ICCJ. Decizia nr. 2429/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2429/2015

Dosar nr. 4066/3/2012

Ședința publică de la 29 octombrie 2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4066/3/2012, la data de 09 februarie 2012, reclamanții P.O.A. și P.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, să se constate, prin compararea titlurilor părților, că titlul deținut de reclamanți asupra imobilului din București, str. B. nr. 1, sectorul 1, este mai bine caracterizat și preferabil celui deținut de pârâta R.A.A.P.P.S. și să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate imobilul în litigiu.

În subsidiar, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București, privind cumpărarea de către reclamanți a imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, respectiv să se dispună obligarea în solidar a pârâților Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei achitate cu titlu de preț pentru imobilul menționat, preț ce va fi reactualizat la valoarea de circulație a imobilului. S-a solicitat totodată obligarea pârâților, în solidar, la restituirea prețului achitat de reclamanți pentru îmbunătățirile aduse imobilului după data dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra acestuia, dar și obligarea lor, în solidar, la plata dobânzilor legale și a daunelor interese moratorii, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a sumei.

În esență, reclamanții au arătat că la data de 29 octombrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, au cumpărat de la pârâta Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N., imobilul în litigiu. Imobilul a fost cumpărat de reclamanți sub imperiul normei legale care reglementa dreptul de proprietate privată al statului și dreptul de vânzare - art. 8 din H.G. nr. 940/1996.

La data de 12 ianuarie 1998, prin art. 5 din H.G. nr. 905/1997 a fost abrogat art. 8 din H.G. nr. 940/1996, ceea ce înseamnă că la data apariției H.G. nr. 905/1997, statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului.

Având în vedere faptul că imobilul în litigiu se află și în prezent în posesia și folosința reclamanților, iar titlul lor de proprietate nu a fost desființat, fiind valabil și producând efecte juridice, iar titlul pârâtei R.A.A.P.P.S., reprezentat de decizia civilă nr. 2174/2000, se reflectă asupra aceluiași imobil care face parte din dreptul de proprietate privată a statului, fiind dat în administrare pârâtei R.A.A.P.P.S., s-a solicitat instanței ca, prin compararea titlurilor, să se constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat și că emană de la proprietar, fiind preferabil celui al pârâtelor.

La data de 24 august 2012, pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. S-a susținut că în anul 1985, reclamanta a fost numită în funcția de ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. Un an mai târziu, s-a încheiat contractul de închiriere din 16 decembrie 1986, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 263/1979, potrivit cărora persoanele prevăzute în nomenclatorul de funcții anexat decretului aveau dreptul la „locuință de serviciu”, pe perioada exercitării funcției. Ulterior, în condițiile Legii nr. 17/1994, a fost încheiat contractul de închiriere din anul 1994, deși la acea dată reclamanta nu mai avea funcția de ministru adjunct, ci doar director la același minister.

La data de 03 ianuarie 2013, reclamanții au arătat că înțeleg să precizeze acțiunea în revendicare conform dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., art. 555 - 557 și art. 563 noul C. civ., art. 21, 44 și 136 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, O.G. nr. 19/2002, art. 10 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 1/2009, O.G. nr. 101/2011 și art. 112 C. proc. civ.

S-a susținut astfel că acțiunea introductivă de instanță este o acțiune în revendicare, iar constatarea preferabilității titlului deținut de reclamanți reprezintă un argument în susținerea acțiunii în revendicare. S-a solicitat a se constata prioritatea titlului de proprietate al cumpărătorilor întemeiat pe Legea nr. 112/1995 și din perspectiva practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, reclamanții au solicitat să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, ca foști proprietari tabulari.

