ICCJ. Decizia nr. 2391/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2391/2015
Dosar nr. 23989/3/2013*
Şedinţa publică din 28 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 17304/300 din 15 mai 2012, reclamantul P.A.L., în contradictoriu cu pârâţii G.I. şi G.R.M., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: obligarea pârâţilor la predarea imobilului situat în Bucureşti, str. I.L. nr. 2, sector 2, şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă, evaluate provizoriu la suma de 700 euro/lunar, pentru perioada cuprinsă între luna aprilie 2009 şi data predării efective a imobilului; rectificarea CF nr. XX şi nr. ZZ în sensul radierii dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 şi nr. 2 situate în imobilul anterior identificat; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 17134/2/2004, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii G.I. şi G.R.M. şi a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi S.R., fiind reţinută reaua–credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorilor. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1218 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 22347/3/2007, Municipiul Bucureşti, prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, str. I.L. nr. 2, sector 2.
Ca urmare a constatării nevalabilităţii preluării imobilului de către Statul Român şi a anulării actelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 subsecvente, pârâţii au obligaţia de a preda reclamantului imobilul situat în Bucureşti, str. I.L. nr. 2, sector 2 şi de a-i plăti acestuia din urmă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani.
Urmare a faptului că pârâţii şi-au intabulat în anul 2010 în mod fraudulos contractele de vânzare–cumpărare ulterior anulate, se impune şi rectificarea cărţilor funciare.
În drept, reclamantul a invocat art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996, art. 555, art. 564, art. 1349, art. 1357 şi urm. art. 1385 C. civ. din 2009.
Pârâţii au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, pe această cale fiind invocate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în privinţa primelor două capete de cerere şi excepţia inadmisibilităţii celui de-al treilea capăt de cerere; pe fondul cauzei, s-a susţinut netemeinicia acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 9369 din 27 mai 2013, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi s-a dispus declinarea competenţei de judecare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04 iulie 2013, sub nr. de Dosar 23989/3/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1961 din 07 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul P.A.L.; au fost obligaţi pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie etajul 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. I.L. nr. 2, sector 2, constând din spaţiile de locuit identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 şi respectiv din 15 noiembrie 1996, desfiinţate în mod irevocabil, precum şi spaţiile aferente de folosinţă comună situate la etajul 1; au fost obligaţi pârâţii către reclamant la plata lipsei de folosinţă asupra apartamentelor menţionate mai sus în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent RON la data plăţii efective, începând cu luna mai 2009 şi până la predarea efectivă a imobilelor către reclamant; a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi active invocate prin întâmpinare şi a respins cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 2017 din 13 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat în mod irevocabil şi deci cu putere de lucru judecat, că imobilul ce s-a aflat la adresa din Bucureşti, str. I.L. nr. 2, sector 2, a fost preluat abuziv de stat, şi totodată s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 şi din 15 noiembrie 1996 încheiate de pârâţi şi numita S.R., cu Statul prin unitatea administrativ teritorială.
În virtutea aceleiaşi decizii şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în cadrul litigiului privind soluţionarea notificării formulate de reclamant conform Legii nr. 10/2001, alături de C.A.M., s-a dispus obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la restituirea în natură a imobilului de la aceeaşi adresă, reţinându-se faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare menţionate anterior au fost desfiinţate, precum şi calitatea reclamantului de moştenitor, respectiv de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001 şi acest aspect fiind aşadar, soluţionat cu putere de lucru judecat.
Rezultă că în prezent, pârâţii deţin spaţiile de locuit din litigiu, care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate în mod irevocabil, fără titlu valabil şi fără drept, exercitând în mod abuziv posesia şi folosinţa asupra acestora, tot abuzivă şi nelegală fiind şi intabularea în Cartea Funciară în favoarea celor doi pârâţi, aşa cum rezultă din încheierile de carte funciară aflate la din dosarul de fond al Judecătoriei, în anul 2010.
