ICCJ. Decizia nr. 2209/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2209/2015
Dosar nr. 6054/120/2013
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 291/120/2011, reclamanta S.C.C.G.C.P. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, Comuna P. - prin Primar şi Direcţia Silvică Dâmboviţa, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie terenul cu pădure în suprafaţă de 463 ha, situat pe raza com. P., la punctul V.Ţ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea asupra acestei suprafeţe de teren în anul 1921 prin cumpărare de la Federaţia Cooperativelor Dâmboviţa, conform contractului de vânzare trecut în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni la nr. C1 din 9 februarie 1921. A stăpânit şi şi-a exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra acestui teren până în anul 1948, când a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar după anul 1989 a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acest teren, însă atât Comisia judeţeană Dâmboviţa, cât şi instanţele de judecată au respins cererea pe motiv că nu face parte din categoria persoanelor juridice îndreptăţite la reconstituire conform prevederilor Legii nr. 18/1991.
S-a mai arătat, că singura modalitate de a solicita restituirea terenului a rămas acţiunea în revendicare, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cât şi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, conform Protocolului nr. 1.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Prin Sentinţa civilă nr. 853 din 11 aprilie 2011, prima instanţă a respins acţiunea considerând că reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P. care funcţiona în anul 1921 şi care deţinea dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.
Această hotărâre a fost desfiinţată prin Decizia nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de fond, reţinându-se că S.C.C.G.C.P. - actuala reclamantă, a făcut dovada că este una şi aceeaşi persoană juridică cu Cooperativa P. care a deţinut în proprietate suprafaţa de 463 ha pădure.
Decizia Curţii de Apel Ploieşti a fost menţinută prin Decizia nr. 3984 din 25 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu ocazia rejudecării, cauza a fost înregistrată sub nr. 6054/120/2013, iar în cadrul acestui dosar s-a efectuat o expertiză topografică de identificare a terenului revendicat pentru care s-au avut în vedere şi înscrisurile noi depuse de Direcţia Silvică Dâmboviţa, şi anume actul de donaţie din 5 februarie 1945 şi actul de vânzare din 1 martie 1941.
Prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 28 octombrie 2015, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că, potrivit contractului înregistrat sub nr. C1 din 9 februarie 1921, Cooperativa P. a cumpărat de la numiţii pr. N.P. şi pr. I.P., "terenul cu pădurice, poienile cu locurile goale din punctul numit V.Ţ. sau plaiul V.Ţ., situat în comuna P., jud. Dâmboviţa, cu tot materialul lemnos în picioare şi tăiat".
Din extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidenţa şi administrarea Ocolului Silvic Pucioasa pe anul 1948, reiese că reclamanta era proprietara unei suprafeţe de 463 ha cu pădure situată în punctul "V.Ţ.", com. P., jud. Dâmboviţa.
S-a constatat, aşadar, că, ulterior înfăptuirii reformei agrare din anul 1945, reclamanta deţinea în proprietate terenul revendicat, teren ce nu a fost naţionalizat, deoarece acesta era exceptat, potrivit art. 25 din Decretul nr. 133/1949 privind organizarea cooperaţiei.
Însă, pe parcursul judecăţii, pârâta Direcţia Silvică Dâmboviţa a depus la dosarul cauzei actul de vânzare din 1 martie 1941 prin care I.Ş.G.P. - preşedinte al Cooperativei Forestiere P., a vândut domnului G.N. terenul în suprafaţă de 25 ha situat în com. P., punctul "V.Ţ.", judeţul Dâmboviţa, teren acoperit cu lăstăriş de pădure şi dobândit prin contractul nr. C2 din 26 ianuarie 1921, transcris sub nr. C1 din 9 februarie 1921.
De asemenea, a mai depus şi actul de donaţie din 5 februarie 1945 prin care A.G. a donat suprafaţa de 50 ha pădure tânără situată în punctul "V.Ţ.", com. P., judeţul Dâmboviţa, din terenul cumpărat prin contractul nr. C3/1940 de la Cooperativa Forestieră P. Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a reieşit că terenurile menţionate mai sus fac parte din terenul evidenţiat în contractul nr. C2/1921, expertul precizând că a determinat suprafeţele în funcţie de drumurile existente şi vecinătăţi.
