ICCJ. Decizia nr. 2439/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2439/2015
Dosar nr. 2911/1/2015
Şedinţa publică din 30 octombrie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată sub nr. de mai sus la 27 iulie 2015, contestatorul P.A. a solicitat în temeiul art. 318 C. proc. civ., anularea deciziei civile nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi, pe cale de consecinţă, solicită rejudecarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău.
În susţinerea contestaţiei în anulare, s-a învederat că recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi a încheierii din 23 iunie 2014, a avut ca motiv greşita recalificare a căii de atac exercitate, în condiţiile în care apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 199 din 14 februarie 2014, a fost apreciat greşit ca fiind recurs în temeiul art. XII din Legea nr. 202/2010.
Contestatorul a arătat ca, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi pentru faptul că instanţa nu a observat că încheierea de şedinţă din 23 iunie 2014 a fost pronunţată de o instanţă de apel, iar decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014, a fost pronunţată de o instanţă de recurs. Pe cale de consecinţă, caracterul irevocabil al deciziei civile atacate nu poate fi extins şi asupra încheierii de şedinţă, aceasta nefăcând parte din fondul recursului judecat de instanţa de recurs de la Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014.
În aceeaşi idee, se mai susţine că instanţa a omis să cerceteze motivul de recurs, cu privire la greşita calificare a căii de atac împotriva sentinţei tribunalului, ca fiind recursul, prin faptul că dispoziţiile legale invocate de instanţă în sprijinul respingerii recursului, în loc să infirme demersul promovat de reclamant, confirmă ca fiind just acest demers.
Astfel, se mai învederează că, instanţa invocă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 alin. (1) şi (2) pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziţii care prevăd că: „ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului Ia instanţa superioară. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă, este supusă recursului”. Ca atare, susţine contestatorul instanţa, invocând aceste prevederi legale, confirmă şi nu infirmă, demersul făcut de reclamant în sensul că, în speţă, calea de atac legală este apelul.
Contestatorul a mai arătat că, instanţa a omis prevederile legale incidente în cauză, fiind invocate texte de lege ce nu susţin concluzia instanţei, astfel că recursul era admisibil pentru că este nerelevant caracterul irevocabil al deciziei atacate, în condiţiile în care respectiva hotărâre a fost pronunţată ca urmare a derulării unei proceduri de judecată desfăşurată în condiţii de nelegalitate, calea de atac fiind dată de lege, motiv pentru care se susţine şi încălcarea principiului legalităţii căii de atac. În aceiaşi timp, nici o dispoziţie a C. proc. civ. nu interzice recursul formulat împotriva unei hotărâri pronunţată în recurs. Se susţine ca hotărârile fiind irevocabile sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dar termenul de „susceptibil" are un caracter general, fapt care nu interzice recursul la recurs. Caracterul irevocabil al unei hotărâri pronunţate în recurs este dat de faptul că, se ia în considerare puterea de lucru judecat al hotărârii, în raport cu motivele invocate de recurent.
Contestatorul a mai învederat că, a fost atacată şi încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2014, încheiere care nu putea fi atacată decât odată cu fondul recursului conform dispoziţiilor art. 299 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că, prin recursul declarat nu au fost puse în discuţie motivele invocate prin cererea de recurs, deci nu a fost încălcat principiul puterii de lucru judecat şi, prin urmare nu s-a contrazis caracterul irevocabil al hotărârii atacate.
În aceeaşi idee, s-a mai susţinut că, este greşită teza conform căreia, de autoritate de lucru judecat se bucură şi aspectele dezbătute în proces, diferite de motivele de recurs, în situaţia în care aceste motive şi aspectele respective, au fost judecate de instanţe diferite, în stadii procesuale diferite.
În speţă, arată contestatorul, încheierea de şedinţă din 23 iunie 2014 a fost pronunţată de completul A1(02), ca instanţă de apel, iar decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014 a fost pronunţată de completul A1(C2), ca instanţă de recurs.
