ICCJ. Decizia nr. 2405/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2405/2015

Dosar nr. 1385/2/2015

Şedinţa publică din 29 octombrie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Giurgiu sub nr. 7359/236/2011, reclamantele F.L. şi C.S. au chemat în judecată pe pârâţii SC S.C.I. SRL, Municipiul Giurgiu, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, prin compararea titlurilor, constatând nevalabilitatea titlului statului şi, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. B. nr. 40 (fost 22), compus din teren în suprafaţă de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren, iar în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul este pierit din punct de vedere juridic şi nu poate fi restituit în natură, să fie obligaţi pârâţii la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 20 ianuarie 2012, reclamantele au depus o precizare a valorii obiectului litigiului, ca fiind de 330.000 euro, adică 1.419.000 RON, şi au invocat excepţia necompetenţei materiale, faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată şi de temeiul de drept invocat.

La acelaşi termen de judecată, pârâţii Municipiul Giurgiu, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii, cel de-al doilea pârât solicitând şi respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1137 din 17 februarie 2012, Judecătoria Giurgiu a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată, la data de 27 martie 2012, pe rolul Tribunalului Giurgiu.

La data de 31 martie 2014, reclamantele au depus o modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză a pârâţilor SC F.F. SRL şi Ministerul Agriculturii.

La data de 28 aprilie 2014, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La termenul din 29 aprilie 2014, a depus întâmpinare şi pârâta SC F.F. SRL, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata contravalorii imobilului, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că reclamantele nu au calitatea de proprietare ale bunurilor revendicate. Totodată, a depus şi cerere de chemare în garanţie a SC S.C.I. SRL.

La termenul din 02 septembrie 2014, reclamantele au depus o precizare, prin care au arătat că, la cererea instanţei, fac menţiunea că, faţă de situaţia concretă din dosar, pentru prejudiciul care le-a fost creat de către pârâţii chemaţi în judecată, solicită despăgubiri care să fie acordate în funcţie de preţul terenului, de 155.000 euro, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC S.C.I. SRL şi SC F.F. SRL, echivalent în RON, suma urmând a fi actualizată la data plăţii efective.

La data de 16 septembrie 2014, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii, precum şi fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 104 din 16 septembrie 2014, Tribunalul Giurgiu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta SC F.F. SRL; a respins acţiunea astfel cum a fost precizată împotriva pârâtei SC F.F. SRL ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta SC F.F. SRL; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Giurgiu; a respins atât ca inadmisibilă, cât şi ca nefondată, acţiunea astfel cum a fost precizată şi restrânsă împotriva pârâtelor SC S.C.I. SRL, Municipiul Giurgiu, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale; în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a redus cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitat de pârâta SC F.F. SRL la jumătate şi, pe cale de consecinţă, a obligat pe reclamante să plătească pârâtei SC F.F. SRL suma de 6.590,10 RON, reprezentând jumătate din onorariul de avocat, precum şi suma de 199,67 RON, reprezentând cheltuieli de transport.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin actul autentificat sub din anul 1933 de către Tribunalul Vlaşca, autorul reclamantelor, C.G.V., a cumpărat un imobil compus din teren în suprafaţă totală de 3.0747 ha (parte sterp, parte plantat cu pomi şi viţă de vie) şi casă de locuit, situat în Municipiul Giurgiu, şoseaua B.

Ulterior, autorul reclamantelor a efectuat înstrăinări parţiale succesive între anii 1951-1952, suprafaţa rămasă în proprietate fiind de 1,20 ha, preluată abuziv de către stat după anul 1953.

Reclamantele, după apariţia Legii nr. 18/1991, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1,20 ha preluată de la autor, soluţionată în modul următor: pentru suprafaţa de 0,20 ha li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate din anul 1996 pe vechiul amplasament al proprietăţii, identificat de comisia locală şi aflat la dispoziţia acesteia; pentru suprafaţa de 1 ha, care nu a putut fi retrocedată pe vechiul amplasament, la cererea reclamantelor şi în contul acelui teren, au devenit acţionare la SC A. SA, emiţându-se decizia de acţionari nr. 361/1991, beneficiind de produse sau bani de la această societate. După intrarea în faliment a SC A. SA, reclamantele, în calitate de acţionare, au fost puse în posesie cu suprafaţa de teren de 1 ha pe raza localităţii învecinate, întrucât comisia locală nu mai avea terenuri la dispoziţie pe raza oraşului Giurgiu, iar vechiul amplasament era ocupat funcţional, în integralitate, de construcţiile SC A. SA Giurgiu, motiv pentru care s-a emis titlul de proprietate din anul 2003 în beneficiul reclamantelor, conform Hotărârii Comisiei de Fond Funciar Giurgiu nr. 161/2011.

