reclamantul, neavând un drept de proprietate recunoscut şi nefiind stabilită natura măsurilor reparatorii cuvenite, nu poate pretinde şi obţine despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei primarului, ci doar pentru cea ulterioară, din 2008, până la data predării efective a imobilului (26 februarie 2010), despăgubiri evaluate la suma de 235,19 euro, prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză şi necontestată de părţi.
În schimb, pentru perioada 06 februarie 2008 (data emiterii dispoziţiei Primarului de restituire în natură a suprafeţei de 15.300 mp) - 26 februarie 2010 (data predării efective a imobilului), pârâtul datorează despăgubiri, fiind întrunite cerinţele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită (nepredarea terenului pentru care exista un titlu de proprietate), un prejudiciu (în sumă de 235,19 euro, rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea de a culege fructele bunului său), un raport de cauzalitate suficient de caracterizat între faptul nepredării terenului şi prejudiciul încercat de reclamant, precum şi culpa autorităţii, care, deşi a recunoscut ea însăşi reclamantului un drept de proprietate, a predat terenul cu o întârziere considerabilă, fără a exista vreo justificare în acest sens.
Împotriva deciziei au declarat recurs Primăria municipiului Arad şi Primarul municipiului Arad care au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
- În mod greşit şi cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad, instanţa considerând că primarul nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale.
Or, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul a înţeles să cheme în proces, în calitate de pârâţi, Primăria Municipiului Arad, prin primar şi Primarul Municipiului Arad în calitate de reprezentant al Municipiului Arad, iar nu Municipiul Arad.
Aşadar, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, potrivit căruia doar reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual.
- Faţă de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 215/2001, autoritatea locală în unităţile administrativ-teritoriale se realizează prin consilii, ca autorităţi deliberative şi primari, ca autorităţi executive. Raportat şi la prevederile art. 21, 61 din aceeaşi lege, rezultă că primarul este o autoritate ce nu are patrimoniu şi care îndeplineşte o funcţie publică.
Mai mult, din prevederile art. 21, 22 din Legea nr. 10/2001 rezultă că dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent se emite de către primar ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că nu primarul are legitimare procesuală pasivă.
- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010 sunt întrunite cerinţele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită (nepredarea terenului pentru care există un titlu de proprietate), un prejudiciu (rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea culegerii fructelor bunului său), un raport de cauzalitate între faptul nepredării terenului şi prejudiciul încercat, precum şi culpa autorităţii.
Astfel, se reţine existenţa acestor elemente ale răspunderii civile delictuale, fără a analiza cererea reclamantului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, raportat la probele din dosar şi la situaţia de fapt.
În mod incorect pretenţiile reclamantului nu sunt analizate prin prisma dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada deplină a proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară". Rezultă că legiuitorul instituie în sarcina persoanei îndreptăţite obligaţia îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, cu o condiţie prealabilă pentru efectuarea procedurii de punere în posesie a imobilului ce a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în natură.
Reclamantul nu s-a conformat însă acestor prevederi legale, motiv pentru care nu s-a putut proceda la punerea în posesie.
- Soluţia este nelegală şi sub aspectul lipsei dovezilor care să ateste faptul că pârâtul a obţinut venituri din folosinţa bunului său, ceea ce conturează o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea acestuia.
Faţă de împrejurările speţei, nu se poate reţine nici cea mai uşoară culpă în sarcina pârâţilor, având în vedere că, pe de o parte Municipiul Arad a soluţionat notificarea reclamantului în condiţiile legii şi pe de altă parte că, punerea în posesie nu s-a putut efectua datorită atitudinii culpabile a reclamantului care nu a procedat la intabularea dreptului său în cartea funciară, aşa cum era obligat în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.
