ICCJ. Decizia nr. 2437/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2437/2015
Dosar nr. 14576/3/2014
Şedinţa publică din 30 octombrie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 mai 2012, sub nr. 1303/54/2012, reclamanţii M.N. şi M.U. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, în temeiul art. 1349 C. civ.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au deţinut în proprietate un imobil compus din teren şi construcţie situat în municipiul Drobeta Turnu Severin, str. C. nr. 117, judeţul Mehedinţi, imobil care a fost preluat abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza Decretului de expropriere nr. 1/1986, iar ulterior a fost demolat în totalitate. Reclamanţii au mai arătat că în prezent nu deţin nicio proprietate şi că au fost nevoiţi să se mute din localitatea în care au trăit 45 de ani într-un sat, în casa unor rude apropiate, într-o clădire fără condiţii decente de locuit.
Au mai arătat că viaţa le-a fost afectată în mod negativ, toate suferinţele fiind determinate în mod direct de acţiunile şi inacţiunile Statului Român, respectiv exproprierea din 1986 şi tergiversarea soluţionării cererii de restituire a proprietăţii sau de acordare de despăgubiri.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în baza dispoziţiei nr. 1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu Severin; din motivarea acestei hotărâri rezultă culpa Statului Român care, prin instituţiile sale, a încalcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, susţinând că nu se poate reţine un refuz de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atât timp cât dosarul reclamanţilor trebuie să urmeze procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin încheierea din data de 29 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova le-a pus în vedere reclamanţilor să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, cuantumul pretenţiilor în moneda naţională şi temeiul juridic al cererii înregistrate la instanţa de contencios administrativ.
La data de 28 august 2012, reclamanţii au formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au menţionat că obiectul acțiunii îl constituie cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 900.000 RON, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 1349 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.N. şi M.U., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune morale în cuantum de 900.000 RON.
Prin sentinţa nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea promovată de reclamanţi şi a obligat-o pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Drobeta Turnu Severin, str. C. nr. 117 (fost 127), judeţul Mehedinţi.
Temeiul legal al obligării la plata daunelor morale îl reprezintă dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi cele ale art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală.
A arătat Curtea de Apel Craiova că acţiunea formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie în mod real motivată pe o situaţie obiectivă, iar reclamantul trebuie să probeze momentul la care a luat cunoştinţă de întinderea pagubei şi să respecte termenul de prescripţie de 1 an, calculat în condiţiile art. 19 alin. (1) din acest act normativ.
Cum reclamanţii au cunoscut efectiv întinderea pagubei la momentul introducerii acţiunii ce a format obiectul Dosarului nr. 2012/54/2011, respectiv la data de 13 octombrie 2011, cererea de chemare în judecată este formulată în termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În opinia acestei instanţe, soluţia dată cererii reclamanţilor în Dosarul nr. 2012/54/2011 constituie o reparaţie suficientă şi pentru prejudiciul moral care ar fi fost suferit de reclamanţi, așa cum a reţinut în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Astfel, pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii prin sentinţa anterior menţionată, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.
Curtea de Apel Craiova a apreciat că în cauză nu au fost dovedite vătămările produse reclamanţilor (în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004) şi nici elementele răspunderii civile delictuale, astfel că, în temeiul art. 8, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii M.N. şi M.U.
Prin decizia civilă nr. 769 din 18 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 aprilie 2014, sub nr. 14756/3/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 1088 din 29 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii M.N. şi M.U., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea acestei sentinţe, tribunalul a arătat că a fost sesizat cu o acţiune în pretenţii având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat, răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1381 noul C. civ.; pentru a fi incidentă răspunderea civilă delictuală se cer a fi îndeplinite o serie de condiţii, respectiv prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte săvârşirea faptei ilicite, tribunalul a reţinut că refuzul de emitere a titlului de despăgubire a fost confirmat prin probatoriul administrat în cauză. Cu toate acestea, nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor dovada săvârşirii unei fapte ilicite, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită astfel săvârşită.