Capătul doi de cerere reprezintă subsidiarul cererii introductive de instanță și a fost invocat numai în condițiile în care instanța va respinge acțiunea în revendicare, așa cum a fost formulată și precizată. Temeiurile de drept invocate în susținerea capătului de cerere subsidiar au fost indicate de reclamanți ca fiind reprezentate de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru pct. 2 lit. a) din subsidiarul acțiunii, iar pentru lit. b), art. 20 pct. 21, art. 48, art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 7, art. 20, art. 50, art. 501 din Legea nr. 112/1995: Pentru acest punct din capătul doi de cerere, reclamanții au precizat că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice. Pentru lit. c), au fost invocate dispozițiile art. 1336, 1337, 1341, 1345, 1347, 1349, 1350, art. 1381 - 1383, art. 1532 și urm. C. civ. Reclamanții au considerat că, în raport cu pct. 2 lit. c) din acțiune, având în vedere că Primăria Municipiului București este parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a pronunțat, în raport de dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., vânzătorul are calitate procesuală pasivă. Conform dispozițiilor Legii nr. 215/2001, calitatea procesuală revine Municipiului București, prin primar general, care, în calitate de vânzător, trebuie să răspundă pentru evicțiune împreună cu SC H.N. SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București. Potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicțiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune-interese, constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.

Reclamanții au apreciat valoarea imobilului la suma de 500.001 RON, în vederea stabilirii competenței și a timbrajului, urmând ca valoarea reală incluzând valoarea de piață și valoarea îmbunătățirilor, să fie stabilită prin expertize.

La data de 13 mai 2013, reclamanții, în temeiul art. 132 C. proc. civ., au formulat precizări la acțiunea introductivă de instanța, precum și la precizarea de la termenul din 14 ianuarie 2013.

Astfel, reclamanții au arătat că înțeleg să renunțe la capătul de cerere principal în revendicare. Totodată, reclamanții au precizat că înțeleg să mențină temeiurile de drept indicate la pct. 2 alin. (3) din precizarea de la 14 ianuarie 2013, solicitând ca acestea să fie avute în vedere la soluționarea acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată. Capătul principal este reprezentat de capătul de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor și constatarea preferabilității titlului deținut de reclamanți și, urmare comparării cu titlul pârâtei R.A.A.P.P.S., să se constate că titlul reclamanților are preferință față de titlul pârâtei. Au menționat că își mențin restul capetelor de cerere și a precizărilor, să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei și reînscrierea dreptului reclamanților de proprietate în favoarea lor, ca foști proprietari tabulari. În subsidiar, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, respectiv obligarea pârâtelor Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la restituirea sumei achitate de reclamanți cu titlu de preț pentru imobil, preț reactualizat la valoarea de circulație a imobilului, obligarea pârâților, în solidar, la restituirea prețului achitat de reclamanți pentru îmbunătățirile aduse imobilului după data dobândirii de către reclamanți a acestuia, obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzilor legale și a daunelor-interese moratorii pentru suma ce va fi stabilită de instanță să fie restituită către reclamanți, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a sumei.

La data de 07 octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., cerere prin care au arătat că înțeleg să-și transforme cererea introductivă de instanță, așa cum a fost ulterior precizată dintr-o acțiune în revendicare într-o acțiune în constatare provocatorie.

În ceea ce privește admisibilitatea acestei cereri, s-a susținut faptul că, prin acțiunea în constatare, reclamanții urmăresc apărarea aceluiași drept ca și cel revendicat în cadrul acțiunii în revendicare, determinată și de faptul că, deși reclamanții dețin un titlu legal, având și posesia imobilului, pârâta ridică în mod public și serios pretenții asupra dreptului reclamanților în calitate de proprietari, tulburându-le astfel, exercițiul liber al dreptului lor și împiedicându-i pe aceștia, în calitate de proprietari, să dispună de bunul lor după bunul plac. Reclamanții au învederat instanței faptul că această cale a acțiunii în constatare poate fi utilizată de către proprietarul care se află în posesia unui bun atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul, în cazul în care acest drept îi este contestat.

La termenul de judecată din 09 decembrie 2013, reclamanții au depus la dosar cerere de renunțare la judecarea capătului 2 lit. a) al cererii de chemare în judecată, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.

Prin sentința civilă nr. 2186 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis capetele de cerere principale, astfel cum au fost precizate și modificate, a constatat valabilitatea și preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanților cu privire la imobilul în litigiu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, față de titlul pârâților, a dispus revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 9.115 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea primului capăt de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.

S-a reținut că reclamanta a ocupat inițial imobilul în baza contractului de închiriere din 27 octombrie 1995, încheiat cu SC H.N. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, și reclamanți, în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, drept înscris în CF nr. XX, nr. cadastral AA, potrivit încheierii nr. 1304 din 16 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București - Biroul de Carte Funciară.