S-a constatat, astfel, că problema suprafeţei de 1,20 ha la care erau îndreptăţite reclamantele a fost soluţionată integral sub imperiul legislaţiei de fond funciar aplicabile, primind teren de aceeaşi suprafaţă cu cel preluat abuziv de către stat, reclamantele având deja titlul de proprietate pentru suprafeţele de teren din Giurgiu (0,20 ha) şi Stăneşti (1 ha).

Nemulţumite fiind de modalitatea de rezolvare a cererilor pentru suprafaţa de 1 ha, reclamantele au formulat acţiunea pendinte prin care au solicitat, în principal, revendicarea imobiliară şi retrocedarea în natură a imobilului de pe vechiul amplasament şi, în subsidiar, obligarea la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, pentru ca ulterior, prin cererea precizatoare, să îşi restrângă obiectul acţiunii strict la acordarea de despăgubiri, tribunalul analizând acţiunea în limitele învestirii sale.

Terenul în suprafaţă de 1 ha împreună cu construcţiile aferente au fost înstrăinate în cadrul procedurii falimentului SC A. SA către SC S.C.I. SRL, care la rândul său le-a vândut către pârâta SC F.F. SRL, această pârâtă fiind proprietarul lor actual.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta SC F.F. SRL, în raport de restrângerea obiectului judecăţii strict la acordarea de despăgubiri, tribunalul a constatat-o întemeiată, reţinând că fundamentul pretenţiei reclamantelor de a primi despăgubiri este preluarea abuzivă a imobilului, preluare cu care pârâta în discuţie nu are niciun fel de legătură, şi că, faţă de lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC F.F. SRL, nu se mai justifică nici analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată de această pârâtă, care a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a constatat că este întemeiată şi a analizat-o împreună cu fondul cauzei, pe care l-a antamat, reţinând că problema funciară a reclamantelor a fost rezolvată sub imperiul Legii nr. 18/1991, în sensul retrocedării în natură, în baza a două titluri de proprietate, a terenului în suprafaţă de 1,20 ha revenit acestora de pe urma defunctului autor; că reclamantele nu au probat că, subsecvent emiterii titlurilor de proprietate în baza legislaţiei de fond funciar, s-ar fi folosit de mijloacele legale de atac puse la dispoziţie de această legislaţie prin care să îşi manifeste nemulţumirea faţă de amplasamentul oferit; că legislaţia de fond funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005) reprezintă lege specială în raport de dreptul comun reprezentat de C. civ., aplicându-se cu prioritate faţă de dreptul comun, şi că reclamantele nu pot obţine despăgubiri pe calea unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe dreptul comun, atât timp cât sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale şi derogatorii din materia fondului funciar.

În ceea ce priveşte fondul judecăţii, tribunalul a constatat că reclamantele nu pot exprima pretenţii de despăgubire la valoarea de circulaţie a terenului atât timp cât au în proprietate, în baza titlurilor emise, suprafaţa totală de 1,20 ha, situaţie care s-ar constitui într-o dublă reparaţie, cu consecinţa unei îmbogăţiri fără just temei.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 273 A din data de 26 mai 2015, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante F.L. și C.S.; a desfiinţat sentinţa atacată, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând următoarele:

În încheierea din 27 mai 2014, s-a menţionat că: „Apărătorul reclamantelor solicită proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru SC S.C.I. SRL şi SC F.F. SRL, iar cu privire la administrarea probei cu expertiză topocadastrală arată că nu se impune efectuarea unei astfel de expertize deoarece bunul nu poate fi restituit în natură".

În încheierea din data de 24 iunie 2014, s-a consemnat că: „Fiind întrebat, apărătorul reclamantelor arată că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului şi că solicită despăgubiri". La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus în vedere apărătorului reclamantelor să depună la dosar în scris precizări în sensul dacă se doreşte restituirea în natură a bunului sau despăgubiri.

