ICCJ. Decizia nr. 2430/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2430/2015
Dosar nr. 2220/95/2014
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 175 din 13 iunie 2012, Tribunalul Gorj a fost respins excepţia inadmisibilităţii, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei P.N.M. Reclamanta, în calitate de fiică a autorului său, Ţ.I.M., decedat, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 12 milioane euro cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral ce i-a fost creat prin detenţia ilegală a acestuia.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă, cu motivarea că admiterea acesteia ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiţie.
Pe fond, s-a reţinut, în esenţă, că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul dispoziţiilor art. 504 şi urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 998 - 999 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 88 din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
S-a apreciat că motivarea Tribunalului este valabilă numai în cazul persoanelor pentru care este prevăzută o procedură specială în scopul valorificării drepturilor lor, respectiv art. 504 şi urm. C. proc. pen. (persoana care a fost condamnată definitiv, a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, acţiunea putând fi pornită, în aceste cazuri, de persoana îndreptăţită şi, după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa). Or, reclamanta nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de textul citat, aceasta pornind acţiunea împotriva statului, în nume propriu, pentru prejudiciile morale suferite.
În raport de motivarea demersului său juridic, în mod corect reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun, şi nu pe procedura specială prevăzută de art. 504 şi urm. C. proc. pen., care, în aceste condiţii, nu-i este aplicabilă.
Existenţa unei reglementări speciale în care statul răspunde pentru erorile judiciare ale magistraţilor, nu trebuie să excludă posibilitatea acţionării în justiţie a statului de către persoanele care nu se încadrează în categoria celor vizate de această procedură specială.
S-a apreciat totodată că, prin soluţia pronunţată, reclamantei i-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, drept prevăzut Constituţia României şi legislaţia europeană.
Prin decizia civila nr. 3416 din 18 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul pârâtului.
S-a reţinut că hotărârea instanţei de apel prin care s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare, este corectă, întrucât; reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o cerere având ca temei dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi nicidecum dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.; prima instanţă şi-a sprijinit soluţia pe o argumentare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., deşi reclamanta nu se află în niciuna din situaţiile prevăzute de această procedura specială; o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. este o acţiune personală, situaţie în care recurenta nu se încadrează; cauza dedusă judecăţii trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor şi limitelor învestirii instanţei pentru ca părţii să nu-i fie încălcat dreptul de acces la justiţie, drept prevăzut expres de Constituţia României şi legislaţia europeană; cauza a fost trimisă spre rejudecare la tribunal pentru a se pronunţa pe fondul cauzei - o acţiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară ce ar fi cauzat prejudicii reclamantei.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 262 din 25 noiembrie 2014, Tribunalul Gorj a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
S-a reţinut că răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie - justiţie realizata în numele legii, imparţială şi egală pentru toţi - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru numirea şi îndrumarea judecătorilor şi procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiţie.
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, protecţia cetăţeanului în faţa ilegalităţilor, arbitrarului şi abuzului instanţelor este sintetic exprimata în sintagma “dreptul la un proces echitabil”, exprimând ansamblul garanţiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie. În conformitate cu jurisprudenţa constanta a Curţii Europene a Drepturilor Omului, statul este obligat sa răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activitatea juridice, pe care o organizează şi o conduce în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele legale.
Activitatea jurisdicţională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncţionalităţi sau prin săvârşirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii de natura materială sau morală justiţiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidenţa legii civile.
S-a reţinut astfel că reclamanta se plânge de consecinţele negative pe care condamnarea tatălui sau le-a avut asupra sa, în sensul că era privită în societate ca fiica unui criminal, astfel încât integrarea sa a fost îngreunată.
Astfel cum s-a decis în contenciosul constituţional prin decizia nr. 45/1998 principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite, în procesele penale, trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.