În anul 1998, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin R.A.A.P.P.S, Municipiul București, prin primarul general, și Consiliul General al Municipiului București, solicitând constatarea existenței contractului de închiriere din 27 octombrie 1995, încheiat între reclamantă și SC H.N. SA și obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta în ceea ce privește imobilul menționat, sub sancțiunea plății de daune moratorii. Prin decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1114/2000, irevocabilă, a fost admis recursul pârâtei R.A.A.P.P.S., a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 15401 din 06 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, în temeiul deciziei civile nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu privire la imobilul în litigiu a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român și dreptul de administrare al R.A.A.P.P.S.

S-a reținut că cererea pendinte de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, are caracterul unei acțiuni în constatare provocatorie, prin care reclamanții au solicitat să se constate valabilitatea și preferabilitatea titlului acestora de proprietate asupra imobilului în litigiu, față de titlul pârâților.

S-a reținut totodată că atât reclamanții cât și Statul Român, prin R.A.A.P.P.S, au invocat un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, iar pârâta R.A.A.P.P.S. este titulara dreptului de administrare asupra bunului menționat, potrivit actelor normative cu caracter succesiv care au reglementat situația juridică a acestui spațiu locativ proprietate de stat.

Pârâta a invocat efectele deciziei civile nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1114/2000, irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea reclamantei, având ca obiect constatarea existenței și valabilității contractului de închiriere din 27 octombrie 1995 și obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta în ceea ce privește imobilul menționat. Cu toate că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 se produc în continuare, acesta nefiind anulat sau desființat până în prezent.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a constatat că titlul reclamanților asupra imobilului în litigiu este valabil și preferabil titlului pârâților asupra imobilului menționat - decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1114/2000. Astfel, s-a apreciat că dreptul de proprietate al reclamanților, provine de la adevăratul proprietar, respectiv Primăria Municipiului București, conform actelor normative în vigoare la data încheierii contractului - dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 940/1996, acestea fiind abrogate ulterior cumpărării imobilului de către reclamanți, prin prevederile art. 5 din H.G. nr. 905/1997. Nu au fost reținute susținerile pârâtei R.A.A.P.P.S., conform cărora Primăria Municipiului București ar fi vândut un imobil ce nu se afla în proprietatea sa, atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 nu a fost desființat până în prezent.

Faptul că a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă cererea reclamantei de constatare a existenței și valabilității contractului de închiriere din 27 octombrie 1995, precum și de obligare a pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu echivalează cu constatarea nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, în litigiul pendinte, tribunalul nefiind învestit cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere faptul că reclamanții dețin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, aflându-se totodată, în posesia acestuia, iar pârâta R.A.A.P.P.S. le contestă dreptul de proprietate, tulburându-le exercițiul acestui drept, prin perceperea chiriei pentru imobil și prin scoaterea imobilului la vânzare la licitație, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate capetele de cerere principale ale acțiunii în constatare provocatorie, astfel cum au fost precizate și modificate.

În temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea primului capăt de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996. Față de soluția de admitere a capetelor de cerere principale, tribunalul nu a mai analizat capătul de cerere în pretenții, formulat de reclamanți în subsidiar.

Prin deciziei civilă nr. 479 A din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A.A.P.P.S., a schimbat sentința, a respins capetele principale de cerere precizate ca neîntemeiate, a admis în parte capetele subsidiare de cerere, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la plata prețului actualizat cu indicele de inflație, preț în sumă de 80.518 RON la nivelul lunii iulie 2013, și la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, în valoare de 19.170 RON, și la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, a respins cererea de obligare la plata altor daune moratorii ca neîntemeiată.

În esență, s-a reținut că imobilul în litigiu a făcut obiectul H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996 prin care a fost reglementată situația juridică a unor imobile trecute nelegal în administrarea C.L.M.B. Imobilele menționate în anexă au fost trecute în administrarea R.A.A.P.P.S., în acea hotărâre menționându-se expres că ele sunt proprietate publică a statului.

Contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 de care se prevalează reclamanții a fost încheiat la data de 29 octombrie 1996, la un moment la care imobilul nu mai figura în proprietatea Municipiului București și nu mai era în administrarea SC H.N. SA, ci era proprietate de stat, în administrarea R.A.A.P.P.S. Contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți ca fiind titlul lor de proprietate a fost încheiat cu o entitate care nu avea în proprietate imobilul în litigiu. Totodată, societatea comercială prin intermediul căreia a fost încheiat contractul nu avea calitatea de administrator al acestui imobil. R.A.A.P.P.S. a facut dovada calității sale de administrator al imobilului în litigiu în baza H.G. nr. 39/1996, iar Statul Român a invocat dreptul de proprietate asupra acestuia prin preluarea de la fosta I.A.C., în temeiul Decretului-lege nr. 30/1990.

Curtea a constatat că titlul reclamanților a fost încheiat cu un neproprietar, astfel că nu a putut conduce la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, întrucât vânzătorul însuși nu avea acest drept în patrimoniu, potrivit principiului ”nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”. În schimb, existența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului nu poate fi contestată, atât timp cât actele normative care au reglementat situația juridică a imobilului nu au fost desființate.

Ca atare, comparând titlurile și drepturile părților asupra imobilului în litigiu, s-a constatat că titlul statului este mai caracterizat și dreptul acestuia este preferabil, atât timp cât titlul reclamanților provine de la un neproprietar, astfel că nu a fost apt să transfere în patrimoniul reclamanților dreptul de proprietare asupra imobilului.

Curtea a constatat că în mod greșit Tribunalul a reținut preferabilitatea titlului reclamanților. H.G. nr. 940/1996 nu a reglementat situația juridică a unor imobile aflate în patrimoniul unității administrativ-teritoriale Municipiul București, ci situația unor imobile aflate în proprietatea statului și în administrarea R.A.A.P.P.S. Astfel, H.G. nr. 940/1996 a stabilit care din imobilele aflate în administrarea R.A.A.P.P.S. se află în proprietatea publică a statului și care se află în proprietatea privată a acestuia, acestea din urmă putând fi vândute.

Tribunalul a pierdut din vedere distincția între proprietatea statului și cea a unităților administrativ-teritoriale, pe de o parte, și cea între proprietatea publică și proprietatea privată, pe de altă parte.

Actele normative menționate au stabilit că regimul juridic al imobilului este acela de imobil aflat în proprietatea statului, iar nu a unității administrativ-teritoriale. Chiar dacă H.G. nr. 940/1996 a stabilit, pe perioada cât a fost în vigoare, că imobilul este proprietate privată a statului, această calificare nu a determinat trecerea imobilului din proprietatea statului în proprietatea unității administrativ-teritoriale, Municipiul București. Prin urmare, pentru a produce efectul translativ de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat cu statul, iar nu cu Municipiul București, care nu avea în patrimoniu acest imobil. Ca atare, în mod greșit Tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al reclamanților ar proveni de la adevăratul proprietar. Simpla existență a contractului de vânzare-cumpărare nu atestă și dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului ce face obiectul contractului. Din probele administrate rezultă că vânzătorul din contract nu avea nici un drept asupra imobilului în litigiu, acesta aflându-se în proprietatea Statului Român.

Referitor la capetele de cerere subsidiare ce au format pct. 2 lit. b), c) și d) din cererea de chemare în judecată, Curtea a reținut următoarele:

În urma constatării netemeiniciei cererii în constatare provocatorie, contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 este desființat sub aspectul efectelor, în mod identic cu efectul unei acțiuni în revendicare, în ambele situații titlul găsit ca nefiind preferabil fiind lipsit de efecte.

Legea nr. 10/2001 reglementează drepturile cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte au fost desființate, iar din dispozițiile art. 20 alin. (21) rezultă că în noțiunea de ”desființare” intră atât desființarea contractului ca act juridic, pe calea unei acțiuni în anulare sau constatare a nulității, cât și desființarea contractului sub aspectul efectelor, pe calea unei acțiuni în revendicare. Situația din prezentul dosar este asimilabilă celei de-a doua ipoteze, având efecte identice cu acțiunea în revendicare, singura diferență fiind dată de împrejurarea că a fost promovată de posesorii imobilului, posesia exercitată de aceștia împiedicându-i să formuleze o cerere în revendicare.

