ICCJ. Decizia nr. 2425/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2425/2015
Dosar nr. 2843/1/2015
Şedinţa publică din 29 octombrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea din 23 iulie 2001, reclamanta P.E., în calitate de legatar cu titlu universal a defunctei B.M., a solicitat Primarului comunei M. să îi restituie în natură o suprafaţă totală de 85.533 mp teren (dispusă în 14 trupuri de teren situate pe raza localităţii), precum şi o construcţie existentă şi terenul în suprafaţă de 1780 mp, situate în pct. „A.”, susţinând că au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără plata unei despăgubiri şi invocând drept temei dispoziţiile art. 2 lit. b) şi art. 4, 9 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 73 din 7 iulie 2005, Primarul comunei M. a respins cererea de restituire în natură a construcţiei - casă de locuit, cu motivarea că imobilul clădire a funcţionat ca local grădiniţa de copii şi că figurează în înscrisurile primăriei ca fiind casat prin decizia nr. 11 din 4 mai 1987 (art. 1) în baza Decretului nr. 425/1986; a terenului în suprafaţă de 5820 mp, întrucât aparţine domeniului public al localităţii, fiind afectat desfăşurării activităţii unui târg săptămânal (art. 2), a terenului în suprafaţă de 1780 mp, întrucât a făcut obiectul de reglementare al legilor funciare, fiind emis titlu de proprietate numitului V.M. (art. 3) şi a stabilit că notificatoarea este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură, până la concurenţa sumei de 30.000 RON, pentru construcţii şi de 20.000 RON pentru terenul de 5820 mp (art. 4).
Prin contestaţia înregistrată la data de 20 iulie 2005, reclamanta P.E. a cerut anularea dispoziţiilor art. 1, 2 şi 3 din dispoziţia menţionată şi obligarea pârâtului să îi restituie în natură construcţia - casă de locuit şi terenul aferent acesteia, precum şi suprafaţa de 5820 mp teren.
Prin sentinţa civilă nr. 699 din 28 septembrie 2006, Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestaţia şi a anulat în parte dispoziţia, în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilelor casă de locuit şi teren aferent acesteia în suprafaţă de 1226,70 mp (identificate de expertiză) şi a menţinut dispoziţia de respingere a cererii de restituire a terenului în suprafaţă de 5800 mp. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intervenienţii V.M. şi V.C.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanta a probat că este succesoarea cu titlu universal a autoarei B.M., precum şi faptul că autoarea sa a avut în proprietate imobilele pentru care a formulat notificare, imobile ce au fost preluate în anul 1949 prin expropriere, în temeiul deciziei nr. 83/1949.
Instanţa a reţinut că se impune, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, restituirea construcţiei - casă de locuit întrucât aceasta există şi în prezent, nefiind demolată.
S-a mai reţinut că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că această construcţie apare în evidenţele Primăriei comunei M. numai până în anul 1987, când a fost casată, întrucât potrivit probatoriului administrat rezultă că autorul intervenienţilor, S.P., care a fost chiriaş în această clădire, a cumpărat şi plătit în anul 1987 doar materialele de construcţie care urmau să rezulte din demolarea clădirii şi nu însăşi clădirea, caz în care nu pot pretinde un drept de proprietate asupra acesteia. Această concluzie se impune chiar dacă în anul 1989 intervenienţii au obţinut o autorizaţie de construcţie şi reparaţie a locuinţei, adăugirea unei camere de locuit, tencuieli, văruieli, vopsitorie.
Cu privire la terenul aferent casei care, conform expertizei măsoară 1226,70 mp, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 2 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că este irelevantă reconstituirea dreptului de proprietate pentru parte de teren (867 mp) în baza art. 23 din Legea nr. 18/1991 în favoarea intervenienţilor, întrucât aceştia nu erau, pentru considerentele arătate, proprietarii construcţiei şi ca atare nu erau îndreptăţiţi la restituire.
În privinţa terenului de 5820 mp, tribunalul a reţinut situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru acest teren reclamanta a formulat cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere admisă prin hotărârea 6215 din 15 august 2002 a Comisiei judeţene de fond funciar (anexa 39, poziţia XX, pentru despăgubiri).