În al doilea rând, s-a arătat, dispoziţia nr. 786 din 6 februarie 2008 a Primarului Municipiului Arad, cu privire la imobilul în litigiu, a fost contestată de reclamantul L.I., contestaţie care a fost soluţionată irevocabil prin Decizia civilă nr. 6541 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aceste condiţii, soluţia instanţei de apel, de obligare a pârâtului Municipiului Arad la plata de despăgubiri pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010, sub motiv că ar fi întrunite cerinţele art. 998 C. civ., este nelegală, raportat la atitudinea reclamantului, care la data de 12 martie 2008, a înţeles să solicite anularea Dispoziţiei nr. 786 din 6 februarie 2008, ceea ce este de natură să excludă răspunderea civilă.
- Pe de altă parte, instanţa nu a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ce impun obligaţii bine determinate în sarcina entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, lege care stabileşte modalitatea în care statul a înţeles să evalueze şi să repare prejudiciul rezultat din preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care împiedică formularea unor pretenţii ulterioare legate de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor.
Aşadar, s-a susţinut greşita reţinere a unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu cert şi a unui raport de cauzalitate cât timp reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv înscrierea dreptului în cartea funciară, iar pe de altă parte, contestarea dispoziţiei primarului ce reprezenta titlu executoriu.
Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinarea prev. de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul exercitat de Primăria municipiului Arad este lipsit de interes, având în vedere că potrivit deciziei instanţei de apel, s-a constatat că aceasta este lipsită de capacitate procesuală şi ca atare, nu poate figura ca parte în cauză. În consecinţă, schimbându-se sentinţa de primă instanţă, acţiunea a fost admisă numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad.
Rezultă, faţă de soluţia ce îi este favorabilă, că Primăria municipiului Arad nu justifică niciun interes în declararea căii de atac, aşa încât recursul acesteia va fi respins prin reţinerea excepţiei lipsei de interes (condiţie care trebuie îndeplinită în exercitarea oricărui demers procesual).
2. Recursul pârâtului Municipiul Arad reprezentat de primar deduce judecăţii, în principal, critici nefondate.
- Astfel, nu poate fi primită susţinerea acestuia potrivit căreia instanţa de apel ar fi rezolvat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a primarului, cu ignorarea principiului disponibilităţii, a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 10/2001.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu a nesocotit motivele cererii de chemare în judecată şi cadrul procesual fixat de reclamant, atunci când a statuat că, în realitate, a fost chemat în judecată Municipiul Arad prin primar, (aşadar, în reprezentarea unităţii administrativ-teritoriale), iar nu primarul în nume propriu.
Argumentele dezvoltate de recurent cu referire la dispoziţiile art. 21 şi 61 din Legea nr. 215/2001 vizând autorităţile executive şi deliberative ale administraţiei publice locale şi funcţia de autoritate publică pe care o exercită primarul nu sunt de natură să-i susţină critica şi să demonstreze nelegalitatea soluţiei.
Aşa cum rezultă din considerentele soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere şi a dat eficienţă textelor menţionate, subliniind însă că primarul figurează în proces ca reprezentant şi nu în nume propriu, aşa încât calitatea procesuală pasivă nu se verifică în persoana acestuia, ca reprezentant, ci în aceea a reprezentatului (unitatea administrativ-teritorială).
Tot astfel, făcând referire la prevederile Legii nr. 10/2001 - act normativ în temeiul căruia a fost emisă dispoziţia ce constituie titlu executoriu -, recurentul arată că nici în procedura acestei legi primarul nu acţionează decât ca reprezentant al deţinătorului imobilului, care este unitatea administrativ-teritorială.
Critica este lipsită de obiect, fără corespondent în motivarea soluţiei din apel.
Dimpotrivă, în considerentele deciziei se reţine, cu trimitere la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, faptul că restituirea în natură sau prin echivalent se face prin dispoziţie a primarului dar cu privire la imobile deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că primarul nu emite dispoziţia în nume propriu, ci ca reprezentant al persoanei juridice de drept public.
Or, prin critica din recurs, primarul nu face decât să reia aceleaşi argumente ale instanţei de apel, în susţinerea aceleiaşi concluzii, dar ignorând faptul că poziţia sa în proces este aceea specifică unui reprezentant, fără drepturile şi obligaţiile ce se ataşează părţilor litigiului.
- Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la lipsa de motivare a deciziei din apel pe aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale.
În considerentele deciziei se arată expres că acţiunea ilicită constă în nepredarea terenului pentru care există un titlu de proprietate, ceea ce este corect întrucât neexecutarea unui titlu situează pe debitor - faţă de principiul executării de bunăvoie a obligaţiilor - pe terenul ilicitului civil.
În ce priveşte culpa, ca formă a vinovăţiei, ea a rezultat şi a fost ca atare subliniată de către instanţă, în aceea că autoritatea emitentă a dispoziţiei de restituire (pe baza unei hotărâri judecătoreşti) a predat terenul cu întârziere, cauzând astfel un prejudiciu proprietarului.
Ca element al răspunderii civile, prejudiciul a fost determinat în speţă, ca fiind reprezentat de lipsa de folosinţă a terenului.
Este eronată susţinerea recurentului conform căreia această lipsă de folosinţă putea fi avută în vedere atunci când terenul ar fi făcut obiectul unui contract de închiriere, ceea ce nu se regăseşte în speţă, aşa încât temeiul pretenţiilor nu-l poate reprezenta un raport obligaţional.
În realitate, împiedicarea în exerciţiul dreptului de proprietate dă naştere la dezdăunări în sarcina celui care a adus atingere în această modalitate proprietăţii altei persoane.
Din momentul în care pârâtul era obligat la restituirea bunului şi nu a făcut-o, el are poziţia unui posesor de rea-credinţă, fiind ca atare, obligat la restituirea tuturor fructelor, percepute sau nepercepute sau a valorii lor (dacă acestea nu mai există sau dacă a neglijat să le perceapă).
În speţă, aceste despăgubiri au fost stabilite prin raport de expertiză necontestat de părţi, fiind în afara criticilor valorificabile în recurs, susţinerea recurentului conform căreia admiterea acţiunii s-ar fi dispus, fără ca reclamantul să fi produs vreo dovadă pe aspectul prejudiciului.
Dovezile şi evaluarea lor s-au administrat respectiv, realizat în calea de atac devolutivă a apelului, neputându-se pretinde aspecte de netemeinicie în recurs.
Totodată, este nefondată susţinerea potrivit căreia obligarea la despăgubiri s-a făcut greşit, în condiţiile în care pârâtul nu a realizat niciun folos din exploatarea acestuia, ceea ce conturează ideea unei îmbogăţiri fără just temei în patrimoniul reclamantului.
Aşa cum s-a arătat, obligaţia de despăgubire subzistă în sarcina posesorului de rea-credinţă, tocmai ca sancţiune a atitudinii sale subiective de a prejudicia în mod deliberat pe titularul dreptului de proprietate - indiferent că a perceput sau nu fructele lucrului, că le-a consumat sau a neglijat să le perceapă.
- Este întemeiată însă, critica recurentului în legătură cu intervalul de timp pentru care datorează aceste despăgubiri, chiar dacă nu sub toate aspectele valorificate în cadrul acestei critici.
Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentului conform căreia nu a procedat la executarea dispoziţiei întrucât reclamantul nu a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară la care îl obligau dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Promovând o astfel de critică, pârâtul-recurent ignoră faptul că acesta este însuşi emitentul actului care reprezenta titlul executoriu, precum şi semnificaţia formelor de publicitate imobiliară, aceea de asigurare a opozabilităţii faţă de terţi.
Or, din poziţia de parte a actului juridic, pârâtul nu putea pretinde lipsa de eficienţă sau de obligativitate a acestuia sub motivul neintabulării în cartea funciară. Potrivit art. 21 din Legea nr. 7/1996 publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.
Aşadar, scopul oricărei forme de publicitate este informarea terţilor despre existenţa unui fapt, act sau situaţii juridice noi, în timp ce între părţi (inter partes) înscrierea are numai efecte limitate asupra raportului juridic dintre acestea, în sensul că obligă pe înstrăinător (constituitor) să nu dispună de acelaşi bun sau drept în folosul altuia.