Prejudiciul constituie rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau, în anumite situaţii, a unor simple interese. În măsura în care un atare prejudiciu poate fi evaluat în bani, el este un prejudiciu patrimonial; dacă dimpotrivă el nu este susceptibil de evaluare bănească, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial).
Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, relevantă fiind producerea unei atingeri a valorilor care definesc personalitatea umană, în sensul de consecinţe negative, suferite pe plan fizic şi psihic. Prin urmare, prejudiciul moral se poate traduce printr-o atingere adusă relaţiilor sociale (onoare, reputaţie), precum şi celor care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, altfel spus, ceea ce depăşeşte limitele unei realităţi obiective şi comensurabile.
Dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri, în lipsa dovezilor că persoana a suferit efectiv un prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului subiectiv sau a unui interes.
A arătat tribunalul că acceptând susţinerile reclamantei în sensul că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs o încălcare a drepturilor sale, pentru obligarea acestuia la plata daunelor morale solicitate este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv deoarece simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv şi la naşterea obligaţiei corelative la despăgubiri a autorului faptei ilicite, fapta ilicită şi prejudiciul moral fiind condiţii distincte în cazul răspunderii civile delictuale.
Se impune, însă, efectuarea unei distincţii între dovada prejudiciului moral cu particularităţile arătate (aplicarea unui sistem de prezumţii) şi dovada întinderii acestuia, care nu este posibilă, stabilirea întinderii daunelor morale realizându-se pe considerente de echitate. În alte situaţii, fapta ilicită, prin chiar natura ei, nu este de natură să conducă per se la concluzia producerii unei atingeri aduse unuia din atributele esenţiale ale persoanei, cum este şi cazul de faţă.
A constatat tribunalul că, în speță, reclamanţii nu au relevat un minim probatoriu sub aspectul producerii unui prejudiciu moral.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.N. şi M.U., susținând că Tribunalul Bucureşti a făcut o analiză greşită a dispoziţiilor legale care antrenează răspunderea civilă delictuală, iar motivarea este străină de natura pricinii.
În motivarea cererii de apel au arătat că abia în anul 2009, prin dispoziţia nr. 1091, Primăria Drobeta Turnu Severin a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 dosarul fiind înaintat la A.N.P.R.P., fără a fi soluţionat; în anul 2011, au fost obligaţi să se adreseze instanţei, soluţia de admitere fiind pronunţată prin sentinţa nr. 87 din 07 februarie 2012 care nu a fost pusă în executare nici în prezent.
Apelanţii-reclamanţi au criticat motivarea tribunalului, care a reţinut că refuzul de emitere a titlului de despăgubire a fost confirmat prin probatoriul administrat în cauză şi că este făcută dovada faptei ilicite, dar nu au fost probate prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Au susţinut că toate împrejurările referitoare la faptul că încă din anul 2001 au formulat notificare care a stat la Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin timp de 9 ani, că a fost necesar să se adreseze instanţei în anul 2011 pentru a obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat, respectiv că sentinţa nr. 87 din 7 februarie 2012 (prin care li s-a admis cererea) nu a fost pusă în executare, lăsând fără conţinut hotărârea instanţei, intră în aria de aplicare a garanţiilor instituite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanţii au învederat că sunt persoane în vârstă cu o stare de sănătate precară și că apelanta a suferit un infarct miocardic, însă din lipsa banilor nu s-a putut trata și au fost nevoiţi să se retragă la ţară în locuinţa unor rude apropiate.
Referitor la motivarea tribunalului în ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate, au arătat că este contradictorie, deoarece din motivare reiese că prejudiciul constituie rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv care poate fi evaluat în bani şi atunci este un prejudiciu patrimonial sau nu este susceptibil de evaluare şi atunci este un prejudiciu moral.
Apelanţii au invocat dispoziţiile art. 1385 C. civ. și au arătat că atât sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, în doctrina de specialitate şi jurisprudență, cât şi prin dispoziţiile exprese ale noului C. civ. s-a statuat că în toate situaţiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, este antrenată în mod neîndoielnic răspunderea civilă delictuală.