Acelaşi expert a identificat o suprafaţă de 15 ha pentru care s-a eliberat Titlul de proprietate numitei C.V.
Verificând cererea de chemare în judecată, tribunalul a constatat că au calitatea de pârâţi Statul Român, Comuna P. şi Direcţia Silvică Dâmboviţa, deşi în motivarea acţiunii se arată că terenurile au fost preluate abuziv de către stat în anul 1948.
Astfel, s-a constatat că reclamanta nu a indicat în ce mod i-a afectat dreptul de proprietate U.A.T. Comuna P., judeţul Dâmboviţa, şi ca atare cererea de chemare în judecată a acesteia a fost respinsă, neexistând dovezi privind ocuparea terenului revendicat.
În ceea ce priveşte Direcţia Silvică Dâmboviţa, de asemenea, s-a reţinut că nu s-a indicat în concret ocuparea abuzivă a terenului, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 10 C. silvic, ocoalele silvice care funcţionează în subordinea sa au atribuţii de administrare a pădurilor, indiferent de forma de proprietate.
De altfel, potrivit art. 19 C. silvic, fondul forestier naţional se gestionează prin realizarea de amenajamente silvice de către R.N.P. Romsilva, modul de realizare fiind precizat în acest act normativ.
A reieşit, aşadar, că prezenţa Direcţiei Silvice prin ocolul silvic aferent regiunii este reglementată prin lege, nefiind astfel abuzivă, cu atât mai mult cu cât Direcţia Silvică nici nu se pretinde a fi proprietar al terenului.
În ceea ce priveşte Statul Român, reclamanta a susţinut că terenul ar fi fost preluat abuziv în anul 1948.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 133/1949, cooperativele sunt organizaţii de mase ale celor ce muncesc de la oraşe şi sate, create din iniţiativa proprie a acestora, şi care, prin activităţi şi mijloace comune, îşi satisfac trebuinţele de ordin economic şi cultural, iar conform art. 2, poate dobândi calitatea de asociat al cooperativei orice cetăţean.
S-a constatat, deci, că statul nu este asociat în aceste cooperative astfel încât terenurile cooperativei să fie considerate ca fiind ale statului.
De asemenea, potrivit art. 25, averea cooperativelor nu poate fi supusă naţionalizării.
În acelaşi sens, Constituţia Republicii Populare România din anul 1952, la art. 9, prevedea o excepţie de la proprietatea de stat şi anume inventarul viu şi mort al cooperativelor.
Faţă de toate aceste reglementări, a apărut evident că bunurile cooperativelor erau exceptate de la naţionalizare, astfel că era în sarcina reclamantei să facă dovada, în temeiul art. 1169 C. civ. de la 1864, a ocupării abuzive a terenului de către stat.
A mai reţinut tribunalul că însăşi Direcţia Silvică Dâmboviţa a depus la dosarul cauzei tabelul proprietarilor de terenuri expropriate în anul 1949 unde este menţionat în punctul "V.Ţ.", com. P., jud. Dâmboviţa, doar A.G. cu suprafaţa de 203,56 ha. Or, cât timp există o evidenţă a terenurilor preluate de către stat şi Cooperativa P. ar fi fost menţionată dacă într-adevăr ar mai fi deţinut teren la acel moment.
Cu privire la susţinerea reclamantei în sensul că statul ar fi ocupat abuziv terenul, s-a reţinut că aceasta nu a făcut dovada că ulterior anului 1948 mai deţinea în proprietate terenul revendicat şi nici nu există dovezi ale ocupării fără drept a terenului.