Tribunalul nu a reţinut apărările pârâţilor în sensul că deţin valabil spaţiile revendicate de reclamant, invocate pe calea întâmpinării şi respectiv a cererii reconvenţionale, sentinţa civilă din anul 1998, de care aceştia se prevalează, neavând autoritate de lucru judecat pe planul constatării nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, la vremea respectivă, autorul reclamantului solicitând în contradictoriu cu pârâţii C.L.M.B. şi SC A. SA să se constate calitatea de proprietară a autoarei sale asupra apartamentului nr. 2, din str. I.L., fără a se fi judecat şi în contradictoriu cu autoarea pârâţilor ori să i se fi consacrat acesteia dreptul, pe această cale.
A mai reţinut prima instanţă că, de altfel, solicitările pârâţilor pe cale reconvenţională, aşa cum sunt formulate şi întemeiate pe prevederile art. 111 C. proc. civ. vechi, sunt inadmisibile.
A apreciat instanţa de fond că este fără dubiu reaua-credinţă cu care au acţionat pârâţii, inclusiv după momentul desfiinţării irevocabile a celor două contracte de vânzare-cumpărare, continuând să deţină şi să folosească fără drept spaţiile de locuit din litigiu şi în mod abuziv, astfel că a găsit întemeiată acţiunea reclamantului în calitate de proprietar al acestora, recunoscut pe calea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, şi, în temeiul art. 480 C. civ. vechi, a reţinut obligaţia pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate aceste spaţii, precum şi de a plăti contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada mai 2009 şi în continuare, până la predarea efectivă către reclamant a acestora, în cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată valoarea fiind superioară celei solicitate de reclamant.
Ca atare, a admis acţiunea în revendicare precizată, a respins cererea reconvenţională, ca şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active, calitatea reclamantului de proprietar, fiind deja recunoscută pe cale judecătorească iar excepţia calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocată iniţial în raport de solicitările reclamantului din acţiunea introductivă, rămânând fără obiect, faţă de precizarea acestuia privind revendicarea, dar şi de faptul că înţeleg, în continuare, să se prevaleze de calitatea lor de posesori.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii G.I. şi G.R.M., solicitând în principal, casarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii introductive şi admiterii cererii reconvenţionale, precum şi a excepţiilor invocate pe cale de întâmpinare.
În motivare, apelanţii susţin că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, instanţa fondului, deşi a fost învestită de către pârâţi şi cu o cerere reconvenţională, nu a acordat cuvântul pe această cerere.
De altfel, nici asupra excepţiilor invocate de către pârâţi pe calea întâmpinării, instanţa nu a acordat cuvântul.
Făcând referire la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanţii susţin că nu au avut parte de un proces echitabil, vătămarea acestora fiind dovedită prin chiar modul de soluţionare a cauzei.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Între altele, intimatul a solicitat instanţei să ia act de faptul că apelanţii nu au înţeles să formuleze niciun fel de critici în ceea ce priveşte obligarea acestora de a achita contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada mai 2009 şi până la predarea efectivă a imobilului.
Prin decizia civilă nr. 457 A din 28 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a a dmis apelul declarat, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleaşi instanţe.
Analizând apelul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 295 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Din dispozitivul deciziei apelate reiese că prima instanţă a soluţionat excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare, şi anume excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi cea privind lipsa calităţii procesual pasive. În motivarea sentinţei se regăsesc considerentele pe care instanţa le-a avut în vedere spre a reţine lisa de temeinicie a acestor excepţii procesuale.
Însă, din practicaua hotărârii – în care se regăsesc consemnările privind discuţiile purtate în şedinţă publică – reiese că instanţa a acordat cuvântul părţilor şi a luat concluziile acestora numai în privinţa fondului pricinii, nu şi în privinţa apărărilor pe care pârâţii apelanţi le-au susţinut pe calea celor două excepţii.
Curtea a apreciat că soluţionarea celor două excepţii procesuale de fond, absolute şi peremtorii, fără a se lua concluziile părţilor asupra lor reprezintă o atingere adusă principiului contradictorialităţii, dar, în egală măsură, şi principiului respectării dreptului la apărare.
În ce priveşte cererea reconvenţională, Curtea a reţinut că soluţia ce a fost pronunţată de instanţa fondului în privinţa acesteia, a fost de respingere.
