ICCJ. Decizia nr. 2407/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2407/2015
Dosar nr. 15016/3/2012
Şedinţa publică din 29 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 decembrie 2008, reclamantul B.T. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti prin Primar General pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Decretului nr. 103 din 20 aprilie 1989, decret care prevede exproprierea pentru utilitate publică a imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. 5, sectorul 5 (poziţia XX din anexa 1 la decret), invocând dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a devenit proprietar asupra imobilului în cauză prin moştenire, de la sora sa, B.V., conform certificatului de moştenitor din 31 mai 2007, care, la rândul său, îl dobândise de Ia M.B., conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 13 iunie 1958. Din anul 1958 până în prezent, imobilul a fost stăpânit netulburat de către familia reclamantului, iar în spaţiu au fost repartizaţi încă din anul 1966 B.M. şi V.P., care îl ocupă în prezent, cu toate că în anul 2007 le-a expirat contractul de închiriere.
La data de 28 ianuarie 2009, B.M. şi V.P. au formulat cerere de intervenţie în interesul Primăriei sectorului 5 Bucureşti, arătând că, în anul 1966, imobilul din str. A. nr. 5 le-a fost repartizat spre închiriere prin Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 emis de Sfatul Popular al Raionului VX Lenin - actualmente sector 5, urmare căruia a intervenit contractul de închiriere încheiat cu proprietarul, sora reclamantului.
Reclamantul a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să se judece cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi că obiectul cererii este retrocedarea imobilului, ca urmare a faptului că scopul exproprierii nu a fost realizat, menţinând acelaşi temei juridic.
Prin încheierea din data de 22 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată, reţinând că întervenienţii nu justifică un interes direct cu acţiunea privind restituirea imobilului în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar prin sentinţa civilă nr. 599 din 22 aprilie 2009 a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin cererea precizată reclamantul a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea unui imobil care a fost expropriat prin Decretul nr. 103/1989, acest imobil intrând în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001 prin raportare la art. 1, art. 2 şi art. 11 din respectivul act normativ, iar, prin decizia LIII/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că acestea nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după mtrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 619A din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-intervenienţi B.M. şi V.P., a desfiinţat sentinţa civilă nr. 599 din 22 aprilie 2009 şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând că respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie şi a cererii de intervenţie principală nu este motivată în fapt şi în drept, iar instanţa nu s-a preocupat să califice natura juridică a cererii de intervenţie.
După desfiinţare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 47891/3/2008, la data de 26 aprilie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 02 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul B.T., a luat act de renunţarea la judecarea cererii de intervenţie accesorie formulată de întervenienţii B.M. şi V.P. şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie principală, precizată şi completată, formulată de B.M. şi V.P.
Prin decizia civilă nr. 25A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererile de apel formulate de apelantul-reclamant B.T. şi de apelanţii-intervenienţi B.M. şi V.P., a desfiinţat sentinţa menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, cu privire la apelul reclamantului, că acesta a solicitat judecarea cererii sale având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului, în fond, deoarece, deşi din evidenţele administrative rezultă că imobilul a fost expropriat, acesta a rămas permanent în posesia sa.
Instanţa de apei a observat că cererea reclamantului nu a fost soluţionată de către instanţa de fond, deoarece printr-un raţionament juridic greşit, a declarat că „reia" dispoziţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, din prima sentinţă desfiinţată, pentru că aspectul nu a fost criticat în apel.
Aspectul menţionat de instanţa de fond nu are relevanţă în cauză, de vreme ce întreaga sentinţă a fost desfiinţată, în condiţiile în care instanţa de apel a precizat că este necesară desfiinţarea totală, deoarece stabilirea regimului juridic al cererii de intervenţie „ar putea avea consecinţe şi asupra soluţiei dată acţiunii", rezultând că este în discuţie acţiunea reclamantului, singura care avea la acea dată o calificare juridică necontestată,
De aceea, în mod greşit, instanţa de fond nu a analizat cererea principală formulată de reclamant, stabilind numai că „reia" dispoziţiile de respingere a cererii principale ca inadmisibilă, dar fără nici o altă motivare, deşi se impunea analizarea cererii reclamantului, ori pe fond, ori pe cale de excepţie pentru a face posibil controlul judiciar al sentinţei atacate.