Scopul legii este aşadar de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept cât şi pentru nelegala privare sau restrângere de liberate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanţă cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. - în aceste condiţii, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1351 noul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, în mod subsidiar şi doar dacă se face dovada culpei statului şi legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de partea care solicită daune şi culpa statului. Este aşadar, necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale, şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Reclamanta invoca în beneficul sau o acţiune a statului, despre care pretinde că i-ar fi adus prejudicii, prin condamnarea tatălui său.
Strict prin prisma acestor dispoziţii legale, nu se poate aprecia că statul a acţionat de o manieră ilicită, ci a efectuat ancheta penală în funcţie de datele şi probele existente în dosarul penal. Împrejurarea că ulterior, s-a admis cererea de revizuire şi s-a dispus achitarea autorului reclamantei, nu determina în mod automat existenta unei fapte ilice. Practic, reclamanta invoca un prejudiciu indirect, prin ricoşeu, ca urmare a condamnării tatălui sau, exclusiv prin prisma legăturii de filiaţie cu acesta.
Pornind de la această premisă, instanţa a apreciat că orice rudă a condamnatului M.T. ar fi putut suferi un prejudiciu, însă a pretinde că Statul Roman are obligaţia de a repara aceste suferinţe, este deja excesiv. Legea internă are prevederi restrictive, chiar şi în ipoteza răspunderii civile directe a Statului, bazată pe art. 504 C. proc. civ., ceea ce nu dă naştere în mod automat la antrenarea răspunderii indirecte a statului în acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
Chiar admiţând că poată fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept, o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., dispoziţii legale pe care Tribunalul le apreciază ca fiind incidente, în raport de data producerii pretinsului prejudiciul, pentru acţiuni ale unor autorităţi publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcţionarilor care activează în cadrul acestor autorităţi conform legii, aceste fapte la rândul lor ar trebui să fi fost calificate ca fiind delicte civile. Or, în cauza de faţă nu există nicio probă care să dovedească delictul civil. S-a reţinut că această calificare este esenţială pentru a putea atrage o eventuală răspundere civilă delictuală subiectivă a Statului Român.
Trebuie făcută distincţia clară între răspunderea directă, obiectivă, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. şi cea subiectivă, de drept comun, astfel cum aceasta este instituită de art. 1351 C. civ. - fost art. 998 - 999 C. civ. 1864.
În urma probelor administrate, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada acţiunii ilicite a statului, prin autorităţile judiciare, în ceea ce o priveşte, simpla legătura de filiaţie a reclamantei cu condamnatul neputând da naştere în mod automat la reparaţie civilă.
De altfel, reclamanta nu şi-a vizitat tatăl niciodată pe perioada detenţiei, legăturile dintre cei doi fiind destul de reci. Reclamanta nu a făcut dovada unei legături normale fiică-tată, păstrată pe perioada detenţiei şi ulterior eliberării tatălui său.
Desfăşurarea cercetărilor penale - judecarea acuzatului, condamnarea acestuia şi ulterior achitarea autorului reclamantei - nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio norma de drept intern sau internaţional nu conţine o prevedere în acest sens. Prin urmare, s-a apreciat ca, în cauza, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel ca acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 1733 din 01 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata unei despăgubiri într-un cuantum egal cu echivalentul în RON a sumei de 5.000 euro.
Potrivit deciziei de casare nr. 3146 din 18 iunie 2013, instanţa trebuia să se pronunţe pe fondul acţiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară.