În privinţa acestei cereri, Curtea a constatat că motivarea instanţei de fond în privinţa solicitărilor din conţinutul cererii reconvenţionale este în sensul unui fine de neprimire, respectiv al inadmisibilităţii pretenţiilor (solicitărilor) formulate prin această cerere.
Or, un atare incident procedural nu a fost pus în discuţia părţilor, situaţie în care apelanţii pârâţi reclamanţi nu au avut posibilitatea de a formula apărări relativ la aspectul asupra căruia instanţa s-a pronunţat. Astfel fiind, şi prin soluţionarea în acest mod a cererii reconvenţionale, s-a adus atingere dreptului la apărare al apelanţilor pârâţi reclamanţi.
Având în vedere că, faţă de concluziile reţinute, se impune a fi anulată sentinţa apelată pentru a fi puse în discuţia părţilor atât excepţiile privind lipsa calităţii procesual active şi lipsa calităţii procesual pasive a ambilor pârâţi reclamanţi, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, iar soluţia relativă la fondul cererii principale este într-o legătură indisolubilă cu soluţia ce urmează a se pronunţa asupra acestor excepţii, dar şi cu soluţia care, în măsura în care excepţiile menţionate ar fi găsite nefondate, se va pronunţa pe fondul cererii reconvenţionale, Curtea urmează a dispune anularea în tot a sentinţei (în privinţa soluţiei date cererii principale, această dispoziţie impunându-se ca şi consecinţă a anulării soluţiei date asupra cererii reconvenţionale). În aceste condiţii, criticile formulate de apelanţi cu privire la considerentele ce sunt expuse în sentinţa apelată în analiza fondului cererii principale au rămas fără obiect, astfel că nu se mai subzistă suportul realizării controlului judiciar din această perspectivă.
Împotriva deciziei civile a declarat recurs reclamantul P.A.L.
Prin decizia civilă nr. 681 din 12 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul P.A.L. împotriva deciziei civile şi în consecinţă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut următoarele:
Este cert că în practicaua sentinţei civile nr. 1961/2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu apare nici o menţiune vizând acordarea cuvântului părţilor asupra excepţiilor lipsei de calitate procesuală activă şi pasivă, analizate în considerente şi soluţionate prin dispozitiv.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale fundamentale, respectiv principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Or, încălcarea unor principii fundamentale este de natură să producă părţii ocrotite prin instituirea lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură săvârşit în aceste condiţii. Aşadar, interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a fost corect făcută, iar admiterea apelului este legală.
Dispunând însă trimiterea spre rejudecare a procesului, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. – aplicabile în cauză, faţă de faptul că, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei, cererea reconvenţională a fost respinsă ca inadmisibilă.
Conform acestui text, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 23989/3/2013*.
Prin decizia civilă nr. 236 A din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanţii – pârâţi G.I. şi G.M. împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 7 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi în consecinţă:
A anulat sentinţa şi evocând fondul:
A respins excepţiile lipsei de calitate procesuală activă şi de calitate procesuală pasivă ca nefondate.
A admis acţiunea precizată, în parte, obligându-i pe pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie, etajul 1 al imobilului din Bucureşti, sector 2, str. I.L. nr. 2, constând din spaţiile de locuit şi aferente de folosinţă comună şi terenul aferent (identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 şi din 15 noiembrie 1996, desfiinţate în mod irevocabil.
Pârâţii au fost obligaţi către reclamant la plata lipsei de folosinţă asupra apartamentelor menţionate mai sus, în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent lei la data plăţii efective, începând cu data de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilelor către reclamant.
A respins cererea reconvenţională, ca nefondată.
Părţile şi-a rezervat dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Sub un prim aspect procedural, Curtea a constatat faptul că prin încheierea din data de 12 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III–a civilă, capătul de cerere principală trei, relativ rectificării cărţilor funciare privind imobilul litigios, a fost disjuns, formând obiectul unui dosar separat, evident laolaltă cu apărările părţilor în privinţa acestui capăt, astfel încât considerentele următoare ale prezentei decizii nu vor viza şi acest capăt de cerere.