În încheierea de şedinţă din data de 02 septembrie 2014, s-a menţionat că „Apărătorul reclamantelor depune la dosar un înscris din care rezultă că nu solicită retrocedarea în natură şi solicită despăgubiri raportat la preţul de vânzare al imobilului pentru suma de 155.000 euro, actualizată la data plăţii efective” şi că: „Apărătorul reclamantelor (…) Arată că imobilul a fost preluat de statul român şi doreşte despăgubiri şi de la statul român şi de la pârâte care au beneficiat de un drept nereal”.

În fine, în încheierea de şedinţă din data de 16 septembrie 2014, s-a arătat că: „Apărătorul reclamantelor (..) or; aşa cum a precizat chiar în cuprinsul acţiunii, întrucât terenul nu mai poate fi restituit în natură pe acelaşi amplasament, a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului”.

Prin cererea precizată ulterior, cu care a învestit instanţa, reclamantele au solicitat, prin compararea titlurilor, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. B. nr. 40 (fost 22), compus din teren în suprafaţă de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil; să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren; iar în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul este pierit din punct de vedere juridic şi nu poate fi restituit în natură, să fie obligaţi pârâţii la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte precizarea făcută în scris de către reclamantele însele la termenul din 02 septembrie 2014, Curtea a reţinut că aceasta nu poate fi interpretată ca o renunţarea la judecarea primului capăt de cerere, conţinutul său limitându-se la evaluarea prejudiciului solicitat prin cel de-al doilea capăt de cerere, manifestare de voinţă care nu este incompatibilă cu menţinerea primului capăt de cerere.

Or, o solicitare de acest gen trebuie formulată în termeni expreşi, potrivit principiului de drept conform căruia renunţările trebuie să fie exprese, principiu ce a fost consacrat indirect prin dispoziţiile art. 1709 C. civ., iar actualmente este prevăzut ca atare prin art. 13 C. civ., potrivit căruia „Renunţarea la un drept nu se prezumă”.

Pe de altă parte, referitor la renunţarea la judecata primul capăt de cerere formulată de avocatul reclamantelor, Curtea a constatat nulitatea acesteia în lipsa unui mandat special primit din partea părţilor pe care le reprezintă, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”.

S-a concluzionat, că, reţinând că reclamantele şi-au restrâns acţiunea la cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii) şi de mijloacele acordate de lege în acest scop.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

Pe de altă parte, s-a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile din C. proc. civ. - art. 2812a pentru că, stabilind că părţile au renunţat la un anumit capăt de cerere, instanţa a pronunţat o soluţie cu privire la acesta cu efect de dezînvestire a sa, neexistând o omisiune în a-l analiza.

Faţă de aceste considerente, constatând că prima instanţă a reţinut în mod greşit incidenţa art. 246 C. proc. civ. în privinţa primului capăt de cerere, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în virtutea opţiunii apelantelor-reclamante de trimitere a cauzei spre rejudecare, necesară şi suficientă pentru a atrage incidenţa art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., chiar dacă acestea au exprimat în acelaşi timp şi opţiunea reţinerii cauzei spre evocarea fondului, care o excludea pe prima.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC F.F. SRL, care, indicând art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele;

Instanţa de apel a reţinut că precizarea făcută în scris la data de 2 septembrie 2014 nu ar putea fi interpretată ca o renunţare la judecarea primului capăt de cerere şi că „aceasta ar evalua numai prejudiciul pretins”, sens în care a făcut trimitere, în mod nelegal, la dispoziţiile art. 1709 şi art. 1710 C. civ. de la 1864, referitoare la tranzacţie.

În esenţă, instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat nulitatea renunţării la judecata primului capăt de cerere formulată de către reprezentantul legal al intimatelor-reclamante, fără ca acest aspect să fi fost solicitat prin motivele de apel şi fără să fi fost pus în discuţia părţilor.

De asemenea, instanţa de apel, în mod nelegal, a ignorat conduita procesuală a reclamantelor care, pe parcursul judecăţii în primă instanţă, au susţinut că imobilul vizat nu poate fi revendicat în natură şi că nu se impune întocmirea unei expertize topo-cadastrale în cauză.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 246 alin. (2) C. proc. civ. şi a ignorat faptul ca printr-o încheiere distinctă de sentinţa pronunţată în cauză s-a luat act de renunţarea la judecata primului capăt de cerere.