Acţiunea pendinte reprezintă o reformulare a unei acţiuni civile anterioare, formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., respinsă în mod irevocabil ca fiind tardivă. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 327 din 20 septembrie 2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, acţiunea reclamantei a fost respinsă, întrucât la promovarea acesteia a fost depăşit termenul special de prescripţie, de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a autorului său, termen prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 509 din 10 octombrie 2007 a Tribunalului Braşov s-a admis cererea de revizuire formulată de condamnatul Ţ.I.M., s-au anulat menţiunile din sentinţa penală nr. 17/1993 a Tribunalului Dolj şi, rejudecând cauza, în baza art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat revizuentul pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 174-175 lit. h) C. pen. Sentinţa a fost menţinută prin decizia nr. 50 AP din 25 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 7/62/2007. În considerentele acestei decizii, s-a consemnat faptul că, întrucât în cursul rejudecării cererii de revizuire a intervenit decesul revizuentului, moştenitoarea acestuia, Ţ.N.M., a depus la dosar o declaraţie autentificată prin care a precizat că nu solicită continuarea procesului. Instanţa a procedat în conformitate cu prevederile art. 403 alin. (4) C. proc. pen. la judecarea în continuare a cererii de revizuire.
Reclamanta a avut cunoştinţă aşadar de existenţa procesului, de sentinţa de achitare şi, acceptând succesiunea autorului său, avea totodată obligaţia să se intereseze de parcursul cererii de revizuire până la soluţionarea definitivă a acesteia. Opţiunea sa de a nu continua procesul a fost apreciată ca semnificând o lipsă de interes pentru continuarea judecăţii şi obţinerea achitării definitive a autorului său, rămânerea definitivă a hotărârii de achitare având loc ca urmare a retragerii recursului de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
S-a apreciat că respingerea acţiunii reclamantei pentru neîndeplinirea uneia din condiţiile răspunderii civile delictuale - fapta ilicită cauzatoare de prejudicii - în condiţiile existenţei la dosar atât a hotărârii de condamnare a autorului său, cât şi a celei de achitare pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, operează ca o veritabilă soluţionare fără a intra în judecata fondului cauzei.
Formularea în nume propriu a acţiunii în răspunderea civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară săvârşită asupra autorului reclamantei, în condiţiile dreptului comun, nu schimbă situaţia premisă - acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe pretinsa eroare judiciară a statului săvârşită asupra autorului său. În contextul analizat, răspunderea statului este o răspundere civilă delictuală ce se antrenează prin întrunirea cumulativă a trei condiţii; prejudiciul - prejudiciul moral suferit de reclamantă în nume propriu, ca urmare a condamnării injuste a autorului său; fapta ilicită şi prejudiciabilă - eroarea judiciară săvârşită asupra autorului său care antrenează răspunderea statului în virtutea obligaţiei sale de garanţie şi determină totodată propriul prejudiciu suferit de reclamantă; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară şi prejudiciul suferit de reclamantă, în mod personal iar nu ca moştenitoare a autorului.
Având ca fundament obligaţia de garanţie a statului, a riscului de activitate în procesul de înfăptuire a justiţiei, dar şi a principiului divizării puterii în stat, răspunderea civilă delictuală a acestuia în situaţia fundamentării acţiunii pe eroarea judiciară, este una obiectivă, indiferent de temeiul juridic invocat pentru antrenarea acestei răspunderi - art. 504 C. proc. pen. sau art. 1357 C. civ. - fiind suficientă existenţa unei soluţii de condamnare constată ulterior ca fiind nelegală, printr-o hotărâre de achitare pentru aceleaşi infracţiuni, ca şi faptul ilicit cauzator de prejudiciu, condiţie prevăzută de lege alături de prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre acestea.
Invocând eroarea judiciară ca fundament al cererii sale de reparare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea nelegală a autorului său, s-a apreciat că reclamanta nu trebuie să probeze acţiunea ilicită a statului ca subiect activ al erorii judiciare, întrucât aceasta rezultă din hotărârea judecătorească definitivă de achitare a autorului său, ci trebuia să demonstreze prejudiciul moral propriu suferit şi care trebuie să se afle în legătură cauzală cu eroarea judiciară săvârşită de stat împotriva autorului Ţ.I.M.
Apreciind că acţiunea ilicită a statului - eroarea judiciară - invocată într-un alt cadru decât cel prevăzut de dispoziţiile codului de procedură penală, trebuie demonstrată, dincolo de caracterul cert şi neechivoc al unei hotărâri judecătoreşti ce constată condamnarea nelegală a autorului reclamantei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare.