Sub un secund aspect procedural, Curtea a reţinut că deşi s-a dispus casarea primei decizii pronunţate asupra apelului formulat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia sa civilă nr. 681 din 12 martie 2015, a apreciat în cuprinsul considerentelor, faptul că soluţia de admitere a apelului şi anulare a sentinţei, prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este legală, arătând în continuare, că instanţa de apel trebuia „să reţină cauza, pentru judecata procesului, evocând fondul”.
În raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., vor deveni aşadar, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, aceste statuări expuse, care impun pe cale de consecinţă, soluţia de admitere a apelului, anulare a sentinţei şi evocare a fondului, fond la care se raportează şi celelalte motive de apel (în afara celor de ordin procedural care au determinat soluţia de admitere a apelului cu reţinere spre evocarea fondului), grupate la punctul II din cererea de apel, cărora, pe cale de consecinţă, Curtea urmează a le răspunde prin considerentele următoare, care vor viza fondul cauzei.
Nu în ultimul rând, tot din punct de vedere procedural, Curtea a mai constatat că dispoziţia instanţei de recurs de anulare a sentinţei şi reţinere a cauzei pentru judecata procesului, evocând fondul, nu realizează nici un fel de distincţie în privinţa caracterului parţial sau total al acestei anulări şi subsecvent, al acestei evaluări. Or, raportat la confirmarea de către instanţa de casare (prin aprecierea ca legală a soluţiei instanţei de apel de admitere a apelului cu anularea sentinţei şi pe cale de consecinţă, menţinerea acestei soluţii), a considerentelor primei decizii de apel pronunţate (nr. 457 din 28 octombrie 2014) care au vizat încălcări ale unor drepturi şi principii fundamentale ale procesului civil, Curtea prezentă apreciind că implicit, dar inechivoc, instanţa supremă a stabilit un caracter integral al dispoziţiei de anulare şi în continuare, de devoluare a fondului, deci inclusiv în privinţa soluţiei date capătului de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
Nu în ultimul rând, s-a constatat că reclamantul intimat a înţeles cu ocazia dezbaterilor din apel asupra fondului cauzei, să formuleze concluzii de admitere şi în privinţa capătului de cerere principală relativ plăţii contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, ceea ce denotă inclusiv din partea sa, acelaşi rezultat al interpretării.
În consecinţă, pentru aceste motive, Curtea a dispus admiterea apelului, anularea integrală a sentinţei şi evocarea integrală a fondului, potrivit celor expuse.
În evocarea fondului cu care excepţiile lipsei de calitate procesuală activă şi pasivă au fost unite, la termenul de judecată din 05 mai 2015, instanţa de apel a răspuns concomitent, tuturor celor trei elemente procesuale enunţate. Potrivit doctrinei juridice, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar, hermeneutica elementelor art. 480 C. civ. – temei juridic al acţiunii, ales de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii, relevând că atributele proprietăţii conferă titularului (proprietarului), dreptul de a se servi (uza) de bun, prin stăpânirea efectivă a acestuia, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu (ius utendi), dreptul de a culege fructele şi productele (ius fruendi) şi dreptul de a dispune material şi juridic de bun (ius abutendi), fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.
Analiza exegetică a elementelor art. 480 C. civ. relevă totodată, că şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe un titlu care cel puţin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.
Prin titlu, se înţelege în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.
Aşadar, premisa analizei comparative a situaţiei juridice a părţilor litigante într-o acţiune în revendicare de drept comun, este existenţa unui titlu cel puţin formal de proprietate al reclamantului, întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în continuare, pe fond, a cererii de revendicare.
Continuând, Curtea a reţinut că pentru atenuarea dificultăţilor legate de proba dreptului de proprietate, în materia acţiunii în revendicare, s-au stabilit câteva reguli de care se ţine seama în rezolvarea diferitelor astfel de litigii.
Astfel, în ipoteza în care părţile opun titluri care provin de la autori diferiţi, se compară între ele, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.
Î n ipoteza în care doar una dintre părţi opune un titlu de proprietate, i se va acorda câştig de cauză.
Sub un secund aspect, Curtea a reţinut că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.
Printre efectele lucrului judecat, sunt şi exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, precum şi obligativitatea conform căreia părţile trebuie să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivităţii.
Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituţie juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuşi, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina şi practica judiciară (inclusiv cea a instanţei supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect şi considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el.
Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecinţă, se constată că existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect sau aceeaşi cauză.
Concluzia expusă este impusă cu evidenţă, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenţei sale. Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenţionalitate”, obligatoriu pentru autorităţile statale, deci, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20 din Constituţia României, dar şi al art. 46 din Convenţie, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii, ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.
În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convenţional, Curtea apreciază că statuările relevante ale instanţelor anterioare de judecată din litigiul nr. 17134/2/2004, în cadrul căruia atât reclamantul, cât şi pârâţii din prezenta cauză au fost părţi, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, vor fi obligatorii pentru prezenta instanţă de judecată.
Astfel, în cadrul litigiului anterior, s-a constatat în mod expres, faptul că intimatul prezent P.A.L. împreună cu C.A.M. sunt moştenitorii lui B.A., proprietarul expoliat abuziv de statul român comunist, de etajul 1 al imobilului din Bucureşti, sector 2, str. I.L., nr. 2 şi că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate conform Ordonanţei de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unite cu actul de partaj din 31 martie 1938.
Decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat în mod irevocabil, faptul că numita C.A.M. nu este moştenitoarea defunctei proprietare B.A., întrucât renunţase la succesiunea acesteia, potrivit declaraţiei de renunţare la succesiune autentificate din 08 decembrie 1982, reconfirmă statuările în privinţa reclamantului prezent, din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Mai mult, se atestă calitatea intimatului de unic moştenitor al fostei proprietare B.A.
Întrucât considerentele expuse (din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) explicitează dispozitivul respectivei hotărâri judecătoreşti, în lipsa lor neputând fi pronunţată respectiva soluţie, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul ii, că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care aşa cum am precizat, părţile prezente au făcut parte şi din cadrul procesual subiectiv al cauzei anterioare.
Aşadar, excepţia lipsei de calitate procesuală activă invocată de către pârâţi, este nefondată, reclamantul exhibând în prezenta cerere de revendicare, titlul autorului său, reprezentat de Ordonanţa de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de partaj din 31 martie 1938, reconfirmat prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/201, obligaţia Municipiului Bucureşti de a restitui în natură către reclamant, imobilul, unită cu dispoziţia de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în executarea acestei ultime hotărâri.
În privinţa argumentului dedus din existenţa deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocat în justificarea excepţiilor lipsei de calitate procesuală activă şi pasivă invocate de pârâţi, Curtea observă că, astfel cum am ilustrat deja, întretimp a fost emisă dispoziţia de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 de Primăria Municipiului Bucureşti în executarea hotărârii judecătoreşti respective, astfel încât, nemaifiind întrunită situaţia premisă pe care se grefau aceste excepţii, ele nu pot fi apreciate ca fiind fondate nici din acest unghi de vedere.
De asemenea, în privinţa fundamentării excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă, pe efectele deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, , Curtea observă că acelaşi fapt al restituirii imobilului de către municipiu, reclamantului, denotă caracterul său nefondat, întrucât nu s-a invocat şi nu s-a dovedit de către pârâţi, faptul că ar fi predat la rândul lor imobilul, ulterior datei restituirii de către municipiu, astfel încât nici această motivare nu poate fi privită ca determinantă în sensul admiterii excepţiei.
Faptul posesiei imobilului (invocat ca şi fundament al excepţiei lipsei de calitate procesuală activă – pct. 1 lit. a) din întâmpinare - dosar judecătorie fond) este nerelevant unei cauze de revendicare în care doar partea adversă exhibă un titlu de proprietate, astfel cum se va expune în paragrafele următoare.
De asemenea, exhibarea unui certificat de moştenitor, fie el neanulat până în prezent, nu poate să anihileze actele juridice evocate anterior, prezentate de reclamant în justificarea calităţii sale procesuale, menţionate deja, cel puţin datorită caracterului distinct al său faţă de actele juridice care îi sunt opuse.