S-a conchis, că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 şi că era în sarcina acesteia să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului la momentul ocupării acestuia în mod abuziv, însă nu a făcut dovada nici a ocupării abuzive, şi nici a momentului la care a intervenit, şi în consecinţă nu se poate stabili dacă la acel moment reclamanta deţinea dreptul de proprietate asupra terenului; că este adevărat că reclamanta a formulat şi o acţiune în temeiul Legii nr. 18/1991, însă aceasta a fost respinsă fără a se analiza dreptul de proprietate asupra terenului, deoarece instanţa a constatat că partea era exceptată de la aplicarea acestei legi, aspect ce întăreşte faptul că bunurile cooperativelor erau exceptate de la preluarea de către stat, atunci când ele existau; că pârâta Direcţia Silvică Dâmboviţa a făcut dovada că reclamanta a înstrăinat o parte din acest teren în anii 1921 şi 1940, împrejurare care nu a fost arătată de reclamantă, singura în măsură să-şi cunoască patrimoniul şi modul în care acesta s-a transformat în timp, şi că reclamanta putea depune la dosarul cauzei inventarul mijloacelor fixe anterior anului 1948, dar şi ulterior acestui an, pentru a se putea dovedi existenţa terenului în patrimoniul său şi pierderea acestuia ulterior înfăptuirii reformei agrare, însă aceasta a depus la dosar doar înscrisuri privind pe angajaţii săi, inclusiv din anii 1938 şi 1950, nu şi bunurile ce le avea la acele momente.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 463 ha pădure situat în punctul "V.Ţ.", com. P., judeţul Dâmboviţa, la momentul anului 1948, invocat ca fiind an al ocupării abuzive de către stat, şi că vreunul dintre pârâţii din prezenta cauză ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestui teren, tribunalul a respins acţiunea.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 671 din 12 mai 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva sentinţei civile şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată, reţinând următoarele:
Apelanta-reclamantă S.C.C.G.C.P., în calitate de succesoare a Cooperativei P., a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Silvică Dâmboviţa şi U.A.T. a com. P., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 463 hectare situat în punctul V.Ţ. din com. P., judeţul Dâmboviţa, susţinând faptul că acest teren a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1948.
Din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a reţinut că autoarea reclamantei a dobândit acest teren în proprietate în anul 1921, prin cumpărare de la Federaţia Cooperativelor Dâmboviţa, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. C1 din 9 februarie 1921.
Acest teren în suprafaţă de 463 hectare se regăseşte menţionat în proprietatea reclamantei şi în extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidenţa şi administrarea Ocolului Silvic Pucioasa pe anul 1948.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. În cadrul unei asemenea acţiuni, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate la momentul deposedării de către pârât. Pârâtul posesor are o situaţie procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumţie de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
În cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamanta trebuie să facă dovada că la momentul preluării abuzive a terenului în proprietatea statului, respectiv în anul 1948, acesta se afla în proprietatea sa.
În cauză, Curtea a reţinut că, deşi în extrasul menţionat anterior, reclamanta figura înscrisă cu întreaga suprafaţă de 463 hectare cumpărată în anul 1921, în realitate cel puţin o suprafaţă de 75 hectare nu se mai afla în proprietatea sa în anul 1948.
Astfel, o suprafaţă de 25 de hectare fusese vândută de reclamantă numitului N.G., prin act de vânzare încheiat în anul 1941, iar suprafaţă de 50 hectare a fost donată de A.G. fiicelor sale prin actul de donaţie din 1945, această suprafaţă fiind cumpărată de donator de la Cooperativa Forestieră P. prin contractul nr. C3/1940. Această situaţie a fost recunoscută de către reclamantă care şi-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată la suprafaţa de 399,11 hectare.
Pe de altă parte, din tabelul cu pădurile expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 rezultă că o suprafaţă de 203,56 hectare pădure situată în punctul V.Ţ. a fost expropriată de la numitul A.G. în anul 1949, acesta figurând proprietar la momentul anului 1949. Pe această suprafaţă a fost pus în posesie, în anul 2006, moştenitorul lui A.G., G.I.M.
Raportat la această situaţie de fapt, în care parte din terenul revendicat a făcut obiectul unor înstrăinări, astfel că nu a mai aparţinut în proprietate reclamantei la momentul anului 1948, pretins al deposedării sale abuzive, Curtea a constatat că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat presupune cu necesitate administrarea unor dovezi din care să rezulte ce suprafaţă de teren se mai afla în patrimoniul său la acel moment - 1948.
Reclamanta fiind persoană juridică, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, o asemenea dovadă o constituia inventarul mijloacelor fixe din perioada în discuţie, acest înscris arătând atât dreptul de proprietate, cât şi întinderea acestui drept în patrimoniul cooperativei la momentul preluării de către stat. Sub acest aspect, înscrisurile depuse de reclamantă privind angajaţii săi sunt lipsite de relevanţă, nedovedind bunurile ce constituiau patrimoniul cooperativei.