În egală măsură, instanţa de apel, nelegal, a calificat întâmpinarea depusă de recurenta pârâtă ca fiind note scrise şi a decăzut-o din acest drept, ignorând dispoziţiile legale referitoare la citarea părţilor şi la termenul pentru pregătirea apărării şi formularea întâmpinării.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, intimatele-reclamante au învestit instanţa cu o cerere de revendicare în natură a imobilului situat în Giurgiu, şos. B. nr. 40, iar în subsidiar, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, au solicitat acordarea de despăgubiri.

Aprofundând situaţia juridică a imobilului în discuţie şi observând situaţia de fapt, respectiv edificarea unor construcţii de o valoare sporită pe acest teren, reclamantele au înţeles să stăruie numai în judecata celui de-al doilea capăt de cerere.

În acest sens, s-a arătat că, în încheierea de şedinţă din data de 24 mai 2014, s-a consemnat, în ceea ce priveşte administrarea probei cu expertiză topo-cadastrală a imobilului vizat, că reclamantele „arată că nu se impune efectuarea unei astfel de expertize, deoarece bunul nu poate fi restituit în natură”; că, în încheierea de şedinţă din data de 24 iunie 2014, s-a consemnat că „fiind întrebat, apărătorul reclamantelor arată că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului şi solicită despăgubiri”; că, în încheierea de şedinţă din data de 2 septembrie 2014, s-a consemnat că „apărătorul reclamantelor învederează că nu insistă în efectuarea raportului de expertiză topo-cadastrală”, şi că, în încheierea de şedinţă din data de 16 septembrie 2014, s-au consemnat susţinerile intimatelor-reclamante în sensul că, „întrucât terenul nu mai poate fi restituit în natură pe acelaşi amplasament, au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului”, şi că „având în vedere că restituirea în natură nu mai este posibilă (..) solicită ca în locul terenului să fie plătiţi de către pârâţi în solidar”.

Rezultă din întreaga conduită procesuală a intimatelor-reclamante, manifestată expres şi neechivoc în faţa primei instanţe, că acestea apreciază ferm că restituirea imobilului în natură nu este posibilă şi că solicită acordarea de despăgubiri în contul imobilului vizat.

Faţă de situaţia de fapt expusă la punctele anterioare, exprimată de către intimatele-reclamante, consemnată în încheierile amintite şi necontestată, rezultă că intimatele au renunţat la judecarea primului capăt de cerere.

S-a mai arătat, faţă de cele reţinute prin încheierile de şedinţă ale primei instanţe, dar şi în raport de cele reţinute de instanţa de apel, că se impun o serie de lămuriri de natură a evoca nelegalitatea deciziei pronunţate în apel în raport de instituţia renunţării la judecată.

Astfel, instanţa de apel şi-a motivat decizia arătând, pe de o parte, că precizarea făcută în scris la termenul din 2 septembrie 2014 nu poate fi interpretată ca o renunţare la judecată, iar pe de altă parte, că renunţarea formulată de avocatul reclamantelor este nulă.

Sub un prim aspect, urmează ca instanţa de recurs să ia în considerare faptul că renunţarea la judecată, conform art. 246 C. proc. civ., se poate formula atât oral, cât şi în scris. Cererea scrisă nu trebuie să îmbrace forma autentică, iar cererea orală se consemnează în practicaua încheierii de şedinţă prin care se ia act de renunţarea la judecată.

Aşa cum rezultă din încheierile precitate, renunţarea la judecata primului capăt de cerere în prezenta cauză s-a făcut oral, iar precizarea depusă la termenul din 2 septembrie 2014 reprezintă o consfinţire a noului cadru dedus judecăţii.

În raport de actele dosarului, de susţinerile reclamantelor înaintea primei instanţe şi de încheierile de şedinţă, s-a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că tribunalul doar a prezumat ori a dedus renunţarea la judecată.

În realitate, renunţarea la judecata primului capăt de cerere a fost una expresă, neechivoc exprimată şi consemnată în încheierile de şedinţă.

La niciun termen ulterior consemnării renunţării la judecată, reclamantele nu au criticat încheierile de şedinţă amintite, nefiind formulate în acest sens critici de către reclamante la termenele imediat următoare. Acest aspect este valabil şi raportat la motivele de apel care nu cuprind nicio critică împotriva celor consemnate în aceste încheieri.