În ce priveşte cel de - al doilea motiv de apel referitor la prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a erorii judiciare săvârşite asupra autorului său, instanţa a reţinut următoarele: prejudiciului este o condiţie generală prevăzută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale reparatorii; reclamanta a invocat faptul că, urmare a condamnării nelegale a tatălui său şi a detenţiei nelegale a acestuia pentru o perioadă de 12 ani, i-au fost create grave prejudicii morale, în sensul că a fost lipsită de prezenţa tatălui său în familie de la vârsta de 10 ani, iar integrarea sa în societate a fost îngreunată prin catalogarea sa, ca fiind fiica unui criminal; s-au avut în vedere dezlegările de drept date de instanţa de recurs, şi în rejudecare s-a administrat proba testimonială; instanţa de apel a constatat că, formulând o acţiune în nume propriu şi invocând suferirea unui prejudiciu personal în urma condamnării nelegale a tatălui său, reclamanta a reuşit doar în mică măsură să probeze existenţa şi întinderea acestui prejudiciu moral; în mod nelegal s-a apreciat că prejudiciul indirect a fost invocat exclusiv prin prisma legăturii de filiaţie cu autorul său; instanţa de apel a reţinut că, prejudiciile prin ricoşeu sau reflectare sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terţa persoană şi care sunt cauzate acesteia de prejudiciul iniţial, provocat direct şi nemijlocit victimei imediate a erorii judiciare; aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză, fiind de necontestat faptul că tatăl reclamantei a suferit un prejudiciu direct prin condamnarea sa nelegală, prejudiciul imediat repercutându-se şi asupra reclamantei, devenită astfel, victimă prin ricoşeu; prejudiciile prin ricoşeu sunt cauzate victimelor indirecte - fiind victimă indirectă orice persoană legată printr-o relaţie de rudenie sau de interes cu victima imediată şi care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde o valoare patrimonială iar în cazul prejudiciului moral, este lezată afectiv sau emoţional; ipoteza de lucru este determinată de prejudiciul suferit de victima imediată - condamnarea nelegală a autorului Ţ.I.M. - care a determinat, prin el însuşi, cauzarea prejudiciului suferit de reclamantă, astfel cum aceasta a înţeles să îl descrie prin cererea de chemare în judecată.
În ce priveşte măsura în care această eroare judiciară s-a repercutat şi asupra reclamantei - s-a avut în vedere că prejudiciul prin ricoşeu este, în principiu, autonom faţă de prejudiciul cauzat victimei imediate, consecinţa directă a acestei autonomii fiind aceea că reparaţia acordată victimei indirecte se stabileşte numai în funcţie de întinderea şi gravitatea prejudiciului prin ricoşeu, iar nu a prejudiciului victimei imediate, dreptul victimei indirecte la reparaţie fiind un drept propriu, născut direct în patrimoniul său, netransmis pe cale succesorală - instanţa a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, precum şi aspectele ce au intrat în puterea lucrului judecat prin hotărârile judecătoreşti anterioare purtate între reclamantă şi Statul român. S-a concluzionat astfel că eroarea judiciară săvârşită prin condamnarea nelegală a tatălui său, Ţ.I.M., s-a repercutat într-o mică măsură asupra personalităţii reclamantei.
Este cert că în perioada şcolară, reclamanta a suferit şocul condamnării tatălui său, chiar dacă separarea prin divorţ a mamei sale de autor a intervenit aproape concomitent cu condamnarea acestuia. Aceste împrejurări nu au împiedicat-o pe reclamantă să aibă rezultate excepţionale la învăţătură, să urmeze o facultate şi să devină cadru didactic, în urma absolvirii Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova.