Nu a fost primită nici susţinerea potrivit căreia asemenea inventare nu se mai găsesc, având termen limitat de arhivare, întrucât o asemenea susţinere nu este dovedită de apelantă (nu este invocat niciun text de lege care să stipuleze termenul limitat de arhivare).
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească, iar potrivit acestui text de lege, s-a reţinut că îi revine reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, nu a fost administrată de aceasta.
Împrejurarea că terenul revendicat se regăseşte în proprietatea statului naşte prezumţia că dreptul de proprietate exista şi la momentul anului 1948, dar această prezumţie trebuie coroborată cu alte probe pentru a conduce la concluzia dovedirii dreptului de proprietate, probe ce, în cauză, nu au fost produse de către reclamantă.
S-a concluzionat, că apelanta-reclamantă nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 399,11 hectare teren cu pădure revendicată (suprafaţă obţinută în urma scăderii din suprafaţa revendicată iniţial de 463 hectare teren a suprafeţei de 75 hectare teren, dovedită ca nefiind în patrimoniul său în anul 1948), şi, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., s-a respins apelul, ca nefondat, păstrând ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C.C.G.C.P., care, indicând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:
Reclamanta a înţeles să formuleze prezenta acţiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun pentru că anterior solicitase reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar nr. l8/1991, cu modificările şi completările ulterioare, însa instanţele judecătoreşti de pe raza judeţului Dâmboviţa i-au respins această cerere în mod irevocabil pe motiv că aceasta nu face parte din categoria beneficiarilor îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate.
De asemenea, reclamanta a avut în vedere şi faptul că retrocedarea acestui teren nu a făcut obiectul vreunei legi speciale, în acest sens fiind dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt exceptate de la restituire în natură sau prin echivalent bănesc terenurile din extravilanul localităţilor, aşa cum este şi cel revendicat de reclamantă.
Dreptul reclamantei la promovarea acestei acţiuni în revendicare imobiliară pe dreptul comun este prevăzut şi de dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit cărora: (2) "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil/inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie" şi (3) "Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauza de faţă, întrucât, aşa cum s-a arătat, temeiul juridic al acţiunii în revendicare imobiliară îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ. de le 1864, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, instanţa de judecată este obligată să ceară părţilor să prezinte titlurile de proprietate, să le compare şi să dea eficienţă celui care este mai bine conturat.
În cauză, este vorba de o acţiune în revendicare specială, întemeiată şi pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, care instituie obligaţia pentru instanţa de judecată de a verifica valabilitate titlului de proprietate cu care i-a fost luat terenul reclamantei, lucru pe care atât prima instanţa, cât şi instanţa de apel nu l-au făcut.
În acest context, concluzia primei instanţe în sensul că "pârâtul posesor are o situaţie procesuală pasivă, în favoarea sa operând o prezumţie de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei", este nelegală, contravenind dispoziţiilor legale arătate mai sus.
În plus, posesia, pentru a crea această prezumţie de proprietate, trebuia să îndeplinească şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1847 C. civ.
Ori, în practica judiciară s-a stabilit că în cazul imobilelor preluate de statul comunist fără un titlu valabil, în mod abuziv, posesia a fost viciată şi nu a putut fi invocată în favoarea prescripţiei.
Instanţele de judecată erau obligate să ceară pârâtei Direcţia Silvică Dâmboviţa titlul de proprietate al statului asupra terenului cu pădure revendicat de reclamantă, respectiv, amenajamentele silvice din perioada respectivă din care rezultă suprafaţa de teren şi proprietarul de la care a provenit.
Instanţa de apel a mai considerat că dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat presupunea cu necesitate administrarea unor dovezi din care să rezulte ce suprafaţă de teren se mai afla în patrimoniul său în anul1948.