Mai mult decât atât, se impune a se observa că avocatul reprezintă partea în proces în calitatea sa de mandatar profesionist.

Ca atare, toate actele procesuale întocmite de către mandatar înaintea instanţei sunt prezumate a fi întocmite în temeiul mandatului ce derivă din contractul de asistenţă juridică şi reprezentare.

Oricare depăşire a mandatului de către avocat nu poate fi opusă pârâtei ori instanţei, aceste chestiuni urmând a fi tranşate exclusiv între mandant şi mandatar, eventual în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă.

De altfel, nu există nicio probă administrată în prezenta cauză care să fi făcut dovada depăşirii mandatului de către apărătorul reclamantelor.

S-a mai arătat, că se impune, în mod imperativ, a se observa faptul că prin motivele de apel reclamantele nu au criticat în niciun moment cele susţinute de către apărătorul lor convenţional, în sensul renunţării la judecata primului capăt de cerere datorită imposibilităţii restituirii în natură a imobilului vizat.

Din contră, reclamantele au înţeles să acorde în continuare mandatul şi încrederea lor avocatului ales.

În egală măsură, având în vedere cele ce preced, rezultă fără dubiu că neexistând o critică din partea reclamantelor, care au formulat şi semnat motivele de apel, cu privire la susţinerile mandatarului lor avocat urmează a se aprecia că au ratificat poziţia exprimată de către acesta.

S-a concluzionat, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea în ceea ce priveşte efectele mandatului avocatului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În continuare, s-a arătat că prin încheierea de şedinţă din data de 2 septembrie 2014 tribunalul a luat act de renunţarea la judecata primului capăt de cerere în raport de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a pus în discuţie utilitatea efectuării unei expertize evaluatorii.

Potrivit art. 246 alin. (2) C. proc. civ., renunţarea la judecată se constată prin încheiere.

În acest sens, prin încheierea din 2 septembrie 2014, instanţa a luat act de renunţarea la judecata primului capăt de cerere, desesizându-se astfel de judecata acestui petit.

Conform dispoziţiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se ia act de renunţarea la judecată poate fi atacată numai cu recurs, iar în cauză, aşa cum se poate observa, încheierea din data de 2 septembrie 2014 nu a fost atacată cu recurs şi, mai mult, nu a fost criticată nici prin motivele de apel, intrând astfel în sfera autorităţii de lucru judecat.

Fără a se fi solicitat constatarea nulităţii renunţării la judecata primului capăt de cerere prin motivele de apel şi fără să fi fost pusă în discuţia părţilor, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a constatat, din oficiu, nulitatea renunţării la judecata primului capăt de cerere formulată de apărătorul reclamantelor, fără a fi învestită cu o astfel de cerere.

Or, potrivit art. 108 C. proc. civ., numai nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de judecător din oficiu.

În ceea ce priveşte eventuala depăşire a limitelor mandatului, aceasta reprezintă o chestiune de ordine privată supusă ratificării şi, deci, care nu poate fi ridicată de către instanţă din oficiu.

Mai mult decât atât, fiind o chestiune de ordine privată, raportat la art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca o neregularitate pricinuită de propriul său fapt.

După cum rezultă din actele dosarului, pretinsa neregularitate din încheierea din 2 septembrie 2014 nu a fost niciodată contestată de reclamante, iar cum acest aspect nu a fost pus în discuţia părţilor, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de cap. VI din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și de art. 21 din Constituţia României.

S-a conchis, în considerarea celor ce preced, că decizia pronunţată în apel este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, s-a mai arătat că prin hotărârea pronunţată instanța de apel a încălcat dreptul pârâtei la apărare.

Astfel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2015, instanţa de apel a dispus amânarea cauzei şi a pus în vedere apelantelor să depună la dosarul cauzei motivele de apel în format tipărit, lizibil.

În acest sens, a dispus amânarea cauzei pentru data de 26 mai 2015, apelantele urmând să depună motivele de apel în timp util, încât acestea să fie comunicate celorlalte părţi cu respectarea termenelor instituite prin art. 1141 C. proc. civ.

În data de 22 mai 2015, pârâtei i-au fost comunicate motivele de apel de către instanţă, iar faţă de numărul de zile rămase până la termenul stabilit, aceasta a avut la îndemână numai 3 zile pentru analiza motivelor de apel şi pentru formularea apărărilor în cauză.

