ICCJ. Decizia nr. 2421/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2421/2015
Dosar nr. 581/336/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 29 octombrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraş, la data de 17 iulie 2014, cu nr. 3184/226/2014, reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraş, str. D., jud. Braşov, în contradictoriu cu pârâtul G.G., domiciliat în oraşul Vişeu de Sus, str. D., jud. Maramureş, a solicitat: desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 23 august 1998 şi înregistrată în Registrul de stare civilă al loc. Vişeu de Sus, jud. Maramureş, din culpa pârâtului; să se dispună ca, după desfacerea căsătoriei, reclamanta să-şi reia numele anterior căsătoriei, acela de C.; să se stabilească exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra minorelor G.A. şi G.A.; stabilirea locuinţei minorelor la reclamantă; obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere pentru minore în raport de veniturile realizate; să se pronunţe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în favoarea minorelor pentru deplasarea minorelor în străinătate; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1998 şi din căsătoria lor au rezultat minorele G.A., născută la data de 22 aprilie 2001 şi G.A., născută la data de 16 iunie 2003.
Iniţial, întrucât pârâtul este preot şi a primit o parohie în loc. Vişeu de Sus - II, părţile şi-au stabilit domiciliul conjugal în această localitate unde au locuit până în urmă cu cea 2 ani când reclamanta şi minorele au venit la mama sa în Mun. Făgăraş unde locuiesc şi în prezent, minorele fiind înscrise la şcoală în Mun. Făgăraş.
Întrucât nu mai putea continua relaţia de căsătorie, în anul 2013, reclamanta a venit cu minorele în mun. Făgăraş la mama sa şi şi-au stabilit locuinţa aici, fiind de acord ca şi pârâtul să aibă o locuinţă comună în Făgăraş numai pentru a nu divorţa (deşi relaţia lor de căsătorie nu s-a îmbunătăţit în nici un mod), împrejurare în care venea periodic la Făgăraş până în urmă cu 6 luni când, nu a mai venit şi a aflat de la Protopopiatul Vişeu că a plecat ca preot în SUA, fără a-i cunoaşte adresa unde se află.
Pârâtul a depus întâmpinare şi acţiune reconvenţională, prin care a invocat neeompetenţa teritorială a Judecătoriei Făgăraş şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus, jud. Maramureş, arătând că, în speţa de faţă, partea pârâtă are în continuare domiciliul în Vişeu de Sus, fiind plecat temporar din ţară, efectuând voluntariat ca formă de serviciu în slujba comunităţilor de români din diaspora.
Prin sentinţa civilă nr. 344 din 12 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Făgăraş s-a dispus declinarea soluţionării cauzei, având ca obiect divorţ, în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus, jud. Maramureş, instanţa reţinând, în esenţă, că pârâtul este plecat doar temporar din ţară, statutul său în SUA fiind de vizitator, astfel că domiciliul său legal este în ţară, în circumscripţia judecătoriei unde se află şi ultimul domiciliu comun al părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1321 din 23 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, s-a admis excepţia de neeompetenţa teritorială a acestei instanţe, invocată de reclamanta-pârâtă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraş şi, constatându-se ivit un conflict negativ de competenţă, s-a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că:
Ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în oraşul Vişeu de Sus, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Vişeu de Sus, iar, la data introducerii acţiunii de divorţ, respectiv 17 iulie 2014, pârâtul-reclamant nu mai avea locuinţa în circumscipţia acestei instanţe, fiind plecat din ţară în Statele Unite ale Americii, unde slujeşte ca preot voluntar la Mănăstirea Ortodoxă Română Î.D. din Chnton - Michigan, aşa cum rezultă din adeverinţa din 02 februarie 2015 eliberată de către Episcopul V. al Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Potrivit înscrisului depus în Dosarul nr. 3184/226/2014 al Judecătoriei Făgăraş, viza de şedere a pârâtului reclamant G.G. a avut valabilitate începând cu data de 11 iulie 2014 şi până la 05 iunie 2015, în fapt, acesta aflându-se pe teritoriul Statelor Unite ale Americii la data introducerii acţiunii, aspect necontestat.