Curtea constată că sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 10/2001 privind drepturile la despăgubiri ale cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte au fost desființate. Imobilul în litigiu a fost ocupat de reclamantă și familia acesteia în baza unui contract de închiriere încheiat la 16 decembrie 1986, când reclamanta avea funcția de ministru adjunct în Ministerul Agriculturii. După 1990, imobilul a trecut în administrarea C.L.M.B., de unde, prin H.G. nr. 39/1996 a fost trecut în administrarea R.A.A.P.P.S. În baza Legii nr. 17/1994, care a prelungit de drept toate contractele de închiriere, i s-a încheiat reclamantei contractul de închiriere din 27 octombrie 1995. Reclamanta a formulat cerere de cumpărare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, așa cum acestea erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, erau ”exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, cele declarate monumente istorice și din patrimoniul național, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari”. La acel moment, reclamanta nu mai era ministru adjunct în Ministerul Agriculturii. Cu toate acestea, locuința nu putea fi vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât făcea parte din locuințele care au avut destinația de reședință pentru foștii demnitari, reclamanta având la acel moment calitatea de fost demnitar.

De altfel, din probele administrate nici nu rezultă dacă imobilul intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, respectiv că ar fi fost trecut cu titlu în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după data de 6 martie 1945. În plus, chiar dacă aceste condiții ar fi fost îndeplinite, vânzarea nu putea fi realizată decât cu acea entitate în al cărui patrimoniu figura imobilul la momentul vânzării. Prin urmare, nu se poate reține că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul reclamanților la restituirea prețului actualizat. În consecință, ținând seama de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, preț care prin expertiză a fost stabilit ca fiind în sumă de 80.518 RON la nivelul lunii iulie 2013. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 1088 C. civ. și caracterul accesoriu al dobânzii în raport cu obligația principală, Curtea a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a dobânzii legale, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a prețului actualizat.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanții solicită restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului după data cumpărării, Curtea a constatat că, potrivit raportului de expertiză realizat la prima instanță, reclamanții au adus îmbunătățiri imobilului în litigiu, îmbunătățiri a căror valoare era de 19.170 RON la data efectuării expertizei (17 mai 2013). Prin urmare, Curtea a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a contravalorii acestor îmbunătățiri. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 1088 C. civ. și caracterul accesoriu al dobânzii în raport cu obligația principală, Curtea a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a contravalorii îmbunătățirilor.

Împotriva deciziei civile nr. 479 A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au formulat cereri de recurs reclamanții P.C. și P.O.A. și pârâții R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Pe de o parte, s-a susținut că în mod greșit instanța fondului a apreciat că între revendicare și constatare există o similitudine ce le face de neseparat, producând unul și aceeași consecințe și efecte juridice. Prevederile legale ale art. 111 și art. 132 C. proc. civ. ilustrează diferența fundamentală făcută de legiuitor. Cu toate acestea, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța de apel atribuie eficiență cererii în revendicare la care s-a renunțat, în detrimentul cererii în constatare provocatorii cu care a rămas în final învestită instanța.

S-a susținut că instanța de apel a atestat în considerentele deciziei atacate o abordare greșită a situației de fapt și de drept, fapt pentru care hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii - a interpretat și aplicat greșit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu. În esență, s-a susținut că s-a reținut o situație de fapt ce nu corespunde realității. Instanța era datoare să indice norma de drept care atestă faptul că imobilul în litigiu la nivelul anului 1973 - 1990 a făcut parte din domeniul public al statului. Succesiunea actelor normative emise de legiuitor în această perioadă a determinat diversitatea de interpretări cu privire la regimul juridic al imobilului și la calitatea acestuia. Se impunea a se stabili cu exactitate norma de drept și perioada în care aceasta a produs efecte juridice, respectiv perioada în care imobilul în litigiu se afla în domeniul privat al statului și implicit al P.M.B.

Contractul de vânzare-cumpărare dintre recurenții-reclamanți și P.M.B. s-a încheiat la 29 octombrie 1996, fapt ce atestă că art. 8 din H.G. nr. 940/1996 a produs efecte juridice până la data de 12 ianuarie 1998, însă considerentele instanței atestă o situație nereală, prin aprecierea datei contractului ca fiind după abrogarea art. 8 din H.G. nr. 940/1996.

Modul greșit de interpretare și aplicare a legii civile în timp, a generat și erorile referitoare la caracterizarea titlului mai favorabil pentru pârâta R.A.A.P.P.S., în detrimentul recurenților-reclamanți.

