ICCJ. Decizia nr. 2325/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2325/2015
Dosar nr. 726/1/2015
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Deliberând asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 20 mai 2009, reclamanta SC D.D.G.R. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi C.I.Z., să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenurile în suprafaţă totală de 8.000 mp situate în comuna B., după cum urmează:
a) tarlaua 12, parcela 59/16, în suprafaţă de 4000 mp intabulată în CF nr. 3500 a comunei B., judeţul Ilfov şi
b) tarlaua 12, parcela 59/17, în suprafaţă de 4000 mp intabulată în CF nr. 3794 a comunei B., judeţul Ilfov.
S-a mai solicitat ca instanţa să dispună Oficiului pentru cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov să facă cuvenitele menţiuni în caz de admitere a primului capăt de cerere.
În subsidiar, în cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei (reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii) de 400.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a terenurilor, iar în cazul respingerii primelor două capete de cerere s-a cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata echivalentului în lei al sumei de 110.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii efective, plus dobânda legală, de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, cu titlul de plată nedatorată.
Învestit în primă instanţă cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 1557 din 23 septembrie 2011, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis în parte cererea şi a constatat că pârâţii au vândut reclamantei terenurile în suprafaţă totală de 8.000 mp, situate în comuna B., după cum urmează: tarlaua 12 - parcela 59 din 16 - în suprafaţă de 4000 mp, întabulată în C.F. nr. 3500 a comunei B., judeţul Ilfov; tarlaua 12 - parcela 59 din 17 - în suprafaţă de 4000 mp, întabulată în C.F. nr. 3794 a comunei B., judeţul Ilfov, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză. A dispus ca sentinţa să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare. Totodată, a respins, ca neîntemeiat, cel de-al doilea capăt de cerere şi ca rămase fără obiect, capetele de cerere subsidiare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în prezenta cauză s-a făcut dovada refuzului pârâţilor de a se prezenta la biroul notarial pentru a încheia actul în formă autentică, aşa cum rezultă din încheierile autentificate sub nr. 1186 şi 1187 la BNP Asociaţi M.M., la data de 16 martie 2009, în urma notificărilor formulate de reclamantă. Totodată, din convenţia încheiată la data de 27 aprilie 2004 reiese că, promitentul cumpărător şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, achitând preţul vânzării.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului C.I., în sensul că părţile s-ar fi desocotit (şi nu mai există obligaţiile asumate prin antecontract) printr-o chitanţă descărcătoare încheiată la data de 03 octombrie 2005, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate având în vedere că înscrisul nu se referă la terenurile ce fac obiectul cauzei iar pe de altă parte, este unilateral, exprimând numai voinţa pârâtului C.I., nefiind semnat şi de G.C.F.
În cauză, s-a efectuat şi o expertiză tehnică de specialitate de către expert tehnic judiciar D.M.A. prin care au fost identificate cele două terenuri care fac obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.
Totodată, pârâta C.I.Z. a recunoscut pretenţiile reclamantei şi a fost de acord ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (2) din Titlul X, Legea nr. 247/2005, în sensul că pârâţii refuză nejustificat să se prezinte la biroul notarial pentru a încheia actul de vânzare-cumpărare în formă autentică, aşa cum s-au obligat prin antecontractul încheiat la data de 27 aprilie 2004, iar reclamanta îşi justifică dreptul de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în baza contractului de cesiune încheiat cu promitentul cumpărător, G.C.F., la data de 13 februarie 2009.
Apelul declarat în cauză de pârâtul C.I., a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 376/A din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că excepţia autorităţii de lucru judecat (în raport de Sentinţa civilă nr. 1190 din 16 martie 2007) invocată de pârât, a fost corect respinsă de prima instanţă în condiţiile în care, cauza celor două acţiuni este diferită, în primul litigiu judecata limitându-se doar la analizarea instituţiei stipulaţiei pentru altul, fără a examina niciuna din condiţiile necesare pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Nici criticile, pe fond, formulate de apelantul-pârât nu au fost primite, întrucât din cuprinsul convenţiei rezultă că obiectul acesteia nu a fost împrumutul bănesc - idee acreditată de pârât - ci transferul dreptului de proprietate asupra celor două terenuri, aflate în litigiu, clauzele contractului cât şi conţinutul înscrisului olograf depus de C.I. fiind corect interpretate de prima instanţă.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul C.I.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 3946 din 24 septembrie 2014 a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.I., reţinând, în esenţă, că judecarea căii de atac a apelului la termenul din 8 octombrie 2012 s-a realizat cu citarea legală a părţilor, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de la această dată prin care s-a dispus amânarea pronunţării, pentru a da posibilitatea apelantului-pârât şi intimatei-pârâte, să depună concluzii scrise. Din cuprinsul acestei încheieri - ce face parte integrantă din decizia atacată - rezultă că apelantul-pârât, deşi legal citat, nu s-a prezentat, nici personal şi nici prin reprezentant la termenul astfel stabilit, concluziile scrise formulate de acesta fiind depuse de avocatul său, înainte de terminarea şedinţei de judecată dar, după încheierea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare. În acest context, nu i se poate imputa instanţei de control judiciar neanalizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C.I.Z., în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată conform art. 115 ori 132 C. proc. civ. anterior, ci după închiderea dezbaterilor.