Cu privire la apelul declarat de intervenienţi, s-a reţinut că aceştia au susţinut că s-au aflat în eroare cu privire la părţile din proces şi că au, în cererea de intervenţie, interesul justificat de dreptul lor de folosinţă îndelungată asupra imobilului în litigiu.
Instanţa de apel a analizat voinţa reală a intervenienţilor din proces şi a ajuns la concluzia că aceştia solicită recunoaşterea unui drept de folosinţă îndelungată asupra imobilului în litigiu. Acest scop al intervenienţilor rezultă din cererea completatoare depusă la data de 02 februarie 2011, prin care cer constatarea existenţei în favoarea lor a unui drept de folosinţă asupra imobilului.
Această cerere de intervenţie principală este admisibilă şi trebuie soluţionată în fond. Ea are un caracter autonom şi este formulată atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti, care este parte în proces, aspect ce rezultă din cererea completatoare deja enunţată.
Intervenţia este formulată în baza art. 49 alin. (2) C. proc. civ. şi are ca obiect constatarea existenţei unui drept de folosinţă asupra imobilului, în favoarea intervenienţilor, atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva Municipiului Bucureşti, deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului este litigios.
În condiţiile calificării menţionate, instanţa de apel a constatat că cererea intervenienţilor nu a fost judecată în fond de către Tribunalul Bucureşti din cauza ambiguităţii ei, a modului inform în care a fost formulată şi a multiplelor precizări şi completări. Totuşi, instanţa de fond avea obligaţia de a desluşi scopul şi voinţa reală a intervenienţilor în declanşarea prezentului proces, deoarece acest aspect era esenţial în speţă şi nu analizarea formală şi strict procedurală a cererilor.
După desfiinţare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15016/3/2012, la data de 19 iunie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 1109 din 21 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie în nume propriu; a respins, ca inadmisibilă, cererea principală formulată de reclamantul-pârât B.T., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intervenienţii S.S. şi V.P.; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în nume propriu formulată de S.S. şi V.P., în contradictoriu cu reclamantul-pârât B.T. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii principale, tribunalul a reţinut că imobilul in litigiu a făcut obiectul naţionalizării prin Decretul nr. 103/1989, intrând în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 1, art. 2 şi art. 11 din respectivul act normativ.
Legea nr. 33/1994 nu mai este aplicabilă, având caracter general, în timp ce Legea nr. 10/2001, fiind lege specială în ceea ce priveşte aceste imobile, se va aplica în cauzele vizând retrocedarea acestor imobile.
În consecinţă, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale şi a respins cererea principală, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală, prin decizia civilă nr. 25A din 24 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit că prezenta intervenţie este formulată în baza art. 49 alin. (2) C. proc. civ. şi are ca obiect constatarea existenţei unui drept de folosinţă asupra imobilului ce face obiectul cauzei, în favoarea intervenienţii or, atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva Municipiului Bucureşti, deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului este litigios.
Sub aspectul inadmisibilităţii unei astfel de cereri, tribunalul a apreciat că dezlegarea acestei excepţii prin considerentele deciziei civile sus-menţionate se impune cu putere obligatorie, astfel încât a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală, ca neîntemeiată.
Pe fondul cererii de intervenţie, tribunalul a reţinut că, prin Ordinul de repartizare nr. 5596 din 07 decembrie 1966 locuinţa din str. A. nr. 5, Raion V.l.Leni, i-a fost repartizată autorului intervenientei, B.M., iar pe verso-ul acestui act sunt trecuţi membrii familiei ce locuiesc cu titularul, şi anume: B.M., B.S. şi V.P. Intervenienţii au folosit imobilul până în anul 2007, când le-a expirat contractul de închiriere, fapt precizat de reclamant şi necontestat de intervenienţi.
Prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 13 iunie 1958, B.V. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. A. nr. 5, compus din teren în suprafaţă de 108 mp şi construcţie.
Imobilul situat în Bucureşti, str. A. nr. 5, sector 5 a făcut obiectul naţionalizării prin Decretul nr. 103/1989, fiind trecut la poziţia XX din Anexa 1, pe numele P. (B.) V., care este autoarea reclamantului, în temeiul certificatului de moştenitor din 31 mai 2007.