Prejudiciile pot fi adesea şi urmarea încălcării unui simplu interes ceea ce declanşează obligaţia de reparare a acestuia, singura condiţie fiind aceea ca interesul să fie licit şi moral.
Apelanţii au susţinut că interesul lor era acela ca în aplicarea legii reparatorii (Legea nr. 10/2001) să obţină sumele de bani într-un termen rezonabil, pentru a li se facilita posibilitatea de a locui în condiţii omeneşti într-un apartament în Drobeta Turnu Severin, pentru a-și trata starea precară de sănătate și pentru a-și compla veniturile modeste.
În opinia acestora, raportul de cauzalitate între fapta ilicită a autorităţilor şi pierderea oricărei şanse de a duce o viață normală este uşor de stabilit, autorităţile neîndeplinindu-şi în termen rezonabil obligaţiile stabilite de lege, începând de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Apelanţii au solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii.
Prin decizia nr. 321/A din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi M.N. şi M.U. împotriva sentinţei civile nr. 1088 din 29 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a decide astfel, a reţinut că susţinerea pârâţilor conform căreia verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale trebuia făcută prin raportare la o perioadă mai mare de timp care ar fi debutat cu momentul depunerii notificării (anul 2001) nu poate fi primită deoarece prin însăşi acţiunea introductivă s-a solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 euro în baza celor constatate prin sentinţa civilă nr. 87 din 7 februarie 2012 pronunţată într-o cerere introdusă de reclamanţi la data de 13 octombrie 2011. Or, de la data formulării notificării şi până în anul 2011, reclamanţii au avut la îndemână mijloace legale validate de către practica judiciară, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, prin intermediul cărora ar fi putut obţine soluţionarea notificării într-un termen rezonabil. Mai mult, la momentul depunerii notificării nici Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nici Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu fuseseră sesizate cu vreo solicitare a reclamanţilor pentru a se putea susţine că acţiunea ori inacţiunea acestora ar avea caracterul unei fapte ilicite. În plus, dispoziţia nr. 1091 din 18 martie 2009 emisă de către Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin recunoaşte reclamanţilor dreptul la obţinerea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dacă beneficiarii considerau că, la emiterea actului menţionat, nu au fost respectate termenele legale puteau să se îndrepte împotriva unităţii deţinătoare şi nu împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publicare, cu care nu au avut raporturi juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, ori a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituţie care a devenit obligată faţă de reclamanţi în anul 2012 când a fost pronunţată hotărârea nr. 87/2012 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Curtea de apel a constatat că reclamanţii comasează toate fazele procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005 şi, în pofida faptului că instituţiile cu atribuţii în respectivele proceduri erau diferite, solicită antrenarea unei răspunderi subsidiare şi generale a Statului Român pentru aşa zise erori ale autorităţilor legislative şi executive care îl compun. Or, un astfel de procedeu nu poate fi primit în condiţiile în care legea specială care stabileşte drepturile persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 conţine şi prevederi relative la modul în care pot fi realizate în justiţie respectivele drepturi, inclusiv din perspectiva eventualei răspunderi a persoanelor sau instituţiilor cu atribuţii în materie. Așadar, reclamanţii au ales o procedură de drept comun în cadrul căreia, după cum a reţinut şi tribunalul, nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate şi a prejudiciului.
Spre deosebire de tribunal, curtea de apel a reţinut că în speţă nu a fost dovedită nici fapta ilicită, care ar consta în refuzul pârâtelor de a emite titlul de despăgubire deoarece, pentru a putea fi reţinută o faptă ilicită, în sensul celor arătate de către tribunal şi asertate de către reclamanţi, ar fi trebuit analizat în concret modul în care au fost îndeplinite atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor după momentul rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 87/2012 şi anume data de 16 mai 2013 când a fost pronunţată decizia nr. 5922/2013. Or, nici reclamanţii, nici instanţa de fond nu au arătat care sunt dispoziţiile legale nesocotite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a se putea susţine existenţa unei acţiuni ori a unei inacţiuni cu caracter ilicit.