Referitor la celelalte critici formulate de recurent, s-a avut în vedere că, instanţele au interpretat corect clauzele actului juridic încheiat de părţi cu promitentul cumpărător G.C.F. (care, ulterior, şi-a cesionat drepturile litigioase reclamantei SC D.D.G.R. SRL) sub aspectul voinţei reale a părţilor şi a eficienţei acesteia din perspectiva producerii de consecinţe juridice, apreciindu-se corect asupra îndeplinirii cerinţelor art. 5 alin. (2) al Titlului X din Legea nr. 247/2005, în sensul de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei din urmă hotărâre, C.I. a formulat cerere de revizuire, invocând în dezvoltarea motivelor prezentate cazurile înscrise în art. 322 pct. 1, 2, 7 şi 9 C. proc. civ., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 726/1/2015.
În motivarea cererii sale de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., C.I. a arătat că actul nou de care se prevalează este "Răspunsul la Interogatoriul" formulat de pârâtul C.I., pentru reclamantul G.C.F., depus la la termenul din 22 ianuarie 2015 în dosarul civil nr. 24274/3/2013, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Revizuentul arată că, înscrisul la care înţelege să facă referire, dovedeşte recunoaşterea fără tăgadă de către G.C.F., că i-a restituit integral toate sumele împrumutate de la el, conform transferului bancar şi notei de desocotire întocmită de către G.C.F., la data de 25 octombrie 2005 pe care a intitulat-o "împrumuturi I.C.", ceea ce denotă că nu îi mai revine nicio obligaţie, solicitând anularea Deciziei civile nr. 3943 din 24 septembrie 2013, Deciziei civile nr. 376A din 24 octombrie 2012 şi Sentinţei civile nr. 1557 din 23 septembrie 2011 deoarece în conformitate cu descoperirea noului înscris care are legătură indisolubilă cu cauza se atestă expres, prin mărturisirea sub forma scrisă a lui G.C.F., că a primit suma de 130.000 dolari SUA, reprezentând împrumutul acordat, ceea ce denotă că orice obligaţie ce i-ar reveni în privinţa terenurilor situate în comuna B. au încetat.
Revizuentul formulează susţineri, încadrate în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei ne. 1190 din 16 martie 2007, definitivă prin Decizia nr. 201/A/2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 1679/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi rezoluţiei din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Sub aspectul încadrării în art. 322 pct. 1 C. proc. civ., revizuentul arată că, instanţa de fond şi cea de apel, cât şi instanţa de recurs au încălcat prevederile art. 129 pct. 5 din C. proc. civ., în condiţiile în care, în apărare, a depus la dosar toate probele, prin care a demonstrat că a achitat către G.C.F., toate sumele împrumutate, instanţele nu s-au aplicat asupra analizării acestui aspect, considerând că au fost încălcate prevederile art. 129 C. proc. civ. deoarece instanţele nu au verificat condiţiile de validitate şi de legalitate a contractului de cesiune, încheiat la dată de 13 februarie 2009, atestat de avocatul G.D. sub nr. 97 la dată 13 februarie 2009. Susţine că, în temeiul art 129 pct 5. C. proc. civ., instanţele erau obligate să constate că acest contract este lovit de nulitate absolută deoarece încalcă dispoziţiile art. 44 din Constituţia României relativ la dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuentul invoca jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând referire la principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, ce este consacrat în art. 148 alin. (2) din Constituţie. Arată că, reglementarea motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligaţiei asumate de autorităţile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Consideră că motivul de revizuire bazat pe art. 322 pct. 9 C. proc. civ. constând în pronunţarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene se întemeiază pe accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, în sensul privării justiţiabilului de la beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional.