Având în vedere că în prezent intervenienţii nu deţin un titiu locativ de la actualul proprietar, Statul Român, instanţa a respins cererea de constatare a existenţei unui drept de folosinţă asupra imobilului ce face obiectul cauzei, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 225A din 22 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de interveniente.
Curtea a constatat că soluţia pronunţată de tribunal cu privire la cererea principală a intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare de către reclamantul B.T., la fel ca şi considerentul pentru care tribunalul a respins acţiunea prin care reclamantul solicita retrocedarea imobilului, întrucât acesta intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Plecând de la aceste constatări, motivul de apel prin care apelantele-interveniente susţin greşita respingere a cererii de intervenţie principală formulată în contradictoriu cu reclamantul, a fost respins, ca nefondat.
Astfel, prin sentinţa apelată, tribunalul a arătat că imobilul în privinţa căruia intervenientele au solicitat, pe calea intervenţiei principale formulate în prezentul dosar, să se li se recunoască existenţa unui drept de folosinţă îndelungată (această calificare a obiectului cererii de intervenţie a fost tăcută de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 25A/2012, obligatorie pentru instanţele de rejudecare în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.) a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului nr. 103/1989, iar, ca urmare a faptului că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, acesta a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001).
Deşi prin motivele de ape! intervenientele susţin că reclamantul nu a avut nici un moment calitatea de proprietar, solicită a se constata că a intervenit tacita relocaţiune ca urmare a faptului că în perioada 01 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007 acesta a acceptat plata chiriei.
Or, o eventuală acceptare tacită a prelungirii termenului de închiriere nu putea proveni decât de la proprietarul imobilului în litigiu, calitate pe care apelantele-interveniente o contestă reclamantului.
De asemenea, Curtea a constatat că lipsa calităţii de proprietar a reclamantului asupra imobilului în litigiu derivă din neformularea notificării înăuntrul termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, incidenţa Legii nr. 10/2001 fiind un aspect necontestat de intimatul-reclamant, prin neapelarea sentinţei de fond.
Este nefondată şi critica prin care se susţine că motivarea sentinţei vine în contradicţie cu probele dosarului, deoarece se constată că tribunalul a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în sensul că imobilul situat în Bucureşti str. A. nr. 5 a fost proprietatea lui B.V. conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 1958, în anul 1966 făcând obiectul Ordinului de repartizare nr. 596 din 7 decembrie 1966 în favoarea lui B.M.
Ulterior, în anul 1989 acest imobil a tăcut obiectul Decretului de expropriere nr. 103/1989, fiind preluat pe numele P. (fostă B.) V.
B.V. (fostă P., conform sentinţei civile nr. 4635/2003) a decedat la data de 28 decembrie 2006, intimatul-reclamant B.T. fiind moştenitor al acesteia.
Considerentul pentru care tribunalul a respins cererea de intervenţie formulată în contradictoriu cu pârâtul din proces a constat în aceea că nu se poate recunoaşte existenţa unui drept de folosinţă îndelungată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, deoarece intervenienteie nu deţin un titlu locativ de la actualul proprietar al imobilului, Statul Român.
În combaterea celor reţinute de tribunal, apelantele-interveniente au susţinut, în primul rând, faptul că intimatul-reclamant (şi autoarea sa B.V.) a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului prin faptul că nu a întreprins nici o acţiune din cele prevăzute de Legea nr. 10/2001. Aceste susţineri nu reprezintă o critică veritabilă la adresa hotărârii de fond, ci vin să confirme situaţia juridică a imobilului astfel cum a fost reţinută de tribunal.
În al doilea rând, apelantete-interveniente au susţinut că tribunalul trebuia să reţină că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 reprezintă tocmai un asemenea titlu locativ şi că este opozabil statului în calitate de emitent.
Curtea a constatat că, în mod corect, tribunalul a respins cererea de constatare a existenţei unui titlu locativ formulată în contradictoriu cu pârâtul din proces, Municipiul Bucureşti, deoarece, la momentul emiterii Ordinului de repartizare nr. 5596/1966 de către Sfatul Popular al Raionului V.l. Lemn Secţiunea de Gospodărie Locuinţe şi Localuri, s-a avut în vedere un anumit regim juridic al imobilului în litigiu (fiind repartizat spre închiriere familiei B.M. deoarece legislaţia în vigoare la acea dată nu permitea proprietarului imobilului de la acel moment să deţină mai multe locuinţe), regim juridic care s-a schimbat între timp, conform celor expuse în cadrul situaţiei de fapt.