Din această perspectivă, curtea de apel a reţinut că motivul de apel prin care se invocă o contradicţie în raţionamentul tribunalului atunci când se analizează prejudiciul şi se stabileşte legătura de cauzalitate nu mai subzistă din moment ce premisa avută în vedere de către tribunal (existenţa unei fapte ilicite) nu a fost însușită de instanţa de control judiciar.
Cu referire la dispozițiile legale aplicabile, instanţa de apel a arătat că, deşi nu există deosebiri de esenţă între modul de reglementare a răspunderii civile delictuale în C. civ. de la 1864, respectiv în noul C. civ., în speţă sunt aplicabile dispoziţiile acestui din urmă act normativ deoarece fapta ilicită imputată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi putut căpăta contur cel mai devreme la momentul la care a fost pronunţată sentinţa definitivă prin care pârâta a fost obligată să emită decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură. Prin urmare, referirile apelanţilor la perioade de timp anterioare cum ar fi anul 2001 (când a fost formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001) sau anul 1986 (când a fost preluat imobilul) nu prezintă relevanță.
Însă, dacă s-ar aprecia că faptele ilicite ar fi fost săvârşite de către pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, sub imperiul vechiului C. civ., ar trebui să se cerceteze și prescripţia dreptului la acţiune.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au dovedit existenţa unei fapte ilicite, nefiind suficient să se facă afirmaţii cu caracter general în sensul că de la depunerea notificării şi până la realizarea efectivă a drepturilor reclamanţilor a trecut o perioadă mare de timp.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.N. şi M.U., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, obiectul litigiului dedus judecăţii are ca temei de drept dispozițiile art. 1349 C. civ., așa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 769 din 18 februarie 2014.
Potrivit acestui text: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”; acest text se coroborează cu dispoziţiile art. 1357, 1358 şi 1359 C. civ.
În conformitate cu aceste texte, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, iar pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul; autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul şi când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că sunt persoane îndreptăţite la repararea prejudiciului care le-a fost adus prin demolarea casei şi exproprierea terenului, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au notificat, prin executor judecătoresc, Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin.
Deşi Legea nr. 10/2001 a prevăzut termene înlăuntrul cărora urmau să fie restituite proprietăţile, respectiv să fie acordate despăgubiri, Statul Român, prin autorităţile sale, a acţionat pentru ca legea să nu se aplice sau să se aplice în mod preferenţial în beneficiul celor care la adăpostul acestei legi s-au îmbogățit în mod nepermis tocmai pe seama statului care a edictat legea ce avea să repare abuzurile săvârşite de regimul comunist.
Au susţinut recurenţii că Statul Român a acceptat implicit încălcarea drepturile legale ale majorităţii, prin nesoluționarea vreme de decenii a drepturilor conferite de lege.
Deşi Statul Român a edictat Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietăţii, prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001 în scopul aparent al accelerării aplicării acestui act normativ, iar legea este o emanaţie a statului pe care autorităţile acestuia erau obligate să o aplice, în cazul de faţă statul prin acţiunile şi omisiunile sale a generat procese şi nu măsuri pentru a fi aplicată legea în interes general. De asemenea, și Legea nr. 165 din 16 mai 2013 nu face altceva decât să genereze procese.
În acest context, Curtea de Apel Bucureşti în motivarea hotărârii privind angajarea răspunderii civile delictuale a arătat în mod inexplicabil că nu se poate face raportarea la momentul depunerii notificării (anul 2001) deoarece recurenţii s-ar fi referit în cererea lor la sentinţa civilă nr. 87/2012, iar de la data notificării până în anul 2011, aceştia au avut la îndemână mijloace legale prin care ar fi putut obţine rezolvarea notificării.
Or, această motivare este străină de natura pricinii care are ca obiect analiza cerinţelor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, întreaga motivare este străină de raportul juridic dedus judecaţii, Curtea de Apel Bucureşti arătând câte procese ar fi putut face recurenţii pentru a determina autorităţile să aplice legea în condiţiile în care termenele rezonabile şi celelalte garanţii prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă şi la obligaţia organele administrative publice de a-şi desfăşura activitatea conform principiului operativităţii, în scopul realizării interesului general.
