ICCJ. Decizia nr. 2308/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2308/2015
Dosar nr. 57922/3/2011
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 6A din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, cu opinie majoritară, apelul formulat de apelanţii reclamanţi S.J.S. şi S.A., împotriva Sentinţei civile nr. 685 din 10 iunie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi cu unanimitate a respins apelul declarat de apelanta intervenientă Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul - teren în suprafaţă de 3000 mp a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634/1936 de către Societatea A.R.C.R. de la vânzătorul C.S., iar în baza autorizaţiei de construire nr. 89/1936 pe acest teren s-a edificat o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj cu destinaţia de laborator cinematografic.
În anul 1942 bunurile Societăţii A.R.C.R. sunt rechiziţionate însă sunt restituite la data de 4 ianuarie 1946, împrejurare ce rezultă din scrisoarea adresată Legaţiei Americane din anul 1948 de V.S., asociat al societăţii.
Ulterior, prin convenţiunea din 1 octombrie 1946 M.J.S. şi V.S. stabilesc să împartă în mod egal acţiunile societăţii sus menţionate şi drepturile derivând din deţinerea acestora. Prin convenţiunea din 01 octombrie 1946 M.J.S. recunoaşte în mod expres fratelui său V.S. dreptul asupra unui nr. de 750 acţiuni ale societăţii. M.J.S. părăseşte România la 6 octombrie 1946.
Datorită dificultăţilor financiare, acţiunile societăţii sunt vândute prin intermediul Bursei de Valori la data de 12 aprilie 1948 iar în data de 14 aprilie 1948 are loc Adunarea Generală a Acţionarilor Societăţii A.R.C.R. prin care se decide dizolvarea şi lichidarea acesteia, precum şi preluarea de către Administraţia Comercială Oficiul Naţional Cinematografic în calitate de acţionar unic a întregului activ şi pasiv rezultat în urma lichidării.
Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 a fost trecut în Registrul de Ordine la nr. 541 din 21 aprilie 1948, a fost vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secţia comercială, şi publicat în M. Of. nr. 96 din 23 aprilie 1948.
La 30 aprilie 1948 s-a înregistrat la Camera de Comerţ şi Industrie sub nr. 11588 cererea societăţii de înregistrare a procesului-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948.
Anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată reclamanţii au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 102 din 01 iulie 2008 emisă de R.A.D.E.F. România Film, în calitate de unitate deţinătoare, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. S., sectorul 1 compus din 3000 mp şi construcţie.
Împotriva acestei decizii şi în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanţii au formulat contestaţie aceasta fiind soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, hotărâre definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 212 din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi prin Decizia civilă nr. 6587 din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, reclamanţii au ales şi uzat efectiv de dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, instanţele judecătoreşti stabilind irevocabil că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Prezenta acţiune înregistrată pe rolul instanţei la 24 august 2011, ulterior epuizării procedurilor administrative şi jurisdicţionale prevăzute de Legea nr. 10/2001 este inadmisibilă.
Acţiunea este inadmisibilă deoarece se încalcă principiul "specialia generalibus derogant" şi "electa una via".
Art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Acţiunea promovată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 24 august 2011, după data apariţiei legii speciale, art. 6 din Legea nr. 213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condiţiile în care există legi speciale de reparaţie, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiţie şi după soluţionarea irevocabilă a contestaţiei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care în art. 2 menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând şi procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptăţite.
Este real că, în conţinutul actului normativ în discuţie, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamanţi în contradictoriu cu un terţ şi obţinerii posesiei bunului.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume "Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În prezenta cauză nu se regăseşte această situaţie, astfel cum s-a arătat reclamanţii parcurgând procedura administrativă prevăzută de legea specială.
Reclamanţii pretind că, prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, s-ar fi încălcat, printre altele, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi alte norme juridice internaţionale, care fac partea din dreptul intern şi se aplică prioritar faţă de acesta.
Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate prin raportare la principiile stipulate în Convenţie putea fi realizată cu condiţia declanşării prealabile a procedurii prevăzute de lege pentru obţinerea restituirii în natură a bunului, ocazie cu care organismul învestit cu soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat şi din perspectiva documentului internaţional.
Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Este, de asemenea, adevărat că, potrivit art. 20 din Constituţia României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern au prioritate primele, cu excepţia situaţiei în care legea fundamentală naţională sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aceasta nu înseamnă însă că persoanele interesate pot să-şi valorifice, în orice condiţii, pretenţiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ naţional, doar raportat la faptul că documentele internaţionale garantează şi protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.