Prin decizia nr. 21/A din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Piteşti a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către intervenienţii V.M. şi V.C., precum şi apelul declarat de către aceştia împotriva sentinţei primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 4688 din 8 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de intervenienţi, a casat decizia menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că aspectele de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite şi, ca atare, nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii.
Astfel, instanţa de recurs a statuat că, prin dispoziţia contestată s-a respins cererea de restituire a terenului de 1780 mp, cu motivarea că pentru acesta s-a emis titlu de proprietate familiei V.M., iar casa figurează ca fiind casată prin decizia nr. 11 din 4 mai 1987 în baza Decretului nr. 425/1986.
Referitor la acest imobil, instanţa a reţinut că, în recurs, intervenienţii au depus un înscris nou, intitulat „act de dare cu plată a locului de casă”, pentru o suprafaţă de 1250 mp pe care autorul lor a dobândit-o ca „loc de casă” în luna iulie 1989.
Instanţa de recurs a mai statuat şi faptul că recurenţii s-au prevalat şi de titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care s-a constituit intervenientului dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 867 mp din terenul în litigiu.
În condiţiile în care titlul de proprietate menţionat nu a fost desfiinţat, iar instanţele nu au fost învestite cu o asemenea cerere, care trebuie judecată în contradictoriu inclusiv cu organul emitent, instanţa de recurs a statuat că nu se pot face aprecieri asupra valabilităţii acestui titlu în cadrul procesual al litigiului de faţă.
În aceste condiţii, s-a reţinut că intervenienţii justifică interes în cauză, cel puţin pentru terenul de 867 mp, pentru care s-a emis titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, teren care nu mai este deţinut în mod cert de Primăria comunei M.
Instanţa de recurs a stabilit că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce priveşte restul de teren până la suprafaţa de 1250 mp, care rezultă din actul depus în dosarul de recurs, nici situaţia juridică a acestui teren după data emiterii actului de dare în plată până în prezent, şi nici identitatea dintre acesta şi terenul în litigiu.
Aşa fiind, cum actul de dare cu plată de care se prevalează recurenţii nu a fost cunoscut instanţei de apel, instanţa de recurs a statuat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează a fi lămurită şi calitatea de persoană juridică deţinătoare a imobilului, în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, reînvestită cu judecata cauzei, a admis apelul declarat de intervenienţi şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a restituit în natură reclamantei casa de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 362 mp, astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză.
Instanţa a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a identificat suprafaţa totală de 1229 mp teren stăpânită de apelanţi şi suprafaţa de 867 mp teren pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 18/1991.
Pornind de la aceste constatări de fapt, instanţa de apel a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 867 mp teren, distinct de o suprafaţă de 362 mp teren cu construcţii care se impune a fi retrocedată reclamantei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6470 din 10 iunie 2009, a admis recursul declarat de intervenienţii V.M. şi V.C., a casat decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a analizat apărarea formulată de intervenienţi cu privire la dobândirea de către autorul lor a unui drept de proprietate pentru suprafaţa de 1250 mp teren, identificat în actul de dare cu plată, drept consolidat parţial prin emiterea şi a unui titlu de proprietate, în procedura Legii nr. 18/1991 de către Comisia Judeţeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Totodată, instanţa nu a răspuns criticilor formulate de intervenienţi în apel şi care au fost reiterate în recurs, privind greşita restituire a construcţiilor - casă de locuit şi anexe gospodăreşti - şi a terenului aferent acestora, care sunt în posesia şi proprietatea lor.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 24A din 24 februarie 2010, a admis apelul intervenienţilor V.M. şi V.C., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 699 din 28 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în sensul că a înlăturat restituirea în natură a casei şi a terenului de 867 mp şi a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantei pentru aceste imobile în condiţiile legii. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea a reţinut, ca situaţie de fapt, că imobilele-clădire nu au fost demolate, ci au fost refăcute de către intervenienţi, conform autorizaţiei din 03 octombrie 1989. Construcţiile în litigiu se află pe un teren de 1250 mp, cumpărat de autorul intervenienţilor de la fostul CAP, prin act de dare cu plată, iar pentru o parte din acest teren a fost emis titlul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.