În acest sens este şi Recomandarea CM. (2007/7) privind buna administrare prin care Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei cere guvernului statelor membre prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil în raport cu complexitatea cauzei şi a intereselor care există în cauza respectivă.
Au mai arătat că faptul că după patrusprezece ani de la data la care ar fi putut beneficia de despăgubirile provenite din demolarea casei pe care au avut-o în proprietate sunt într-o fază incertă şi îndepărtată de a putea beneficia de acestea, este, în exclusivitate, consecinţa pasivităţii statului care a acceptat neaplicarea legii, concomitent cu acceptarea abuzurilor de tot felul săvârşite la adăpostul aceleaşi legi.
Sub un alt aspect, motivarea este, de asemenea, străină de natura pricinii deoarece instanţa de apel a arătat că recurenţii ar fi putut să se îndrepte pentru nerespectarea termenului de soluţionare al cererii lor împotriva unităţii deţinătoare, iar nu împotriva statului cu care nu se află în raporturi juridice. Cu alte cuvinte, curtea de apel a apreciat că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă, însă nu a invocat excepţia pentru a se lamuri acest aspect.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a motivat în mod greşit în sensul că statul nu are niciun amestec în aplicarea legii şi că numai prin procese interminabile cu costuri materiale şi în planul stării de sănătate al celor care ar fi trebuit să beneficieze de lege s-ar fi putut obţine aplicarea legii, o astfel de abordare neputând fi acceptată deoarece fără implicarea statului în transpunerea în fapt a legilor pe care le dă, acestea dobândesc de plano un caracter iluzoriu.
Instanţa de apel prin interpretarea greşită a legii a apreciat că în cazul în care s-ar considera că faptele ilicite ar fi fost săvârşite de către Statul Român sub imperiul vechiului C. civ. ar trebui să se cerceteze inclusiv prescripţia dreptului la acţiune deoarece nu a avut în vedere dispoziţiile art. 2512 C. civ., conform cărora prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge.
Prin urmare, curtea de apel a respins apelul, ca nefondat, cu o motivare neconvingătoare faţă de evidenţa culpei statului în producerea prejudiciului, constând în pasivitatea acestuia şi în toleranţă în neaplicarea legii.
Intimaţii-pârâţi, legal citaţi, nu au depus întâmpinare şi nu au învederat instanţei apărările lor.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:
Analizând cu prioritate motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub aspectul normelor de drept material, curtea de apel a apreciat, prin raportare la motivele de fapt și la temeiurile de drept expuse de reclamanți în cererea de chemare în judecată, că sunt incidente dispozițiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 (în continuare noul C. civ.), act normativ care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/2011 a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011.
Conform art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.
Principiul disponibilității, care guvernează procesul civil impune instanței să țină seama, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, de cererile formulate de părți. Atunci când determinarea limitelor obiectului acțiunii este susceptibil de interpretare, instanța de judecată poate face calificarea cererii, cu respectarea principiilor contradictorialității şi a dreptului la apărare.
În cauza dedusă judecății, se constată că recurenții-reclamanți și-au întemeiat, în drept, cererea pe dispozițiile art. 1349 noul C. civ., iar în fapt, au reclamat repararea prejudiciului moral suferit prin nesocotirea de către pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Cum reclamanții s-au referit cu caracter generic la o perioadă îndelungată, facând în concret referire la împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova a obligat-o pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire (în baza dispoziţiei nr. 1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu Severin), curtea de apel a apreciat, prin raportare și la data la care ar putea, în mod legal, să fie antrenată răspunderea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că sunt incidente, din perspectiva aplicării în timp a legii, dispozițiile noului C. civ., însă nu s-a făcut dovada condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte constată că, sub aspectul criticilor care pot fi examinate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat prevederile art. 1349, 1357, 1358 și 1359 noul C. civ., care privesc dispoziţiile generale în materia răspunderii delictuale, condițiile angajării răspunderii pentru fapta proprie, criteriile particulare de apreciere a vinovăției și repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.