De asemenea, se mai învederează că, prin recurs la recurs nu se încalcă principiul unicităţii căii de atac, aşa cum greşit susţine instanţa, deoarece cele două recursuri sunt formulate împotriva a două hotărâri judecătoreşti diferite, iar în condiţiile date, fondul cauzei nu este vizat. A declara recursul ca inadmisibil înseamnă a încălca dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O, dispoziţii care asigură cetăţenilor accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, mai ales dacă se ia în considerare şi faptul că reclamantul nu poate utiliza decizia Curţii Constituţionale şi calea de atac a revizuirii în raport cu decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014, decizia fiind pronunţată ulterior pronunţării hotărârii respective, motiv pentru care nu pot fi invocate dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, a mai învederat contestatorul, au fost încălcate dispoziţiile legale menţionate, prin declararea recursului ca inadmisibil, deoarece reclamantul este pus in situaţia de a nu mai putea ataca încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2014, cu toate că această încheiere a fost pronunţată în stadiul procesual apel, motiv pentru care se susţine că s-a pricinuit reclamantului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei civile nr. 1112 din 24 aprilie 2015 şi admiterea recursului, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a mai susţinut că, admisibilitatea recursului, promovat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 şi a încheierii de şedinţa din data de 23 iunie 2014, este susţinută şi de concluzia la care s-a ajuns în şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din data de 12 martie 2003 prin Minuta nr. 6/7884/1154/2008, şedinţă care a avut drept scop discutarea problemelor de practică judiciară neunitară şi, în care s-a pus în discuţie şi admisibilitatea recursului la recurs, in situaţia în care primul recurs a fost judecat ca urmare a greşitei calificări a căii de atac, iar concluzia majorităţii participanţilor a fost că este admisibilă calea de atac a recursului în condiţiile menţionate.
Examinând hotărârea atacată pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Dosarul nr. 5008/110/2007, a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, fiind reţinute următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 03 septembrie 2007, reclamantul P.A. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul Municipiului Bacău, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2901 mp situat în Bacău, str. G.B. nr. 84 şi acordarea de despăgubiri pentru casa de locuit compusă din 4 camere, 2 bucătării şi 1 baie.
La data de 11 octombrie 2012, reclamantul a depus precizări la acţiune, solicitând ca, în conformitate cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 4240 din 24 august 2007; restituirea în natură, liber de orice sarcini a terenului liber sau afectat de construcţii neautorizate, provizorii, uşoare, dezafectate; precum şi obligarea pârâtului Municipiul Bacău, prin primar la achitarea echivalentului bănesc a părţii din imobilul preluat abuziv, ce nu poate fi restituită în natură şi obligarea la emiterea unei noi dispoziţii în baza sentinţei pe care instanţa o va pronunţa.
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 14 februarie 2014, Tribunalul Bacău a admis în parte contestaţia astfel cum a fost completată şi precizată, a anulat în parte dispoziţia nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul municipiului Bacău, respectiv alin. (2) art. 1 privind transmiterea către A.V.A.S. a notificării pentru suprafaţa de 953 mp., precum şi art. 4, privind respingerea cererii de restituire în natură pentru suprafaţa de 60 rn.p. situată în Bacău str. G.B. nr. 70, aferentă clădirii anexă la PT 96, fiind obligat pârâtul să restituie în natură contestatorului, în condiţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, suprafaţa e 60 mp situată în Bacău str. G.B. nr. 70, aferenta clădirii anexă la PT 96, astfel cum a fost identificată prin suplimentul de expertiză construcţii P.
Celelalte capete de cerere au fost respinse ca nefondate, iar pârâtul a fost obligat să plătească contestatorului suma de 3250 RON parte din cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat atât apel cât şi recurs, cereri identice, fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 5008/110/2007 la completul de apeluri.
La termenul din 19 mai 2014, instanţa a pus în discuţie recalificarea căii de atac din apel în recurs, iar pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi, a dreptului la apărare, s-a acordat termen pentru ca părţile sa formuleze concluzii.
Raportat la dispoziţiile art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010 Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a recalificat, la 23 iunie 2014, calea de atac din apel în recurs, iar prin decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014, a respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.A.