În speţă, terenul este intravilan, reclamanta este persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege care are un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar.
Curtea a constat că imobilele preluate abuziv nu pot fi restituite în natură, astfel încât reclamanta poate beneficia de măsurile reparatorii stabilite de legea specială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 3298 din 8 aprilie 2011 a respins recursul, ca nefondat, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta – recurentă P.E. întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
În motivarea acestei cereri, revizuenta a arătat că pentru dezlegarea de fapt şi de drept a situaţiei litigioase, a depus la dosarul cauzei plângerea penală nr. 2456/P/2009, formulată împotriva intervenienţilor V.M. şi V.C. pentru săvârşirea infracţiunii de fals şi uz de fals cu privire la actul de dare cu plată a locului de casă, depus în copie la dosarul cauzei şi de care intervenienţii au înţeles să se folosească în susţinerea interesului lor.
În urma plângerii penale, prin încheierea penală nr. 52 din 03 iunie 2015 a Judecătorului de cameră preliminară - Judecătoria Horezu, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, iar, în baza art. 5491 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea copiei actului de dare cu plată a locului de casă din 18 iulie 1989, cu privire la suprafaţa de teren de 1250 mp, având ca părţi CAP M. şi S.P., ce poartă ştampila Primăriei comunei M., înscris ce a fost folosit de intimaţii V.M. şi V.C. în Dosarul nr. 1338/46/2009 al Curţii de Apel Piteşti la data de 17 februarie 2010.
Susţine şi faptul că în mod eronat instanţele au reţinut, ca situaţie de fapt, că au fost demolate clădirile ce au aparţinut autoarei B.M. şi au ignorat faptul că expertul tehnic a specificat că numai un procent de 10% îl reprezintă îmbunătăţirile funcţionale operate la bunul nemişcător aflat pe terenul în litigiu. Imobilul, casă şi teren, formează un tot unitar, există fizic, nefiind demolat şi, întrucât hotărârea s-a bazat pe un înscris fals, se impune anularea ei şi restituirea în natură a imobilului la care este îndreptăţită.
La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a supus dezbaterii admisibilitatea căii de atac în raport de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi de faptul că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, aspect prioritar cercetării cererii de revizuire pe fond.
Examinând cererea de revizuire cu care a fost învestită, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., instanţa constată că este inadmisibilă pentru considerentele ce succed:
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive numai în cazurile strict determinate de lege.
Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire, inclusiv al celei întemeiată pe pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., cum e cazul în speţă, pot fi hotărârile date de instanţa de recurs atunci când acestea evocă fondul.
Evocarea fondului de către instanţa de recurs, ca expresie a uneia din condiţiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment.
O instanţă de recurs evocă fondul cauzei atunci când, statuând în drept în mod diferit faţă de modalitatea în care au făcut-o instanţele anterioare, pronunţă o soluţie proprie şi diferită de cele anterior date în aceeaşi cauză.
Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac care este o cale de retractare, prin care se cere instanţei de judecată care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii.
În speţa dedusă judecăţii, în mod evident, hotărârea instanţei de recurs supusă revizuirii, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă (revizuenta din prezenta cauză) nu a evocat fondul pricinii.
Întrucât prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța supremă nu a stabilit o altă stare de fapt decât cea care fusese reținută în faza de judecată anterioară de către Curtea de Apel pe fondul cauzei, nu a aplicat alte dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite și nici nu a dat o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, decizia atacată nu întrunește cerințele legale în raport de care să poată fi supusă revizuirii, întrucât, deși este dată în recurs, în cuprinsul ei nu a fost evocat fondul, împrejurare care conduce la soluţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii (...)”.
Pe temeiul de drept sus-menţionat, coroborat cu dispoziţiile art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.
Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea formulată de intimaţii V.C. şi V.M. de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă.
De asemenea, s-a făcut dovada cu actele depuse în cauză, a suportării de către intimaţi a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va obliga pe recurenta P.E., ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimaţii V.C. şi V.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 3298 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuenta P.E.
Obligă revizuenta la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii V.C. şi V.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2431/2015. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2426/2015. Civil → |
|---|