Aceste aspecte sunt însă, în mod semnificativ, contrabalansate de alte probe rezultând din dosar şi care, în opinia instanţei, se repercutează în mod hotărâtor atât asupra dovedirii şi caracterizării prejudiciului suferit de reclamantă, cât şi asupra cuantificării acestuia. Înscrisurile din dosarul penal nr. 2711/P/2004 privind pe autorul Ţ.I.M., la plângerea prealabilă a fostei sale soţii, descrie în amănunt relaţia dintre autor şi fiica sa, ca fiind o relaţie deteriorată complet, respinsă în mod categoric de aceasta din urmă. La acestea se adaugă considerentele deciziei nr. 50/ AP din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Braşov pronunţată în Dosarul nr. 7/62/2007, în cursul rejudecării cererii de revizuire, care atestă că, după decesul revizuentului, reclamanta a depus la dosar o declaraţie autentificată prin care a precizat că nu solicită continuarea procesului. Autorul său formulase anterior 24 de cereri de revizuire, insistând în administrarea unor probe ştiinţifice - expertiza ADN - pentru a-şi dovedi nevinovăţia, cererile fiind respinse.
Starea de fapt care rezultă din expunerea cronologică a evoluţiei relaţiei dintre victima erorii judiciare şi reclamantă, conduce la constatarea că aceasta a suferit un prejudiciu prin condamnarea tatălui său, pentru care i se cuvine - atât în considerarea relaţiei de filiaţie cu autorul Ţ.I.M., victimă imediată a unei regretabile erori judiciare cât şi a consecinţelor negative în plan psihic suferite de reclamantă, în copilărie, acordarea unor despăgubiri morale. La aprecierea cuantumului pentru acest prejudiciu moral, instanţa nu va avea în vedere aprecierile subiective ale reclamantei, relativ la implicaţiile pe care detenţia nelegală a tatălui său avut-o asupra acesteia, întrucât acestea nu au fost dovedite decât parţial şi cu precădere, cu privire la o perioadă mult anterioară introducerii acţiunii de faţă.
În practica instanţelor naţionale, dar şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, acordarea despăgubirilor morale nu se realizează în temeiul unor criterii de evaluare prestabilite ci se judecă în echitate, apreciindu-se în mod subiectiv de către judecător - prin expunerea mecanismelor raţionamentului juridic - asupra circumstanţelor cauzei şi a consecinţelor pe care eroarea judiciară a avut-o asupra vieţii celui care solicită daune morale, astfel cum acestea sunt evidenţiate de probele administrate în cauză.
Instanţa a reţinut că reclamanta a manifestat o afecţiune minimă faţă de autor, aspect concretizat în întreruperea legăturilor cu tatăl său, atât în perioada condamnării şi executării pedepsei dar, mai ales, ulterior eliberării acestuia, refuzând orice comunicare cu acesta.
Judecând în echitate, instanţa a apreciat că un cuantum al daunelor morale evaluat la echivalentul în RON, la data executării la 5000 euro, reprezintă o reparaţie morală corespunzătoare care se circumscrie prejudiciului cauzat reclamantei prin eroarea judiciară săvârşită asupra tatălui său.
Împotriva deciziei civile nr. 1733 din 01 aprilie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, au formulat cerere de recurs atât reclamanta cât şi pârâtul, după cum urmează:
Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia atacată, cuprinde motive contradictorii, dar şi străine de natura pricinii. În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, aceasta a susţinut, pe de o parte, că aprecierile subiective ale instanţei cu privire la relaţia tată - fiică sunt în sprijinul reclamantei şi, pe de altă parte, că acest cuantum al despăgubirilor este unul derizoriu, în condiţiile în care prejudiciul încercat se întinde pe o perioadă de 12 ani, a debutat cu marcarea profundă la momentul arestării tatălui şi a continuat pe toată perioada, până la hotărârea de achitare a tatălui său.
Recurentul-pârât a susţinut că decizia atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit instanţa de apel a acordat daune morale reclamantei ca reparaţie morală pentru eroarea judiciara săvârşita asupra tatălui sau, fără a indica temeiul legal în baza căruia i s-ar cuveni aceste daune.