În fine, fundamentarea excepţiei lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului în raport de preexistenţa sentinţei civile irevocabile nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi a sentinţei civile irevocabile nr. 2767 din 17 februarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin d ecizia civilă nr. 2018 din 10 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV–a civilă, reprezintă concomitent, un aspect care vizează esenţial, fondul raportului juridic de revendicare, el urmând a fi evaluat ca atare, în cadrul analizei acestuia din urmă.
În cadrul aceluiaşi litigiu nr. 17134/2/2004, al cărui consorţiu procesual subiectiv a cuprins ambele părţi prezente, s-a discutat şi problema de drept invocată de pârâţii prezenţi, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocate prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3009/1997 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi în condiţiile în care mai exista un litigiu soluţionat prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, respectiv prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 în Dosarul nr. 9723/1998 (a se vedea în acest sens, încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002, concluziile scrise, motivele de apel, decizia civilă nr. 1439/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi întâmpinare din acel dosar, dosar apel nr. 23989/3/2013).
Soluţionând această excepţie (prin raportare la ambele hotărâri din 1998, 1999 enunţate, fapt care rezultă din concluziile părţilor expuse în încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002 - dosar apel nr. 23989/3/2013), instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată. Această încheiere interlocutorie nu a fost atacată, ea rămânând irevocabilă.
Caracterul irevocabil, obligatoriu, al respectivei încheieri de şedinţă interlocutorii i-a determinat de altfel, pe pârâţi, să promoveze pentru exact aceleaşi motive, o cerere de revizuire a acesteia, respinsă însă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 49/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (extras portal - dosar prezent de apel).
Aşadar, problema autorităţii de lucru judecat a celor două sentinţe civile irevocabile în faţa deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabile de asemenea, problemă invocată şi dezbătută pe larg de pârâţi, în cadrul întâmpinării, cererii reconvenţionale şi motivelor de apel formulate în prezenta cauză, inclusiv prin referire la declaraţia de renunţare la succesiune, formulată de C.A.M., a fost deja tranşată în mod irevocabil în cadrul litigiului nr. 17134/2/2004 soluţionat prin această decizie ultim evocată.
Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse mai sus şi întrucât respectivele argumente ale încheierii interlocutorii explicitează dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în final, în cauza respectivă - decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 - în lipsa lor neputând fi pronunţată respectiva soluţie de admitere a cererii, ci acţiunea ar fi fost respinsă în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, Curtea prezentă constată că respectiva statuare beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care aşa cum am precizat, părţile prezente au făcut parte şi din cadrul procesual subiectiv al pricinii anterioare.
Prin urmare, în prezentul litigiu, Curtea nu poate, astfel cum solicită pârâţii în mod detaliat, să mai procedeze la reevaluarea raportului juridic dintre cele trei hotărâri judecătoreşti invocate de către pârâţi a fi în concurs, ci doar să ia act şi să valorifice (de) statuările anterioare ale instanţelor din Dosarul nr. 17134/2/2004.
Grefându-ne pe aceste constatări evidenţiate la pct. II.2.ii, Curtea observă că actele juridice pe care pârâţii le exhibă în prezenta cerere, contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 şi din 15 noiembrie 1996, au fost desfiinţate în mod irevocabil, prin decizia civilă irevocabilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre judecătorească care, prin respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat menţionate, a fost impusă inclusiv în raport de circuitul juridic civil particularizat de existenţa sentinţelor civile irevocabile nr. 5308 din 26 martie 1998 şi nr. 2767 din 17 februarie 1999 ale Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că în acţiunea prezentă, doar reclamantul mai exhibă un titlu, respectiv titlul autoarei sale B.A., reprezentat de Ordonanţa de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de partaj din 31 martie 1938 (confirmate de altfel, prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/201, obligaţia Municipiului Bucureşti de restituire a imobilului, reclamantului şi prin dispoziţia de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în executarea hotărârii), titlu necontestat, în vreme ce pârâţii, pentru considerentele evocate anterior, nu prezintă nici un titlu în raportul juridic cu reclamantul, Curtea constată, aplicând regulă expusă la pct. II.1, că reclamantul este cel ce va avea câştig de cauză, în acest concurs.