Critica subsecventă - conform căreia Statul Român a adus apelantelor-interveniente grave prejudicii prin atribuirea în mod ilegal de locuinţe spre închiriere autorului deposedat şi reclamantului din fondul locativ al statului şi referitoare la angajarea răspunderii Statului Român în condiţiile art. 219-221 C. civ. - nu a fost reţinută, deoarece excede limitelor investirii instanţei de fond.
În al treilea rând, apelantele-interveniente susţin că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 reprezintă actul de preluare abuzivă al puterii din perioada 1045-1989, fapt ce a făcut ca imobilul să intre în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, fapt ce ar atrage, în opinia apelantelor, recunoaşterea dreptului de folosinţă a intervenienţilor asupra imobilului.
Critica este nefondată, deoarece, aşa cum s-a arătat în cadrul situaţiei juridice a imobilului în litigiu, actul de preluare de către stat este Decretul nr. 103/1989, act de preluare care a şi făcut obiectul cererii principale. în privinţa cererii principale, tribunalul a reţinut că nu este legal investit cu o acţiune în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 33/1994, deoarece imobilul a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenîentele, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Consideră că instanţa a respins în mod greşit cererea de constatare a existenţei unui drept de folosinţă cu privire la imobil, invocând că legislaţia în vigoare la acea dată s-a schimbat, fapt ce ar fi condus la schimbarea regimului juridic al imobilului aflat în litigiu.
Arată că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 este un act administrativ care nu a fost contestat de autorul deposedat, reclamant sau de pârât, drept consecinţă el produce efecte pe deplin şi în prezent, numai în raport cu recurentul-pârât Municipiul Bucureşti.
Renunţarea, la cererea de intervenţie accesorie prin cererea precizatoare din data de 09 iunie 2010 s-a datorat faptului că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin reprezentantul său în proces a fost tot timpul într-o stare de pasivitate, neformulând nicio pretenţie cu privire la dreptul său de proprietate asupra imobilului.
Consideră că Ordinul de repartizare îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerat un act de preluare abuzivă, obligându-l pe autorul deposedat la încheierea contractului de închiriere.
Până la data preluării imobilului de către Statul Român, din conţinutul ordinului reiese că a creat un drept de folosinţă pentru intervenienţi asupra imobilului în raport cu autorul deposedat, iar după această dată, prin preluarea imobilului de către stat prin Decretul nr. 103/1988, dreptul de folosinţă al intervenientelor este opozabil statului român, întrucât la data exproprierii imobilul era grevat de acest drept de folosinţă.
Decizia atacată este contradictorie, având în vedere că, pe de o parte pune sub semnul îndoielii susţinerea că Ordinul de repartizare constituie un act de preluare abuzivă al puterii din perioada 1945-1989, iar, ulterior, reţine că imobilul a intrat în domeniul de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001.
Solicită casarea deciziei atacate, admiterea cererii de intervenţie principală şi recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra imobilului, în contradictoriu cu recurentul-pârât Municipiul Bucureşti.
Recursul este nul
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Pentru a conduce la modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a aceior critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
În speţă, recurentele au susţinut că nu au fost apreciate corect consecinţele juridice pe care le produce Ordinul de repartizare nr. 5596/1966, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de toate lucrările din dosar, fără a arăta, în concret, în ce constă interpretarea greşită a acestui act sau schimbarea naturii ori înţelesului „lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", astfel cum prevăd dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile formulate de recurente care vizează atât situaţia de fapt, cât şi modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor administrate în cauză, nu pot fi primite.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele nu au arătat care este actul normativ interpretat sau aplicat greşit de către instanţa de apel.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin unitare, nu numai că recurentele nu s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 şi 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care şi-au întemeiat recursul, dar nu au formuiat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Ori în calea extraordinară de atac a recursului nu are Ioc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurente constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de intervenientele V.P. şi S.S. împotriva deciziei nr. 225 A din data de 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2412/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2405/2015. Civil → |
|---|