Cum pe baza situației de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a reținut că nu a fost probată fapta ilicită iar condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ, în lipsa exhibării unui raționament contrar sub aspectul existenței faptei ilicite, nu se poate reține aplicarea sau interpretarea greșită a acestor dispoziții legale în cazul particular dedus judecății.
În ceea ce îl privește pe intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a arătat că nu este posibilă antrenarea unei răspunderi subsidiare și generale a acestui pârât pentru pretinse erori ale autorităților legislative și executive care îl compun.
Sub un alt aspect este de menționat că instanțele de judecată nu au abilitatea legală de a analiza in abstracto și cu caracter general, actele normative, ci de a analiza aplicarea legii la un caz determinat.
Prin urmare, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu necesită examinarea susținerile generale ale recurenților-reclamanți privitoare la procedurile lente și ineficiente reglementate de Statul Român în scopul restituirii imobilelor naționalizate.
Aspectele care derivă din Recomandarea C.M.(2007/7), cu referire la îndeplinirea obligațiilor care revin administrațiilor publice într-un termen rezonabil, ar fi putut prezenta relevanță în măsura în care, prin motivele de recurs s-ar fi arătat, în concret, ce se impută punctual pârâților.
Or, în condițiile în care pentru restituirea imobilelor naționalizate au fost adoptate acte normative care prevăd etapele pe care le implică acest proces cu caracter reparator și în care sunt menționate instituțiile care au obligații în soluționarea cererilor de acordare măsuri reparatorii, în natură, sau, după caz, prin echivalent, instanța de recurs nu are a examina, la nivel de principiu, Recomandarea C.M.(2007/7).
Cu referire la condițiile de invocare a prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a pus în discuție această excepție, ci a subliniat, ca un argument în sprijinul raționamentului privitor la limitele obiectului cererii de chemare în judecată că, în măsura în care s-ar susține că existența faptei ilicite trebuie examinată din anul 2001 sau 1986, se pune, în mod corelativ, problema determinării legii aplicabile și a prescripției dreptului material la acțiune.
Așadar, instanța de apel nu a ignorat dispozițiilor art. 2512 noul C. civ., ci a arătat că interpretarea situației de fapt invocate de apelații-reclamanți generează consecințe și sub aspectul prescripției extinctive care, în reglementarea anterioară datei de 01 octombrie 2011, putea fi invocată și din oficiu.
În ceea ce privește criticile care au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite.
Astfel, considerentele despre care recurenţii au arătat că sunt străine de natura pricinii nu pot fi astfel calificate de vreme ce fac parte din raţionamentul logico - judiciar pertinent expus de curtea de apel în argumentarea soluţiei de respingere a apelului.
Aşa cum s-a arătat déjà, având în vedere că în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții s-au referit cu caracter generic la o perioadă îndelungată, făcând în concret referire la împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova a obligat-o pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire (în baza dispoziţiei nr. 1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu Severin), curtea de apel a apreciat, prin raportare și la data la care ar putea, în mod legal, să fie antrenată răspunderea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că momentul în raport de care poate fi cercetată pretinsa faptă ilicită se situează în anul 2011.
De asemenea, a expus, în continuarea acestui raţionament, considerente potrivit cărora obligaţia de soluţionare a notificării aparţinea unităţii deţinătoare (care nu se regăseşte în cauză în plan procesual pasiv), precum şi argumente în sensul că apelanţii-reclamanţi, conform normelor în vigoare, aveau posibilitatea de a obţine soluţionarea notificării într-un termen rezonabil, nefiind posibilă antrenarea răspunderii generale şi subsidiare a statului.
Cu referire la criticile prin care s-a arătat că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii deoarece nu a fost lămurită calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a examinat în mod corect cauza în funcţie de cadrul procesual indicat de reclamanţi; faptul că unele din argumentele pentru care apelul a fost respins fac trimitere la competenţa unităţii deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 (care nu a fost chemată în judecată şi care este un subiect de drept distinct), nu poate fi interpretat ca un considerent străin de natura pricinii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate nu se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M.N. şi M.U. împotriva deciziei nr. 321/A din 18 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2455/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2439/2015. Civil → |
|---|