La data vânzării, imobilul se afla în patrimoniul vânzătorului, fapt ce impune a se constata că vânzarea s-a făcut de către proprietar. Instanța înlătură dreptul de proprietate a P.M.B., ca reprezentant al statului, dar eficientizează dreptul de administrare al R.A.A.P.P.S., considerând că numai acest administrator poate vinde imobilul, nu și statul, prin P.M.B.

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, dar și ceea ce nu s-a cerut, încercând să acorde efecte juridice specifice dispozitivului unei hotărâri, aspectelor ce se regăsesc și în considerentele deciziei civile nr. 2147 din 8 iunie 2000, prin aceea că se pronunță cu privire la aspecte de fapt și de drept cu care nu a fost învestită, cu privire la care nu s-au formulat cereri și probe și nu s-au efectuat apărări.

Instanța de apel a analizat în mod unilateral dreptul reclamanților de a cumpăra un imobil în condițiile Legii nr. 112/1995, fără însă a li se acorda acestora dreptul la apărare. Nu s-a luat act de faptul ca imobilul nu a fost cumpărat numai de către recurenta-reclamant, ci și de soțul acesteia, care nu a deținut nici o funcție care să-l decadă din dreptul de a cumpăra imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta-pârâtă R.A.A.P.P.S. a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că, după modificări repetate ale cererii de chemare în judecată, reclamanții au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatare provocatoare, precum și cu solicitarea de revenire la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu.

Așadar, față de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de judecată a fost investită cu o acțiune în constatare provocatorie. De asemenea, reclamanții și-au menținut capetele de cerere de la pct. 2, renunțând numai la cel referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă foarte clar că reclamanții au înțeles să solicite instanței să oblige pârâtele Primăria Municipiului București, SC H.N. și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la restituirea prețului achitat pentru îmbunătățirile aduse imobilului după data dobândirii de către aceștia a dreptului de proprietate, preț ce va fi stabilit în urma unei expertize judiciare, nicidecum R.A.A.P.P.S.

Având în vedere petitul cererii de chemare în judecată, în mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în cuantum de 19.170 RON și la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă.

Așa cum a susținut și prin obiecțiunile la raportul de expertiză construcții, lucrările descrise de expert în raportul de expertiza nu reprezintă îmbunătățiri, ci lucrări de reparații. Mai mult, lucrările de reparații au fost executate de chiriaș, fără acordul R.A.A.P.P.S., administratorul imobilului. La data preluării apartamentului toate elementele de construcții șl instalații erau existente. Mai mult, toate lucrările considerate de expert ca fiind îmbunătățiri sunt în realitate lucrări cu caracter voluptoriu și, prin urmare, R.A.A.P.P.S. nu poate fi obligata la plata contravalorii acestora. Procesul-verbal de predare-primire al locuinței demonstrează fără putință de tăgadă că locuința a fost predată chiriașului în stare bună, cu uși, parchet, gresie, faianță, obiecte sanitare, instalație electrică șl termică în stare bună.

În conformitate cu prevederile contractului de închiriere, locatarul trebuia să efectueze lucrări de întreținere, reparații, construcții și instalații la spatiile închiriate, să asigure curățenia și igienizarea în interiorul locuinței pe toată perioada contractului de încheiere. Conform dispozițiile art. 9 ale aceluiași contract, chiriașul nu are dreptul să execute modificări de spațiu în locuința închiriată.

Hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, întrucât, față de obiectul cererii de judecata, instanța s-a pronunțat în mod greșit cu privire la obligarea R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a susținut că hotărârea este în parte netemeinică și nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia nu sunt în situația în care bunul să fi fost revendicat de foștii proprietari, ci în situația vânzării imobilului de către o persoană care nu era proprietar la data vânzării, respectiv Primăria Municipiului București. Singura instituție ce putea fi obligată la plata prețului reactualizat este Primăria Municipiului București, în nici un caz Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, (în speță, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA) neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului, este terț față de acesta.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, 1341 și urm. C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune prin fapta unui terț. A invocat și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice.

Hotărârea instanței de apel a fost criticată și sub aspectul acordării dobânzii, motivată pe dispozițiile dreptului comun respectiv art. 1088 C. civ.