Revizuentul susţine, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., că din cuprinsul motivării Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 rezultă că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aspectele evocate în recurs şi detaliate în notele scrise referitor la clauzele contractuale din înscrisul intitulat convenţie, aspect care conduce la încălcare art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea formulată, intimata SC D.D.G.R. SRL a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondată a cererii.
La termenul de judecată din 22 octombrie, Înalta Curte a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., în raport de Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Analizând cu prioritate aceste excepţii, în raport de aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul lor peremptoriu, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa are în vedere faptul că art. 322 alin. (1) din acelaşi cod reglementează strict hotărârile judecătoreşti care pot face obiect al revizuirii, textul legal impunând strict cerinţa ca numai hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, să facă obiect al acestei căi extraordinare de atac de retractare.
Din cuprinsul textului evocat rezultă că, în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe de recurs, legiuitorul a impus condiţia specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei.
Evocarea fondului cauzei de către instanţa de recurs, ca expresie a uneia din condiţiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până la acel moment. Prin urmare, nu intră în categoria hotărârilor instanţelor de recurs care evocă fondul şi, deci nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii, hotărârile prin care s-a respins recursul, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare sau prin care recursul a fost constatat nul.
În speţă, prin Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.I. împotriva Deciziei nr. 376/A din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, soluţie care nu a antamat situaţia de fapt a cauzei, obiectul recursului fiind limitat la criticile de nelegalitate aduse hotărârii atacate, în contextul în care situaţia de fapt a fost considerată ca fiind deplin stabilită în faţa instanţelor de fond.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu îndeplineşte condiţia generală de admisibilitate impusă de art. 322 alin. (1) din acelaşi cod şi, anume, aceea ca hotărârea dată de instanţa de recurs să evoce fondul, situaţie în raport de care analiza celorlalte condiţii specifice cazului de revizuire evocat devine inutilă.
Relativ la cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., preliminar analizării condiţiilor de admisibilitate a cererii, Înalta Curte va constata că cererea nu poate fi primită deoarece excepţia autorităţii de lucru judecat este incidentă în cauză în raport de Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Astfel, prin această din urmă hotărâre pronunţată în Dosarul nr. 179/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca tardivă cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul C.I. întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi ca inadmisibilă cererea de revizuire a aceleiaşi decizii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2, şi 9 C. proc. civ. În raport de motivul de revizuire evocat, s-a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate a cererii impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. întrucât hotărârea dată de instanţa de recurs, supusă revizuirii, nu evocă fondul, iar, pe de altă parte, cererea întemeiată pe art. 322 pct. 7 nu a fost promovată cu respectarea termenului instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Înalta Curte are în vedere împrejurarea potrivit căreia, autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864, are la bază regula conform căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată dat fiind faptul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, regulă instituită în scopul de a realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces. Astfel, hotărârea judecătorească se impune ca un adevăr irefragrabil, nu numai în virtutea prezumţiei legale de adevăr, ci şi în vederea realizării unui principiu de ordine publică ce conferă autoritate organelor de justiţie şi în conformitate cu care nu se permite demararea unui nou proces, care ar putea să răstoarne ce s-a stabilit anterior.
În cauza de faţă, în raport de cererea de revizuire soluţionată prin Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă ce a format obiectul dosarului nr. 179/1/2014, se constată că prezenta cerere de revizuire are acelaşi obiect cu prima solicitare, acesta fiind reprezentat de Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este formulată între acelaşi părţi întrucât cererea de retractare se desfăşoară între părţile care au figurat în procesul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii. Totodată, se constată că cererea de faţă are aceeaşi cauză juridică cu cea dintâi cerere de revizuire deoarece toate motivele de fapt şi de drept evocate prin prezenta cerere au fost analizate cu ocazia soluţionării cererii ce a format obiectul dosarului nr. 179/1/2014 soluţionat prin Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În consecinţă, în cauză se verifică existenţa identităţii de obiect, părţi şi cauză în raport de prima cerere de revizuire formulată de C.I., fiind îndeplinite condiţiile înscrise în art. 1201 C. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi va respinge cererea de revizuire a aceleiaşi decizii, întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., constatând autoritatea de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul C.I., întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Respinge cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul C.I., întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., constatând autoritatea de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2323/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2326/2015. Civil → |
|---|