În mod cu totul inadmisibil, instanţa de apel a acordat reclamantei daune morale pentru eroarea judiciară săvârşită asupra tatălui său într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., actualmente art. 1357 noul C. civ., în situaţia în care repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare este reglementată de dispoziţiile din C. proc. pen. Dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, felul şi întinderea reparaţiei, regimul juridic al acţiunii pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana "îndreptăţită".
Răspunderea Statului Român este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Aşadar, s-a susţinut că prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că doar cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sunt singurele care conferă calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dispoziţiile art. 1357 C. civ. neputând constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului.
S-a susţinut totodată, că în temeiul art. 1169 C. civ., orice pretenţie dedusă judecăţii trebuie dovedită şi, pe cale de consecinţa, reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului moral cât şi material. Reclamanta a mai formulat o acţiune de reparare prejudicii erorii judiciare prin care a solicitat şi acordarea de daune morale, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 327 din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Gorj, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 06 decembrie 2011 a Curţii de apel Craiova.
Literatura de specialitate şi instanţa supremă a statuat că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, cel ce pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală, pentru că numai astfel se poate ajunge la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noţiunea de "satisfacţie echitabilă" consacrată de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ce de priveşte practica judiciară, instanţele au apreciat că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima în situaţia similară cu cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în acest sens, statuând în raport de circumstanţele cauzei, o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate - s-au invocat cauza Jiga împotriva României, alte hotărâri din anul 2008, prin Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1000 - 5000 euro pentru prejudiciul moral, perioada arestării sau reţinerii fiind una mare.
Prin prisma dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, s-a concluzionat în sensul că art. 5 parag. 5 din Convenţie este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiţii contrare dispoziţiilor parag. 1, 2, 3 şi 4. În domeniul art. 5 parag. 5 din Convenţie, calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţie de reparaţie, fără să existe prejudiciu material ori moral ce are a fi reparat (în cauza O'hara împotriva Regatului Unit ai Marii Britanii).
Indemnizaţia trebuie astfel stabilită, încât să fie justă, raţională, echilibrată, adică trebuie stabilit cuantumul ei în aşa fel încât să asigure efectiv o compensare suficientă, iar nu exagerată, a prejudiciului moral cauzat.
S-a susţinut totodată că în evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echităţii. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conştiinţei. Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa constantă, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Instanţa de judecată trebuie să aibă convingerea fermă că aceste suferinţe psihice s-au produs administrând probele pe care le consideră necesare în acest sens din care să rezulte care era viaţa familială şi imaginea în societate a reclamantei înainte şi după măsura reţinerii. S-a solicitat astfel instanţei de recurs să cenzureze cuantumul pretenţiilor reclamantei, întrucât valoarea acestora este mult prea mare, justa despăgubire a persoanelor îndreptăţite neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei în dauna Statului Român.
Recursul reclamantei va fi respins ca tardiv, pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
În cauza dedusă judecăţii, în raport de data comunicării, 11 mai 2015, termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data 27 mai 2015.
Aşa fiind, cum recursul a fost înregistrat în data de 11 iunie 2015, adică după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte îl va respinge ca tardiv declarat.
Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât instanţa de apel a acordat reclamantei daune morale, ca reparaţie morală pentru eroarea judiciară săvârşită asupra tatălui său, într-o acţiune întemeiata pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., având în vedere dezlegările de drept date de instanţa de recurs, obligatorii pentru instanţa de rejudecare în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Astfel, instanţa anterioară a fost ţinută să analizeze pe fond cererea reclamantei, formulată în nume propriu, condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de acţiuni - acţiunea în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară săvârşită asupra autorului său - fiind analizate prin decizia de casare. S-a stabilit că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. este o acţiune personală, situaţie în care reclamanta nu se încadrează, respectiv că acţiunea reclamantei trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor şi limitelor învestirii instanţei pentru ca, reclamantei, să nu-i fie încălcat dreptul de acces la justiţie, drept prevăzut expres de Constituţia României şi legislaţia europeană. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la tribunal pentru a se pronunţa pe fondul cauzei (o acţiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară ce a cauzat prejudicii reclamantei).