La termenul din 26 mai 2015, pârâta a solicitat instanţei amânarea cauzei, faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 289 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 1141 C. proc. civ., şi, totodată, a depus o formă preliminară a întâmpinării redactată în intervalul celor 3 zile.

Cu toate acestea, instanţa a dispus calificarea întâmpinării pârâtei drept concluzii scrise şi a decăzut-o din dreptul de a formula întâmpinare, apreciind nelegal că nu a respectat termenul de depunere a întâmpinării - de 5 zile anterioare termenului de judecată.

Or, o astfel de soluţie este nelegală în condiţiile în care motivele de apel au fost comunicate pârâtei în data de 22 mai 2015, iar termenul de judecată era stabilit pentru data de 26 mai 2015.

Cu atât mai mult este nelegală soluţia instanţei cu cât la dosarul cauzei au mai fost depuse întâmpinări şi înscrisuri, niciunul dintre aceste acte nefiind comunicat pârâtei.

În aceste condiţii, s-a solicitat ca instanţa de recurs să constate faptul că dreptul la apărare al pârâtei a fost în mod grav încălcat prin nesocotirea dispoziţiilor art. 289 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 1141 C. proc. civ.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatele reclamante, cu ocazia dezbaterilor, este nefondată, se constată următoarele;

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa constată că este nefondat, pentru cele ce succed;

Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 1141 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 289 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dreptului său la apărare, câtă vreme motivele de apel nu i-au fost comunicate în termen util, iar aceasta a fost decăzută din dreptul de a depune întâmpinare.

Se constată, că, la termenul din 28 aprilie 2015, instanţa de apel a pus în vedere reprezentantului apelantelor reclamante să depusă, cel mai târziu la data de 29 aprilie 2015, 5 exemplare ale motivelor de apel lizibile şi care să poarte semnătura apelantelor reclamante, sub sancţiunea aplicării amenzii judiciare prevăzută de dispoziţiile art. 1081 pct. 2 C. proc. civ.

Această măsură a fost luată de către instanţă pentru că motivele de apel transmise prin fax, la 22 aprilie 2015, erau parţial lizibile şi nesemnate de către apelante, însă, la dosar, apelantele – reclamante au depus, la 23 aprilie 2015, 6 exemplare ale motivelor de recurs lizibile şi semnate, dintre care 1 exemplar a fost comunicat recurentei pârâte, care, prin memoriu depus la 28 aprilie 2015, prin apărătorul ales, a arătat că i-au fost comunicate motivele de apel depuse la instanţa de judecată la 23 aprilie 2015, împreună cu citaţia, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, şi că solicită un termen de judecată în vederea pregătirii apărării şi formulării întâmpinării.

La termenul din 28 aprilie 2015, s-a acordat termen de judecată la 26 mai 2015 şi s-a dispus ca „părţile să depună înscrisurile de care înţeleg să se folosească în prezenta cauză cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, precum şi să le comunice părţilor adverse, potrivit dispoziţiilor art. 861 C. proc. civ.”.

Faptul că, ulterior, apelantei i s-a mai comunicat încă un exemplar al motivelor de apel, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta pentru termenul din 26 mai 2015, la 22 mai 2015, nu înseamnă că pârâta a fost pusă în imposibilitatea de a-şi formula apărările şi că greşit a fost decăzută din dreptul de a formula întâmpinare, cu consecinţa calificării greşite a întâmpinării ca note scrise, câtă vreme motivele de apel i-au fost comunicate pârâtei la 27 aprilie 2015, în termen util.

Prin urmare, în aceste condiţii, faţă de faptul că întâmpinarea a fost formulată de către recurenta pârâtă la 26 mai 2015, rezultă că instanţa de apel a constatat legal că aceasta este decăzută din dreptul de a depune întâmpinare, în considerarea dispoziţiilor art. 1141 C. proc. civ., care fac trimitere la primul termen de judecată şi nu la prima zi de înfăţişare, deoarece pârâta a avut la dispoziţie termenul util pentru formularea întâmpinării, termen ce a început să curgă de la 27 aprilie 2015, când i-au fost comunicate motivele de apel formulate de apelantele reclamante, aşa cum însăşi pârâta a arătat prin memoriul depus la dosar.