Viza de şedere pe teritoriul acestui stat i-a fost prelungită pârâtului reclamant reconvenţional, anterior expirării celei vechi, pe o durată de 2 ani, respectiv de la 23 mai 2015 şi până la 11 iunie 2017, în realitate, acesta locuind în continuare în străinătate unde îşi desfăşoară activitatea de preot voluntar.
Noţiunea de locuinţă trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.
Cum pârâtul reclamant nu locuieşte efectiv în România, nu poate fi atrasă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus, chiar dacă domiciliul său legal înscris în actul de identitate se situează în circumscripţia teritorială a acesteia, fiind lipsit de importanţă că viza de şedere este una temporară. Întinderea ei în timp a fost aprobată pentru o durată totală de 2 ani şi 6 luni, ceea ce nu are caracterul unei situaţii provizorii.
Drept urmare, este valabilă ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 915 alin. (1) ultima teză, din C. proc. civ. renumerotat, potrivit căreia cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială locuieşte reclamanta, respectiv a Judecătoriei Făgăraş.
Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte va reţine că, în speţă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, revine Judecătoriei Făgăraş, pentru considerentele ce succed:
Această instanţă a fost sesizată cu o cerere prin care reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraş, str. D., jud. Braşov, în contradictoriu cu pârâtul G.G., domiciliat în oraşul Vişeu de Sus, str. D., jud. Maramureş, a solicitat: desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 23 august 1998 şi înregistrată în Registrul de stare civilă al loc. Vişeu de Sus, jud. Maramureş, din culpa pârâtului; să se dispună ea, după desfacerea căsătoriei, reclamanta să-şi reia numele anterior căsătoriei, acela de C.; să se stabilească exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra minorelor G.A. şi G.A.; stabilirea locuinţei minorelor la reclamantă; obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere pentru minore în raport de veniturile realizate; să se pronunţe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în favoarea minorelor pentru deplasarea minorelor în străinătate, cu cheltuieli de judecată.
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că: ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în oraşul Vişeu de Sus; nici una dintre părţile litigante nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care s-a aflat cel din urmă domiciliu comun al soţilor; la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta locuia în Făgăraş, iar pârâtul avea locuinţa faptică în SUA.
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura divorţului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul".
Textul procedural mai sus evocat stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 915 alin. (1) din acelaşi cod conteră o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.
Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia însă, ca la daîa sesizării, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.
Astfel, ceea ce interesează este locuinţa părţilor la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări aie acesteia.
Faptul că textul reglementat de dispoziţiile art. 915 noul C. proc. civ. are în vedere mal multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În procedura specială a divorţului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabileşte, în mod prioritar, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ la instanţa în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cel doi soţi au avut locuinţă comună şi cei puţin unui dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia instanţei de la ultima locuinţă comună.
Următoarea ipoteză reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidenţiată - şi se referă la situaţia în care dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunui dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Noţiunea de „locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a pârâtului, cât adresa unde locuieşte efectiv, ceea ce înseamnă ca în cazul de faţă pârâtul are locuinţa faptică în SUA.
De altfel, chiar şi sub imperiul vechii reglementări (art. 607 C. proc. civ. de la 1865), doctrina şi practica judiciară au determinat înţelesul noţiunii de „domiciliu", la care se face referire expresă în materia stabilirii competenţei teritoriale în caz de divorţ ca fiind locul unde soţii locuiesc în chip statornic şi efectiv, chiar dacă acesta nu corespunde cu domiciliul legal din actele de identitate.
O altă situaţie prevăzută de legiuitor - cu incidenţa în cauză - are în vedere ipoteza în care soţul pârât: nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, anume când instanţelor române le revine competenţa internaţională, caz în care devine competentă instanţa de la domiciliul reclamantului.
Pentru a opera această competenţă (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară îndeplinirea a trei condiţii cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc. civ., respectiv; inexistenţa unei locuinţe efective a pârâtului în România şi din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat, competenţa să revină instanţelor comune.
Astfel cum s-a reţinut, în cauza concretă dedusă judecăţii competenţa de soluţionare revine Judecătonei Făgăraş în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantei.
În raport de considerentele sus menţionate, constatând că în speţă sunt incidente prevederile art. 915 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Făgăraş competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi, 29 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2420/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2422/2015. Civil → |
|---|