Or, instanţa de apel, ca şi prima instanţa, avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor această împrejurare şi de a dispune administrarea oricăror mijloace legale de probă pentru aflarea adevărului, însă aceasta a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., care instituia această obligaţie consacrată în doctrină şi în practica judiciară sub sintagma de "rolul activ al judecătorului ", care prevăd că: (4) "Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare" şi (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Problema inventarului mijloacelor fixe pe care reclamanta nu îl deţinea, dat fiind faptul ca păstrarea acestuia în arhivă era limitată ca durată, putea să fie elucidată de prima instanţă sau de instanţa de apel dacă ar fi fost pusă în discuţia părţilor şi s-ar fi dispus administrarea probelor necesare.
În acest sens, atât în Decretul nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al RSR, cât şi în Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 s-au prevăzut modalităţile prin care au fost emise nomenclatoarele termenelor de păstrare în arhivă a documentelor şi potrivit acestora listele de inventariere au o durată redusă de păstrare.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a prevederilor art. 1169 C. civ. potrivit cărora "cel ce face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească", susţinând că revenea reclamantei sarcina probei dreptului său de proprietate la momentul anului 1948, dovadă care, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, nu a fost administrată de aceasta.
Şi această concluzie a instanţei de apel contravine dispoziţiilor legale arătate mai sus cu privire la rolul activ al judecătorului, câtă vreme împrejurarea care trebuia dovedită nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nu s-a cerut să fie administrate probe sau nu s-a dispus din oficiu administrarea probelor necesare.
În plus, această concluzie a instanţei de apel este şi greşită, contrară celor rezultate din probele administrate în cauză de către reclamantă, menţionate şi de instanţa de apel în decizia pronunţată, respectiv actul de vânzare-cumpărare din anul 1921 şi extrasul din 12 septembrie 2005 eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Dâmboviţa de pe Tabelele cu proprietarii de păduri - 1948, potrivit căruia în anul 1948 Cooperativa P. figura cu suprafaţa de 463 ha pădure, în com. P. la punctul V.Ţ.
Acest extras provine de la o instituţie a statului, este un înscris autentic şi nu a fost contestat de nimeni, singura discuţie care s-a făcut fiind cea cu privire la suprafaţă, reclamanta acceptând înscrisurile depuse de pârâta Direcţia Silvică Dâmboviţa referitoare la vânzarea suprafeţei de 75 ha, micşorând, în consecinţă, suprafaţa revendicată cu cele 75 ha.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului, modificarea sentinţei instanţei de fond şi admiterea în parte a acţiunii în revendicare pentru suprafaţa de 399,11 ha teren cu pădure situat în com. P., la punctual V.Ţ., identificat în planul anexă nr. 7 la raportul de expertiză întocmit de expert C.D., iar în subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că se impune administrarea unor noi probe pentru dovedirea existenţei în proprietatea reclamantei, în anul 1948, a terenului revendicat şi a suprafeţei concrete de la această dată, s-a solicitat să se admită recursul, să se caseze atât sentinţa primei instanţe, cât şi decizia instanţei de apel, şi să se trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa.
Examinând decizia în limita criticilor formulat de reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Reclamanta a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunţate în apel ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., privind rolul activ al instanţei, cu motivarea că instanţa de apel nu a pus în dezbaterea părţilor necesitatea administrării probelor din care să rezulte că arhivarea inventarului mijloacelor fixe era limitată ca durată, şi că suprafaţa de teren revendicată se mai afla în patrimoniul reclamantei în anul 1948.
Potrivit art. 129 C. proc. civ., alin. (4) "Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare" şi alin. (5) "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Prin recursul său, invocând încălcarea acestor dispoziţii legale, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a fost lipsită de rol activ în administrarea probelor, întrucât nu a ordonat anumite dovezi, aşa cum s-a arătat mai sus.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Deşi prima instanţă a reţinut că reclamanta, în calitate de persoană juridică, nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu cu inventarul mijloacelor fixe atât anterior anului 1948, dar şi ulterior acestui an, nici prin cererea de apel şi nici până la prima zi de înfăţişare, aceasta nu a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri în acest sens.
În această situaţie, se constată că susţinerile formulate de reclamantă potrivit cărora instanţa de apel a fost lipsită de rol activ pentru că nu a ordonat anumite probe care dovedeau dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu sunt nefondate, întrucât aceasta avea mijloacele procedurale pentru a determina administrarea dovezilor pe cale le dorea, pe de o parte, iar pe de altă parte, rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Aceste critici apar ca nefondate şi pentru că procesul civil este, de regulă generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi contradictorialităţii, situaţie în care instanţa de apel nu avea obligaţia, ci numai posibilitatea de a ordona anumite probe.