Împotriva sus-menţionatei decizii, irevocabile, reclamantul a declarat un nou recurs, susţinând că atât încheierea de şedinţă din 23 iunie 2014, prin care instanţa de apel a recalificat calea de atac, cât şi decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014 sunt nelegale, întrucât instanţa a fost legal investită să judece apelul împotriva sentinţei tribunalului şi, nu recursul. S-a învederat că, prin soluţionarea greşită a căii de atac cu care a fost legal învestită, instanţa de apel l-a lipsit de un grad de jurisdicţie şi, l-a privat de o cale de atac prevăzută de lege.
La data de 24 aprilie 2015, Înalta Curte din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, ce a fost analizată datorită caracterului său peremptoriu, constându-se următoarele:
În ceea ce priveşte critica vizând greşita recalificare de către Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din 23 iunie 2014, a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte a constatat că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispoziţiile art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de şedinţă de la acea dată.
În această situaţie, Înalta Curte a constatat că în mod legal instanţele de fond au analizat cererea în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi al deciziei nr. XX/2007, în speţă nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013.
S-a reţinut că, art. XII al Legii nr. 202/2010 stabileşte că „alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 se modifică şi va avea următorul cuprins: decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”.
Ca atare, reţinând că a fost corect calificată de către curtea de apel calea de atac prin încheierea de şedinţă din 23 iunie 2014, Înalta Curte a constatat că, recursul declarat în cauză este inadmisibil, pentru argumentele următoare:
Potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, fiind de competenţa curţii de apel.
Totodată, alin. (1) şi (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012, prevăd că: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este ”supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.”
Conform art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumera categoriile de hotărâri irevocabile, ca fiind hotărârile date în recurs (pct. 4), precum şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (pct. 5). Împotriva acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicităţii căii de atac.
Faţă de dispoziţiile legale sus-menţionate, s-a constatat că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual priveşte unicitatea dreptului de a folosi calea de atac. Cum, împotriva unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară de atac, recursul declarat în cauză a fost respins ca inadmisibil.
Decizia civilă nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte, secţia I civilă, a fost atacată prin prezenta contestaţie în anulare în temeiul art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept, hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., are în vedere greşeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului. Este vorba de acele greşeli pe care le comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Textul vizează greşeli, de fapt, involuntare şi, nu greşeli de judecată.
Astfel, prin greşeală materială, ca temei al unei contestaţii în anulare, se înţelege orice eroare evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv, sau anularea lui ca insuficient timbrat, ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara şi, pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
În cauză, se constată că, greşala materială invocată de contestator ca fiind săvârşită de instanţa de recurs, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., respingerea recursului ca inadmisibil nefiind rezultatul unei erori sau greşeli materiale, ci a modului în care instanţa de recurs a înţeles să aplice dispoziţiile legale privitoare la căile de atac prevăzute de lege şi respectiv la legalitatea căilor de atac.
În ce priveşte nemulţumirea contestatorului legată de greşita recalificare de către Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din 23 iunie 2014, a căii de atac din apel în recurs, este de reţinut că a acest aspect a tăcut obiectul de analiză al instanţei de recurs, constatându-se că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispoziţiile art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de şedinţă de la acea dată.
Or, aşa cum s-a arătat deja, prin prezenta contestaţie, se invocă de fapt greşeli de judecată ce vizează interpretarea unor dispoziţii legale privind căile de atac, nefiind vorba de greşeli materiale în sensul prevăzut de art. 318 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 318 teza II C. proc. civ., legată de neexaminarea tuturor motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că, acest aspect nu poate fi imputat instanţei de recurs, în condiţiile în care recursul a fost respins pe excepţia dirimantă şi absolută a inadmisibilităţii căii de atac a recursului, situaţie în care cercetarea motivelor de recurs invocate nu mai putea face obiect al examinării cauzei pe fond.
Cum, contestaţia în anulare specială reglementată de art. 318 C. proc. civ., urmăreşte de fapt neregularităţi privind actele de procedură şi, nu cele referitoare la interpretarea unor dispoziţii legale, ori de aplicare a uneia sau alteia dintre prevederile legale în vigoare, Înalta Curte reţine că niciunul din motivele invocate de contestator nu se încadrează în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.A. împotriva deciziei nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.A. împotriva deciziei nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2437/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2454/2015. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