Astfel, chiar Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamanţi, din perspectiva accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art. 35, obligaţia pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curţii Europene, în cazul în care este nemulţumit de soluţia obţinută într-un anumit demers judiciar.
Recunoaşterea acestei calităţi însă trebuie realizată prin declanşarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuţie are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziţiei de restituire sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest sens.
Obţinerea recunoaşterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiţie prealabilă firească exerciţiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.
De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
În speţă, reclamanţii au ales şi uzat de procedura Legii nr. 10/2001, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că "achiziţia din 12 aprilie 1948 a acţiunilor Societăţii C., de către stat prin bursa de valori, se include în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001".
Formulând notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluţionarea căreia s-a procedat la analizarea modalităţii de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor internaţionale, iar contestaţia a fost soluţionată irevocabil, prin reţinerea caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din perspectiva art. 6 nu mai putea fi realizată de instanţă. Această verificare reprezintă o chestiune de fond şi implică respectarea prealabilă a condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii, inclusiv din perspectiva admisibilităţii promovării demersului judiciar.
Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, incontestabil în raport de natura acţiunii şi de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite însă obţinerea bunului în orice condiţii şi indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
Astfel, caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislaţiei unui stat, inclusiv al documentelor internaţionale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului în discuţie.
Or, acţiunea de faţă nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanţi, faţă de faptul că dreptul lor a fost deja analizat din perspectiva şi în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Nici din perspectiva Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acţiunea nu este admisibilă.
Art. 1 din Protocol garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, dar nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul acestei dispoziţii.
Cu alte cuvinte, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanţilor, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. În speţă, imobilul, trecând în proprietatea statului prin intermediul vânzării la bursa de valori, iar caracterul valabil al acestei operaţiuni a fost deja stabilit de către instanţe în procedura Legii nr. 10/2001, cu putere de lucru judecat.
"Simpla speranţă de restituire", (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială", şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamanţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare.
Recurenţii au uzat de această lege specială iar judecătorul nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Ca atare, soluţia instanţei anterioare în cauza de faţă este în deplină concordanţă şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, aspect, fundamental al preeminenţei dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenţiei.
Aceasta înseamnă, printre altele, că situaţia juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situaţii asemănătoare celei din speţă, după epuizarea căilor de obţinere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moştenitorii lui, terţul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranţă acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câştigat.
Instituirea procedurilor din legea specială pentru analizarea calităţii de persoane îndreptăţite şi a caracterului abuziv al preluării imobilului,reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc şi, în final, să asigure respectarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenţie, ca şi principiul garantării protecţiei proprietăţii.
Nici încălcarea dreptului de acces la justiţie nu se poate susţine de către recurenţi, şi nici cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod expres sau implicit prin art. 6 din Convenţie.
Accesul la justiţie a fost pe deplin asigurat în situaţia în care reclamanţii au accesat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, precum şi toate căile de atac (fond, apel şi recurs) în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 supunând pretenţiile lor controlului judiciar.
Apelul formulat de intervenienta R.A.D.E.F. "R. Film" a fost considerat cu unanimitate, nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la 30 aprilie 2012 s-a solicitat să se constate că imobilul situat în Bucureşti, str. S. sectorul 1 se află în proprietate Statului Român şi în administrarea R.A.D.E.F R. Film, respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei cereri s-a arătat modalitatea juridică prin care imobilul a trecut în proprietate statului, precizându-se că în prezent acesta se află menţionat în anexa nr. 2 poziţia 2 din O.U.G. nr. 47/2011 ca imobil aflat în proprietate statului şi în administrarea intervenientei.
R.A.D.E.F. R. Film solicită a se constata dreptul de proprietate al statului şi, pentru sine, dreptul de administrare ce i-a fost acordat de stat, în condiţiile în care în cauză se discuta numai dreptul de proprietate al statului.
Faţă de acest conţinut, intervenţia formulată de apelant are un caracter de intervenţie accesorie şi nu în interes propriu, deoarece R.A.D.E.F. nu doreşte câştigarea dreptului de proprietate în contradictoriu cu niciuna din părţi, şi pentru că dreptul de administrare nu făcut obiectul cererii principale astfel cum a fost completată şi precizată.
Însă, cum în faţa instanţei de fond, nu s-a discutat caracterul cererii de intervenţie, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a analizat criticile în raport de calificarea dată în primă instanţă, respectiv intervenţie voluntară principală.