Nu poate fi reţinută nici o critică de nelegalitate în legătură cu modalitatea de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., conform cărora orice pretenţie dedusă judecăţii trebuie dovedită – în concret, s-a susţinut că reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului moral încercat - întrucât instanţa de apel a fost preocupată să administreze probatorii concludente şi pertinente (proba testimonială şi proba cu înscrisuri) în temeiul cărora s-a şi pronunţat. Instanţa a avut în vedere în circumstanţierea raportului juridic litigios, inclusiv acţiunea anterioară a reclamantei, acţiune respinsă, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 327 din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Gorj, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 06 decembrie 2011 a Curţii de apel Craiova.
Criticile relative la cuantumul efectiv al despăgubirilor morale acordate reclamantei şi care se raportează la modul de interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză, excedează controlului de legalitate specific recursului, întrucât vizează cu evidenţă un aspect de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.
Instanţele anterioare au prezentat pe larg întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios, hotărârea instanţei de apel întrunind exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare. Prin urmare, este important de subliniat că, în faţa instanţei de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, cum ar fi cele privind situaţia de fapt, şi nici aspecte privind interpretarea probelor, motive de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., ce au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, şi aceasta pentru că recurenţii au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc. civ.
S-a susţinut că literatura de specialitate şi jurisprudenţa instanţelor au impus ideea de principiu că, la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, după cum urmează: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială etc.
Nici sub acest aspect, decizia atacată nu este lipsită de temei legal, întrucât conţinutul ei dovedeşte că instanţa a fost preocupată atât de practica instanţelor naţionale, cât şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că acordarea despăgubirilor morale nu se realizează neapărat în temeiul unor criterii de evaluare prestabilite ci se judecă în echitate, apreciindu-se în mod subiectiv de către judecător - prin expunerea mecanismelor raţionamentului juridic - asupra circumstanţelor cauzei şi a consecinţelor pe care eroarea judiciară a avut-o asupra vieţii celui care solicită daune morale, astfel cum acestea sunt evidenţiate de probele administrate în cauza. Judecând în echitate, instanţa a apreciat că un cuantum al daunelor morale evaluat la echivalentul în lei, la data executării, al sumei de 5000 euro, reprezintă o reparaţie morală corespunzătoare care se circumscrie prejudiciului cauzat reclamantei prin eroarea judiciară săvârşită asupra tatălui său.
Instanţa de apel a respectat astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - s-au avut în vedere inclusiv hotărârile pronunţate în cauza Ţară Lungă împotriva României, cauza Temeşan împotriva României, cauza Oancea împotriva României, etc. - constantă în acest sens, care având în vedere circumstanţele fiecărei cauze în parte, a manifestat o poziţie moderată în ce priveşte sumele acordate. Nu s-a putut contesta cu argumente rezonabile că indemnizaţia astfel stabilită nu ar îndeplini condiţia de a fi justă, raţională, echilibrată, aptă să asigure o compensare suficientă (iar nu exagerată) a prejudiciului moral cauzat.
S-a susţinut totodată şi că s-ar impune cenzurarea cuantumul pretenţiilor obţinute de reclamantă, însă, în circumstanţele cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost stabilite în faţa instanţelor fondului, susţinerea este strict formală, valoarea pretenţiilor obţinute de reclamantă neputând fi apreciată ca exagerată sau că ar reprezenta un izvor de îmbogăţire fără just temei al acesteia în dauna Statului Român.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta P.N.M. împotriva Deciziei nr. 1733 din 1 aprilie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 1733 din 1 aprilie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2429/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2431/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