În condițiile în care instanța a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice plata prețului reactualizat conform legii speciale, nu putea face aplicabilitatea concomitentă și a C. civ., fiind aplicabile cel mult, față de instituția pârâtă, doar prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate, care sunt condițiile despăgubirilor acordate de Ministerul Finanțelor Publice, stabilind limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996 au fost desființate, respectiv, cel mult actualizarea prețului cu indicele de inflație, în nici un caz alte sume reprezentând dobânzi.

Având în vedere faptul reclamanții au solicitat plata dobânzii în contradictoriu cu partea contractantă, arătând ca temei de drept art. 1336-1337 și urm. C. civ., privind evicțiunea, în mod greșit instanța a acordat dobânzi în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, acesta neavând nici o culpă, nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Recursul reclamanților va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Este important de menționat că atât recurenții-reclamanți, cât și recurenta-pârâtă R.A.A.P.P.S. au criticat decizia instanței de apel, susținând, în esență, că prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța a atribuit eficiență cererii în revendicare la care s-a renunțat, în detrimentul cererii în constatare provocatorie cu care a rămas în final învestită instanța.

În concret, s-a susținut, pe de o parte, că în mod greșit instanța a apreciat că între revendicare și constatare există o similitudine ce le face de neseparat, producând unul și aceeași consecințe juridice, respectiv că prevederile legale ale art. 111 și art. 132 C. proc. civ. ilustrează diferența fundamentală făcută de legiuitor.

Pe de altă parte, s-a susținut că instanța de apel a atestat în considerentele deciziei atacate o abordare greșită a situației de fapt și de drept, fapt pentru care hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii - a interpretat și aplicat greșit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu.

Critica este întemeiată, dar doar pentru considerente ce țin de necesitatea respectării regimului juridic al acțiunii în constatare cu caracter provocatoriu, cu care instanța a fost în final învestită, după cum urmează:

La data de 07 octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar cererea prin care au arătat că înțeleg să-și transforme cererea introductivă de instanță, așa cum a fost ulterior precizată în mod succesiv, dintr-o acțiune în revendicare într-o acțiune în constatare provocatorie.

În doctrina de specialitate, acțiunea în constatare provocatorie a fost definită ca fiind acea acțiune prin care o persoană care ridică public pretenții cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-și valorifice pretențiile afirmate sau acțiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său. Această persoană este provocată astfel să-și valorifice pretențiile, respectiv să-și dovedească dreptul, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu și-l demonstrează.

Așadar, scopul unei astfel de acțiuni în constatare provocatorii în ceea ce-i privește pe reclamanții cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situației patrimoniale a reclamanților, în urma administrării probatoriilor, prezentării pretențiilor, respectiv a apărărilor reciproce (în principal, în urma administrării probei cu înscrisuri).

În contextul unei astfel de acțiuni, instanța avea îndreptățirea să constate că reclamanții se prevalează de un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 - încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, și reclamanți, în calitate de cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995 - respectiv că, în privința aceluiași imobil, pârâta R.A.A.P.P.S. se prevalează de efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile - decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1114/2000, prin care a fost admis recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 03 septembrie 1999 a Tribunalului București, a fost casată decizia, a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 15401 din 06 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Este important de reținut că, în procesul anterior, reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S., alături de alți doi pârâți, Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, solicitând să se constate valabilitatea contractului de închiriere din 27 octombrie 1994 privind spațiul locativ situat în București, str. B. nr. 10, sectorul 1 și să fie obligați pârâții să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta.

Prin sentința civilă nr. 15401 din 06 octombrie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 1933 A din 03 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de R.A.A.P.P.S.

În temeiul deciziei civile nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reprezentând așadar titlul de care se prevalează pârâta în privința imobilului în litigiu a fost înscris în evidențele de carte funciară dreptul de proprietate al Statului Român și dreptul de administrare al pârâtei R.A.A.P.P.S.

În temeiul acestei hotărâri judecătorești irevocabile, pârâta R.A.A.P.P.S. a adus la cunoștința reclamantei, faptul că, potrivit O.U.G. nr. 44/2009, contractul de închiriere din 27 octombrie 1994 s-a prelungit pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la data de 18 mai 2014. Conform adresei emise de R.A.A.P.P.S., s-a atestat că reclamanta nu figurează cu debite în evidentele S.A.I.F.I.