Or, în speţă, obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantei în condiţiile art. 1169 C. civ., şi cum acesta nu a formulat în condiţiile legii cerere de probatorii, respectiv administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea dreptului său de proprietate, rezultă că instanţa de apel nu a încălcat principiul rolului activ, prin nedispunerea din oficiu a administrării acestor probe, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de reclamantă, este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora decizia civilă ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. de la 1864 şi ale art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Astfel, susţinând încălcarea acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel, reclamanta a arătat că a promovat o "acţiune în revendicare specială" care instituia obligaţia instanţei de judecată de a cere părţilor să prezinte titlurile de proprietate, să confere şi să dea eficienţă titlului mai bine caracterizat, şi că a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru suprafaţa de 399,11 ha cu actele administrate în cauză, astfel că greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei pendinte.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 reglementează dreptul reclamantei la promovarea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv admisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun în contextul existenţei legilor speciale de reparaţie.
În speţă, instanţele de fond şi apel, constatând că reclamanta nu face parte din categoria persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legilor speciale de reparaţie, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, au considerat că acţiunea în revendicare promovată de reclamantă pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, este admisibilă şi au analizat pe fond litigiu dedus judecăţii ce priveşte revendicarea terenului în suprafaţă de 399,11 ha situat pe raza com. P., la punctul V.Ţ., jud. Dâmboviţa, având în vedere că reclamanta şi-a restrâns obiectul acţiunii la această suprafaţă.
Prin urmare, critica formulată de reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Şi critica potrivit căreia decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. de la 1964 este nefondată, pentru cele ce succed:
Reclamanta a promovat împotriva pârâţilor o acţiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ.
Astfel cum a reţinut instanţa de apel, acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, iar în cadrul acestei acţiuni reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate la momentul deposedării de către pârât, potrivit art. 1169 C. civ.
Cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de structura art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care prevede că pe calea recursului se pot formula numai critici de nelegalitate nu şi de netemeinicie împotriva deciziei pronunţate în apel, se constată că instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidenţa şi administrarea Ocolului Silvic Pucioasa în anul 1948, în care reclamanta era evidenţiată cu terenul în suprafaţă de 463 ha, cumpărat în anul 1921, că acesta nu corespunde realităţii în privinţa reclamantei, şi că nu dovedeşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui teren la momentul respectiv, cu consecinţa respingerii apelului reclamantei, şi, respectiv, menţinerii hotărârii primei instanţe.
Se constată, că hotărârea instanţei de apel este legală, pentru cele ce succed:
Extrasul de pe tabloul pădurilor aflate în evidenţa şi administrarea Ocolului Silvic Pucioasa în anul 1948, invocat ca dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, nu constituie un "înscris autentic", aşa cum susţine aceasta, pentru că nu îndeplineşte cerinţele art. 1171 C. civ.
Pe de altă parte, acest înscris, dacă ar fi corespuns realităţii de la pretinsul moment al deposedării abuzive a reclamantei - anul 1948, ar avea cel mult valoarea unei simple prezumţii de existenţă a dreptului de proprietate, care, în caz de contestaţie, cum este situaţia în speţă, trebuia completat cu inventarul mijloacelor fixe deţinute de reclamantă la momentul anului 1948, ce dovedea atât dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, cât şi întinderea acestui drept în patrimoniul reclamantei la acel moment, probă pe care aceasta nu a administrat-o în cauză.
Or, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu la nivelul anului 1948, pretins a fi anul preluării abuzive a acestui imobil de către stat, se constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ., şi că aceasta corect nu a aplicat criteriile de preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare pendinte, respectiv nu a procedat la compararea titlurilor părţilor.
Critica formulată de reclamantă potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1847 C. civ., se constată că este străină cauzei, deoarece instanţa de apel nu a reţinut că pârâtul Statul Român ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripţie achizitivă, iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.C.G.C.P. împotriva Deciziei nr. 671 din 12 mai 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2391/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2210/2015. Civil → |
|---|