În concluzie, critica formulată de recurenta pârâtă, în sensul că a fost pusă nelegal în situaţia de a nu îşi îndeplini obligaţiile procesuale în speţa de faţă, respectiv de a depune întâmpinare cu 5 zile înaintea termenului din 26 mai 2015, de către instanța de apel, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare, pentru considerentele mai sus expuse, apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă, întrucât decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu respectarea dispoziţiilor art. 1141 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. proc. civ.

Critica formulată de pârâtă potrivit căreia instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 108 C. proc. civ., întrucât aceasta a constatat „nulitatea renunţării la judecata primului capăt de cerere formulată de apărătorul reclamanţilor fără să fi fost învestită cu o astfel de cerere”, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că numai nulităţile de ordine publică pot fi ridicate din oficiu, se constată că este nefondată.

Astfel, potrivit art. 108 C. proc. civ. (1) ”Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii” și (2) ”Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să le invoce”.

În speţă, este vorba de neregularitatea renunţării la judecata primului capăt de cerere formulată în primă instanţă de către apărătorul reclamantelor fără a avea mandat special în acest sens din partea acestora, ceea ce reprezintă o nulitate relativă în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., şi care, conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică, în speță, de către reclamante.

Or, prin motivele de apel, se constată că reclamantele au invocat această nulitate relativă, în sensul că „prima instanţă nu a soluţionat cauza dedusă judecăţii în raport de petitul acţiunii, întrucât instanţa a fost sesizată cu o acţiune în revendicare imobiliară formulată în temeiul art. 480-481 C. civ., care la pct. 2 al petitului cuprindea cererea de obligare a pârâţilor la plata contravalorii actuale a terenului în situaţia când acesta nu mai putea fi restituit în natură”, conchizând că afirmaţia din sentinţă precum că reclamantele, pe parcursul procesului, au schimbat obiectul acţiunii este nefondată.

Din aceste critici, rezultă că reclamantele, prin apelul lor, au invocat neregularitatea restrângerii obiectului acțiunii cu consecința renunţării la judecata petitului în revendicare formulată de apărătorul lor, ceea ce le-a produs acestora o vătămare, întrucât prima instanță nu a mai analizat acest capăt de cerere.

Renunţarea apărătorului reclamantelor la judecata capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile în care nu a avut mandat special în acest sens din partea reclamantelor, reprezintă un act procesual afectat de nulitate relativă ce trebuia invocată la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate, potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, se constată că renunțarea la capătul de cerere în revendicare s-a săvârşit la termenul când au avut loc dezbaterile în fond, când apărătorul reclamantelor a solicitat ”admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată”, astfel că reclamantele nu au avut decât posibilitatea de a invoca această neregularitate prin motivele de apel.

Astfel, la termenul din 2 septembrie 2014, se constată că reclamantele au depus la dosar o cerere prin care doar s-a precizat prejudiciului solicitat prin cel de al doilea capăt de cerere, fără să se arate expres că se renunță la capătul de cerere în revendicare.

Deşi la acelaşi termen apărătorul reclamantelor a arătat că prin această precizare s-ar fi renunţat la primul capăt de cerere, se constată că tribunalul nu a luat act de „renunţarea la judecata primului capăt de cerere în raport de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată”, așa cum susține recurenta pârâtă.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul reclamantelor a solicitat admiterea acţiunii precizate, iar de această precizare instanţa de judecată a luat act abia prin hotărârea pronunţată în primă instanţă, în sensul că a admis acţiunea aşa cum a fost precizată, respectiv nu s-a mai pronunțat asupra capătului de cerere în revendicare, iar reclamantele au invocat această neregularitate prin motivele de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 108 C proc. civ., se constată că este nefondată.

În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme încheierea din 2 septembrie 2014, prin care s-a luat act de renunţarea la judecata primului capăt de cerere, nu a fost atacată cu recurs, se constată că este nefondată, întrucât prima instanță nu a luat act prin încheierea din 2 septembrie 2014 de „renunţarea la judecata primului capăt de cerere”, ci prin hotărârea pronunțată s-a luat act de precizarea obiectului acţiunii făcută de apărătorul reclamantelor fără mandat special în acest sens, din care rezultă că reclamantele şi-ar fi precizat şi restrâns obiectul acţiunii, în sensul că nu ar mai fi solicitat restituirea imobilului în natură, respectiv că renunţă la judecata primului petit al cererii de chemare în judecată privind revendicarea imobilului în litigiu.