Nu se poate reține ca aspect relevant pentru cauză faptul că reclamanții s-ar afla în posesia imobilului în litigiu, așa cum aceștia au pretins în mod explicit, ci doar în folosința imobilului în litigiu, întrucât raporturile juridice care s-au derulat între aceste părți - chiar și în circumstanțele unui proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - au avut ca temei contractul de închiriere din 27 octombrie 1994 privind spațiul locativ situat în București, str. B. nr. 10, sectorul 1, prelungit în condițiile legii.

Reclamanta, dacă s-ar fi considerat proprietara apartamentului în litigiu și în raport de pârâta R.A.A.P.P.S., nu ar fi mai formulat în anul 1998 acțiunea ce a avut ca obiect constatarea existenței și valabilității contractului de închiriere din 27 octombrie 1994 și obligarea Statului Român, prin R.A.A.P.P.S., în subsidiar, a Primăria Municipiului București, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, faptul că reclamanta nu înregistrează debite în contabilitatea R.A.A.P.P.S., demonstrează fără putință de tăgadă că între părți se derulează cu privire la imobilul în litigiu, raporturi juridice de locațiune - în temeiul contractului de închiriere din 27 octombrie 1995, prelungit în baza O.U.G. nr. 44/2009 până la data de 18 mai 2014.

Faptul că pârâta se prevalează de efectele acestui contract, percepând în continuare chirie pentru folosința spațiului locativ de către reclamantă, nu poate fi asimilat unei situații ilegale - de tulburare a exercițiului acestui drept, sub acest aspect având relevanță decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul căreia a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român și dreptul de administrare al pârâtei R.A.A.P.P.S.

Pentru a proceda la compararea titlurilor și drepturilor de proprietate ale părților aflate în conflict judiciar asupra imobilului în litigiu, reclamanții trebuiau să conserve contextul unei acțiuni în revendicare de drept comun care ar fi condus în mod inevitabil la rezolvarea definitivă a situației litigioase, sub toate atributele dreptului de proprietate.

Reclamanții au solicitat totodată să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, ca foști proprietari tabulari. Această cerere nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu petitul având ca obiect revendicarea imobilului și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților, ele constituindu-se într-o cerere complexă, cu caracter petitoriu, a cărei finalitate o constituie reintrarea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamanților.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât instanța s-a pronunțat, respectând principiul disponibilității procesuale, asupra unei acțiuni în constatare cu caracter provocatoriu, pe care a respins-o. Toate criticile de nelegalitate referitoare la regimul juridic al unei astfel de acțiuni au fost deja analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților. Este important de precizat că nu s-a impus admiterea recursului reclamanților, întrucât soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate este legală, doar motivarea fiind necorespunzătoare - respectiv considerentele ce au vizat analiza laborioasă specifică acțiunii în revendicare prin comparare de titluri - instanței de recurs revenindu-i obligația substituirii motivării cu propria sa motivare.

În ce privește recursurilor formulate de pârâții R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, acestea vor fi admise, pentru următoarele considerente:

Urmare a soluției pronunțate în privința cererii principale, astfel cum aceasta s-a configurat la data de 07 octombrie 2013 - acțiune în constatare cu caracter provocatoriu - vor fi respinse și capetele subsidiare de cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, întrucât ceea ce s-a obținut în urma judecății, respectând principiul disponibilității procesuale, nu este suficient pentru soluționarea definitivă a situației litigioase. Doar în contextul unei acțiuni în revendicare se va tranșa asupra unor chestiuni relevante în aceste privințe, respectiv se vor stabili titularul dreptului de proprietate, actul juridic ce-i justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile garanției pentru evicțiune în ceea ce-l privește pe vânzător, dacă va fi cazul unei astfel de ipoteze, cu toate repercusiunile în privința configurării obligațiilor vânzătorului (principale și accesorii), respectiv cui profită pretinsele îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu etc.

Având în vedere toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților, respectiv va admite recursul pârâților, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, va respinge și capetele subsidiare de cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, ca nefondate, vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.O.A. împotriva deciziei nr. 479 A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 479 A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, respinge și capetele subsidiare de cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, ca nefondate.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2427/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 2430/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2429/2015. Civil