Sub acest aspect, nu există nicio contradicţie şi nicio încălcare a normelor de drept aplicabile, deoarece interesul ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile nu putea fi examinat decât sumar, cu ocazia pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.
Aceasta, deoarece motivele intervenirii în proces reprezintă în fapt apărări în ceea ce priveşte validitatea modalităţii trecerii dreptului în patrimoniul statului şi argumente, că nu a existat o preluare abuzivă şi o încălcare a dreptului de proprietate. În acest context, instanţa nu putea să se antepronunţe cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes Curtea a constatat că apelanta R.A.D.E.F. "R. Film" nu are interes, excepţia fiind corect soluţionată de instanţa de fond. Prin raportare la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză şi consecinţă a soluţiei pronunţate, apelantul nu are interes în cererea de intervenţie.
Astfel cum s-a reţinut de instanţa de fond, imobilul se află deja în proprietate Statului Român şi în administrarea apelantei în temeiul art. 3 şi al anexei nr. 2 din O.U.G. nr. 47/2011, intervenientul nefiind expus niciunui prejudiciu urmare a neexercitării acestei cereri.
2. Recursurile
2.1. Motive
Reclamanţii S.J.S. şi S.E., precum şi intervenienta în nume propriu R.A.D.E.F. "R. Film" au declarat recurs.
Reclamanţii au criticat soluţia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.
Instanţele trebuiau să facă aplicaţiunea instituţiei comparării titlurilor de proprietate, în practica judiciară fiind considerate admisibile, şi judecate pe fond, acţiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice. Aceeaşi raţiune trebuie să se aplice şi în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a dreptului de acces la justiţie şi ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
R.A.D.E.F. "R. Film" a criticat decizia arătând că la termenul din 19 septembrie 2013 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu pe care o formulase şi, în atare situaţie, instanţa nu mai respinge prin sentinţă cererea de intervenţie ca lipsită de interes. Procedând astfel, instanţa a încălcat efectul procesual al încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie.
Soluţia încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu nu a fost atacată de reclamanţi, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.
2.2. Analiza recursurilor
Soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pe considerentul că într-un litigiu anterior a fost respinsă irevocabil contestaţia împotriva deciziei prin care unitatea deţinătoare a soluţionat notificarea reclamanţilor de restituire a imobilului, nu este legală, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de către reclamanţii S.J.S. şi S.E. împotriva Deciziei nr. 212/A din 22 martie 2010.
În acest litigiu, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. "R. Film" pentru a se anula Decizia nr. 102 din 1 iulie 2008 şi a se dispune restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 3000 mp şi a construcţiilor edificate pe acesta, situate în Bucureşti, str. S., sector 1.
Menţinând hotărârea instanţei superioare de fond, instanţa de recurs a arătat în considerentele deciziei că imobilul în litigiu nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deţinător al autorităţii publice, nu şi actele juridice de preluare în care Statul Român a acţionat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziţie de egalitate juridică cu ceilalţi participanţi. Preluarea ar putea fi considerată abuzivă numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluţionat definitiv, nulitatea absolută a convenţiei încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speţă nu s-a dovedit. Actul juridic al cumpărării la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului.
Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, cu motivarea că reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este nelegală.
Cum instanţele de fond au soluţionat procesul fără să intre în cercetarea fondului cererii principale, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune admiterea recursului reclamanţilor şi casarea cauzei cu trimitere spre judecare la instanţa de apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) teza I şi a II-a C. proc. civ., pentru compararea titlurilor părţilor.
Cum calificarea naturii juridice a cererii de intervenţie formulată de R.A.D.E.F. "R. Film" nu mai este în discuţie, aşa cum a stabilit corect instanţa de apel, faţă de casarea cu trimitere a cererii principale se impune admiterea formală şi a recursului intervenientei principale, pentru ca instanţa de trimitere să analizeze şi criticile formulate de această parte şi să se determine cadrul procesual, din punct de vedere subiectiv, în raport cu toate aspectele invocate de părţi, inclusiv prin cererile de recurs. Numai după depăşirea acestei etape, urmează să fie analizate cu prioritate, aşa cum impune art. 137 C. proc. civ., toate excepţiile invocate în faţa instanţei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii S.J.S. şi S.E., precum şi de intervenienta în nume propriu R.A.D.E.F. "R. Film" împotriva Deciziei civile nr. 6A din 14 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
Procesat GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2337/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2309/2015. Civil → |
|---|