De altfel, se constată că apărătorul reclamantelor, cu ocazia dezbaterilor, nu a formulat expres o cerere de renunţare la judecata primului capăt de cerere, ci a solicitat admiterea acţiunii precizate, ceea ce, într-adevăr, a presupus o renunţare implicită la primul petit al acţiunii de care prima instanță greșit a luat act şi, în consecinţă, asupra acestuia nu s-a pronunţat prin hotărârea dată, producându-le astfel reclamantelor o vătămare care nu putea fi remediată decât prin anularea actului procedural îndeplinit în aceste condiții.

Cum asupra soluţiei primei instanţe, prin care s-a luat act de precizarea obiectului acţiunii formulată de apărătorul reclamantelor cu depăşirea mandatului ce i-a fost acordat de către acestea, s-au formulat critici pe calea apelului, se constată că instanţa de apel nu a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de recurs formulat de pârâtă în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că reclamantele nu au invocat prin motivele de apel nulitatea renunţării la judecată primul petit al cererii de chemare în judecată formulată de apărătorul acestora, astfel că nelegal instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, este nefondat, pentru cele ce urmează;

Acest motiv de recurs poate fi invocat în măsura în care instanţa de apel, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.

Or, în speţă, faţă de soluţia dată, se constată că instanța de apel nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor formulate de reclamante, astfel că acest motiv de recurs, fiind funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de recurenta pârâtă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed;

Critica formulată de pârâtă potrivit căreia toate actele procesuale întocmite de către mandatar înaintea instanţei sunt prezumate a fi întocmite în temeiul mandatului ce derivă din contractul de asistenţă juridică şi reprezentare, şi că orice depăşire a mandatului nu poate fi opusă pârâtei ori instanţei este nefondată.

Astfel, cadrul procesual stabilit de reclamante prin cererea de chemare în judecată leagă instanţa în ceea ce priveşte părţile cu care acestea înţeleg să îşi dispute raportul juridic dedus judecăţii şi obiectul acţiunii.

Potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. civ. „Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”.

În speţă, restrângând obiectul acţiunii în faţa primei instanţe, apărătorul reclamantelor, implicit, a renunţat la judecata primului capăt de cerere, respectiv revendicarea imobilului în litigiu, ceea ce se putea face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o suplini, aşa cum susţine recurenta pârâtă.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în analiza precizării apărătorului reclamantelor de la 2 septembrie 2014, instanţa de apel nelegal a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1709 – 1710 C. civ. de la 1864, se constată că este nefondată, întrucât instanţa de apel, exercitând controlul de legalitate asupra hotărârii primei instanțe, a constatat că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, în sensul că renunţarea reclamantelor la primul petit al acţiunii trebuia să fie expresă, cu referire la principiul de drept potrivit căruia ”renunțările la un drept nu se prezumă”, principiu ce era consacrat indirect și prin aceste dispoziții legale.

Susţinerile pârâtei potrivit cărora instanţa de apel, pronunţându-se asupra nulităţii renunţării la judecata primului capăt de cerere fără ca neregularitatea încheierii din 02 septembrie 2014 să fi fost pusă în discuția părților din oficiu, a încălcat grav principiile contradictorialităţii şi dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României, se constată că sunt nefondate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, prin motivele de apel, reclamantele au susţinut că nelegal prima instanţă nu s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere în revendicare, iar motivele de apel au fost comunicate inclusiv pârâtei.

Or, în condiţiile în care reclamantele au invocat prin motivele de apel faptul că greşit s-a luat act de precizarea obiectului acţiunii formulată de către apărătorul ales cu consecința nepronunțării primei instanțe asupra capătului de cerere în revendicare, ce au fost comunicate pârâtei, se constată că aceasta avea posibilitatea să formuleze apărări în acest sens și că nu se mai impunea punerea în discuţie din oficiu a acestei excepţii, astfel că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi ale art. 21 din Constituţia României.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă şi, constatând culpa procesuală a pârâtei, va obliga pe recurenta pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, către intimatele reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere munca depusă de avocat pentru asigurarea apărării în cauză şi complexitatea cauzei, raportată la faptul că soluţia dată de instanţa de apel, supusă controlului judiciar, este aceea de admitere a apelului, de desfiinţare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F.F. SRL împotriva deciziei nr. 273/ A din data de 26 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-reclamanţi C.S. şi F.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2407/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2391/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 2405/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2405/2015. Civil