Între părţi actul juridic îşi produce toate efectele de îndată ce a fost valabil încheiat, indiferent dacă a fost sau nu înscris, întrucât nefiind atributivă de proprietate, această formalitate nu contează pentru părţi, ci are importanţă doar pentru terţi.
Deci, lipsa de înscriere nu poate fi opusă de emitentul actului (dispoziţiei) părţii beneficiare, astfel încât drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc în funcţie de conţinutul real al raportului dintre părţi aşa cum reiese din cuprinsul actului generator.
De aceea, recurentul, în calitate de emitent al dispoziţiei, nu se poate prevala de neîndeplinirea formalităţii de publicitate de către beneficiar pentru a justifica neexecutarea propriei dispoziţii.
- În schimb, este fundamentată şi are consecinţe în ce priveşte lipsa culpei pârâtului în executarea dispoziţiei împrejurarea că reclamantul a atacat-o în instanţă, contestând atât posibilitatea executării în natură a terenului, cât şi natura măsurilor reparatorii prin echivalent.
Astfel, prin contestaţia formulată la data de 12 martie 2008, L.I. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 786 din 6 februarie 2008, inclusiv sub aspectul restituirii în natură a terenului disponibil (după ce posibilitatea acordării măsurii reparatorii directe fusese stabilită tot prin hotărâre judecătorească iar prin Sentinţa nr. 989 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Arad a fost admisă contestaţia la executare a primarului, anulându-se formele vizând înfiinţarea popririi întrucât prioritară este executarea în natură).
Or, această contestaţie, prin care L.I. punea în discuţie posibilitatea restituirii în natură a fost soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 6541 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Până la acest moment, reclamantul nu putea pretinde cu temei că debitorul are o culpă în neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, de vreme ce se contestau înseşi dispoziţiile din titlu referitoare la restituirea terenului.
Această atitudine a intimatului-reclamant care, pe de o parte contestă executarea în natură, iar pe de altă parte pretinde despăgubire pentru că executarea nu a avut loc exclude ideea de culpă din partea debitorului, atâta vreme cât titlul de care se prevala creditorul nu fusese consolidat jurisdicţional (prin soluţionarea demersului judiciar al debitorului).
Ca atare, intervalul de timp pentru care se poate pretinde că există o culpă a pârâtului-reclamant în neexecutarea dispoziţiei este cel cuprins între 11 iunie 2009 (data hotărârii irevocabile pronunţate în contestaţia la executare) - 26 februarie 2010 (data predării efective a imobilului).
În consecinţă, pe acest aspect se va constata greşita aplicare a legii şi incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi admis şi modificată, în parte, decizia din apel, cu reducerea corespunzătoare a despăgubirilor potrivit intervalului menţionat (urmând a fi luată în considerare, proporţional celor 6 luni, suma stabilită prin raportul de expertiză constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru anul 2009, în condiţiile în care această lipsă de folosinţă nu a fost calculată pentru niciun interval din anul 2010, aspect care nu a făcut însă obiect al vreunei obiecţiuni din partea reclamantului).
Potrivit considerentelor expuse, recursul Primăriei municipiului Arad va fi respins ca lipsit de interes, iar recursul Primarului municipiului Arad va fi admis, modificată în parte decizia în sensul că valoarea despăgubirilor datorate este de 46 euro (echivalent în lei la data plăţii) constând în contravaloarea lipsei de folosinţă la nivelul celor 6 luni din anul 2009, pentru care se poate reţine neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de executare a titlului.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Arad în reprezentarea Municipiului Arad împotriva Deciziei nr. 113 din 9 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că valoarea despăgubirilor datorate de Municipiul Arad este în sumă de 46 euro, în echivalent în lei la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de Primăria municipiului Arad împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2015.
Procesat de NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2288/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2290/2015. Civil → |
|---|