În consecinţă, în considerarea tuturor argumentelor expuse, va rezulta că se impune admiterea primului capăt de cerere principală, concomitent cu respingerea ca nefondate, atât a cererii reconvenţionale formulate de pârâţi, cât şi a excepţiei lipsei de calitate procesuală activă întemeiată pe fundamentarea care, în finalul pct. II.2.ii.a), a fost rezervată fondului.
În privinţa cererii reconvenţionale, suplimentar celor deja expuse, Curtea mai arată că soluţia de respingere ca nefondat, a primului capăt de cerere reconvenţională este determinată şi de caracterul declarativ, retroactiv, ex tunc, al soluţiei de admitere a cererii de revendicare, efectele sale juridice urcând aşadar, până inclusiv la momentul decesului autoarei S.R.
În fine, în privinţa capătului secund de cerere principală, Curtea apreciază că întrucât după momentul restituirii imobilului de către Municipiul Bucureşti, către reclamant, conform protocolului de predare-primire din 20 septembrie 2012, pârâţii au continuat să deţină şi să folosească fără drept spaţiile de locuit din litigiu, lipsindu-l pe proprietar de folosinţa bunului său, în temeiul art. 480 C. civ. vechi, se impune obligarea pârâţilor de a îi plăti contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada începând cu data de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilului către reclamant, în cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată la fond, valoarea stabilită fiind superioară celei solicitate de reclamant, iar pârâţii nerealizând până în prezent, dovada vreunui cuantum inferior celui dorit de reclamant.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că, deşi cele două contracte de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, au fost desfiinţate încă din anul 2006, iar acţiunea prezentă a fost introdusă la data de 15 mai 2012, Curtea nu poate să aibă în vedere ca dată de plecare a acordării despăgubirilor, data lunii aprilie 2009, prin aplicarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune de 3 ani. Aceasta întrucât până la momentul prezentei decizii judecătoreşti, pârâţilor nu li s-a stabilit vreo obligaţie proprie de lăsare în deplină proprietate şi liniştită posesie, a imobilului, către reclamant, obligaţia dumnealor în acest sens, în contextul desfiinţării irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind subordonată celei principale a locatorului dumnealor, Municipiului Bucureşti. Concluzia se impune întrucât o dată desfiinţate actele lor juridice, pârâţii au redobândit cel puţin din punct de vedere formal, în temeiul principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat şi în lipsa vreunei dispoziţii şi de evacuare în cadrul deciziei civile irevocabile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, calitatea de chiriaşi sau cel puţin de toleraţi, în raport cu Municipiul Bucureşti, vânzătorul din contracte şi care a rămas până la momentul pronunţării deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care i s-a impus în temeiul Legii nr. 10/2001, să restituie imobilul, reclamantului), factorul de decizie cu aparenţă de proprietar, asupra imobilului.
Întrucât în temeiul deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligaţia de predare a imobilului a fost stabilită în sarcina municipiului, pârâţii având o situaţie juridică subordonată acestuia (ca şi chiriaşi ai unităţii administrativ – teritoriale sau cel puţin, ca şi toleraţi ai acesteia, după desfiinţarea actelor juridice), rezultă că lipsa de folosinţă pentru perioada ulterioară desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare, până la momentul predării imobilului de către Municipiul Bucureşti, nu poate fi imputată decât Municipiului Bucureşti.
Intervertirea obligaţiei subordonate a pârâţilor, într-una independentă, singular proprie, necondiţionată de comportamentul altuia, s-a realizat de-abia la data când Municipiul a predat efectiv imobilul, reclamantului, adică 20 septembrie 2012.
Întrucât în cauză, până în acest moment procesual, nu s-a învederat că pârâţii ar fi eliberat între timp, imobilul, se impune obligarea pârâţilor, doar pentru intervalul pornind de la data menţionată, 20 septembrie 2012 şi până la predarea efectivă a imobilelor, astfel cum au fost ele individualizate prin contractele de vânzare - cumpărare din 11 noiembrie 1996 şi din 15 noiembrie 1996, către reclamant.
Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs pârâţii G.I. şi G.M. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
În ceea ce priveşte modul de soluţionare asupra excepţiilor de ordine publică, cât şi în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de apel a reţinut faptul că la momentul promovării prezentei cauzei, numai reclamantul le opunea un titlu de proprietate, ei fiind consideraţi doar deţinători precari.
Au mai susţinut recurenţii că, indiferent de neatacarea încheierii interlocutorii din 20 noiembrie 2002 în Dosarul nr. 10405/2002 nu pot fi înfrânte soluţiile irevocabile pronunţate în Dosarele nr. 3009/1997 şi nr. 9723/1998, ambele ale Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti.
Subsemnat aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii – pârâţi au criticat decizia şi pentru faptul că instanţa de apel nu a calificat acţiunea ca fiind una în revendicare prin comparare de titluri, ea nefiind o acţiune în revendicare de la un deţinător precar.
Recurenţii au mai arătat că s-au încrezut în titlul Statului Român la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare şi că în două procese distincte instanţele române au validat în mod irevocabil aceste convenţii reţinând legalitatea şi justeţea lor.
Chiar dacă în cel de-al treilea proces instanţele române au permis rediscutarea valabilităţii aceloraşi contracte de vânzare cumpărare pronunţând soluţii contrare, ele nu au putut înlătura efectele primelor hotărâri judecătoreşti în baza cărora şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie.
Că în toţi aceşti ani, 2006 – 2012, Municipiul Bucureşti nu a îndrăznit să încheie protocolul de punere în posesie a intimatului-reclamant asupra imobilului urmare a hotărârilor irevocabile pronunţate în primul ciclu procesual, astfel că nu au avut niciun motiv să promoveze vreo acţiune contra statului în virtutea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant P.A.L. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii G.I. şi G.M. pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat la art. 306 alin. (1) din acelaşi cod.
Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia de nulitate a recursului declarat de pârâţi pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat la art. 306 alin. (1) din acelaşi cod.
Analizând cu prioritate excepţia invocată de către intimatul-reclamant Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, art. 306 alin. (1) C. proc. civ., stabilind că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului când există motive de ordine publică, precizându-se în alin. (3) că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, pârâţii şi-au motivat, în drept, recursul şi au invocat în fapt, aspecte vizând nelegalitatea deciziei atacate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâţii G.I. şi G.M. este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii G.I. şi G.R.M. şi a contractului de vânzare-cumpărare din 15 niembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi S.R. fiind reţinută reaua-credinţă a vânzătorilor şi cumpărătorilor.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1278 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, modificată prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Municipiul Bucureşti prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului P. A.L., imobilul situat în Bucureşti, str. I.L. nr. 2, et. 1, sector 2 şi de a-i plăti acestuia din urmă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani.
Ca urmare a constatării nevalabilităţii preluării imobilului în litigiu de către Statul Român şi a anulării actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a promovat prezenta acţiune.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamantul-intimat vizează dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ.
În speţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfăţişate de părţi, cum greşit susţin recurenţii – pârâţi.
Valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumţie absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din dispoziţia de restituire nr. 16432 din 3 august 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti cât şi de ordonanţa de adjudecare nr. 14418 din 4 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov unită cu actul de partaj din 31 martie 1938.
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între recurenţii – pârâţi şi Primăria Municipiului Bucureşti a fost constatată nulitatea absolută a acestui contract, prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind reţinută reaua-credinţă a acestora.
Or, în condiţiile în care numai reclamantul a prezentat un titlu de proprietate valabil în mod corect instanţa de apel a apreciat că pârâţii-recurenţi au calitatea de deţinători precari, obligându-i la restituirea imobilului în litigiu.
Reiterarea pe calea recursului a criticii vizând modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3009/1997, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în condiţiile în care mai există un litigiu soluţionat, respectiv sentinţa civilă nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, este de asemenea nefondată.
Excepţia invocată a fost soluţionată prin încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 10405/2002.
Această încheiere nu a fost atacată de către pârâţii-recurenţi, rămânând irevocabilă.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat de către pârâţii-recurenţi va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul reclamant P.A.L.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii G.I. şi G.M., împotriva deciziei nr. 236A din 12 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2405/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2209/2015. Civil → |
|---|
